În dimineaţa zilei de 15 august 1714 | Dragusanul.ro

În dimineaţa zilei de 15 august 1714

Ilustratie VII

Capitolul VII al cărţii, în lucru, “Mercenarul Negru

*

Rătăcesc prin spaţiu şi nu-mi mai cunosc sufletul. Încerc să-mi pipăi trupul, dar trup nu mai am şi mă cuprinde o spaimă, care mă-ntunecă. Disperat, năzuiesc după un licăr de lumină şi-mi aud sufletul prăbuşindu-se vârtej, din întuneric în şi mai întuneric, până la capăt. Şi se face lumină. Licăr cu licăr, se desluşesc umbre care capătă contururi ciudate. Deasupra sufletului meu, câteva grinzi masive din stejar, în care oglindesc lumânările din sfeşnice o neostenită zvârcolire. În jurul sufletului meu, o ferecătură necunoscută şi, totuşi, vag cunoscută. „Am trup!, gândesc. Mi-am regăsit trupul!”. O bucurie stranie îmi freamătă prin suflet, desluşindu-l, dar mă dor cotloanele necunoscute ale sufletului meu, pe care le descopăr ca pe ceva străin sau măcar înstrăinat, ca pe pâlpâirile zburătăcite ale subconştientului din care se zămislesc doar coşmaruri. Aş vrea să fug, să încerc o evadare nouă şi mă înalţ până la obloanele pleoapelor, cătând spre spaţiul de dincolo de trupul acesta, în care sufletul mi-i străin. Şi văd. Ridic încet pleoapele care parcă nu mi-au adăpostit niciodată somnul reînfiripării, apărându-mă de energiile duşmănoase ale nopţilor, şi văd, şi mi se limpezesc alte contururi, căpătând claritate piezişă, de aducere aminte printr-o neaşteptată activare a subconştientului. În faţa trupului, alte trupuri, învelite în zobonuri lungi şi colorate, încinse cu brâie vărgate, şi în anterie grele, împodobite cu aur şi pietre preţioase, trupuri îngenunchiate şi cu capetele descoperite aplecate smerit peste bărbile stufoase, care se preling pe piepturi.

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

Kapudgi-başi îşi drege vocea uşor răguşită… Dumnezeule! De unde îl cunosc eu pe bărbatul acesta uscăţiv şi smead, care întoarce privirile spre trupul în care m-am rătăcit, iar trupul de vremelnic împrumut pare să ştie ce are de făcut: mâinile desfăşoară cu îndemânare hatişeriful, iar vocea trupului, metalică şi sonoră, începe să răspice, în timp ce sufletul meu se trage ca într-o scobitură de grotă, undeva în trup:

– Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru…

*

O revelaţie stranie îmi clatină sufletul, care se aşează temeinic în trupul străin, hotărât să nu rateze ocazia de a deveni martorul unei legende a sfinţeniei. Undeva, dincolo de fisurile apocaliptice ale Timpului, mulţimile imploră, în faţa altor moaşte de împrumut, mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, iar aici, unde mi s-a adăpostit sufletul, Brâncoveanu, încă îngenuncheat, seamănă, până la derută, cu Preafericitul Daniel al vremurile în care i se va proslăvi numele, ferecat pe nişte ciolane străine, găsite întâmplător într-o biserică bucureşteană.

– Boiorlar, boiorlar!, strigă turceşte Kapudgi-başi, convocând sfatul domnesc, dar în scurtă vreme l-a zărit alergând, urmat de gărzi, spre cămară şi vistierie.

*

Constantin Brâncoveanu, păzit de doi ostaşi turci, a rămas în genunchi şi cu capul prăbuşit în barba-i stufoasă. Abia când s-a întors Kapudgi-başi şi l-a întrebat de banii ţării, Brâncoveanu a ridicat privirile trufaşe şi răutăcioase, de patriarh al altor vremuri româneşti:

– Banii? O para nu vedeţi voi de la mine!

Kapudgi-başi s-a plecat spre el, cuprinzându-i umerii şi şoptindu-i:

– Constantine, prietene: salvează-ţi familia şi spune unde-s banii. Puternicia Sa nu vrea decât banii ţării, Constantine!

– Brâncoveanu a râs gâjâit:

– Nu…

În vistierie, gărzile au găsit doar 4.050 de taleri, iar în cămara Domnului, 12.000 de galbeni ungureşti, pe care Kapudgi-başi i-a predat noului Domn, pentru întremarea ţării.

*

Şi n-a mai fost nimic, decât drumul lung, spre Bosfor, cu familia voievodală înghesuită în harabaua cu gratii. Am ajuns la Giurgiu, am trecut Dunărea, iar l-a Rusciuk am auzit pe cineva vorbind despre ziua de 9 aprilie. Din când în când, Kapudgi-başi se apropia de harabaua cu prinşi, dar Brâncoveanu clătina din cap, spre dreapta şi spre stânga, refuzând să rostească alt cuvânt decât un îndărătnic „Nu!”.

– Te vor munci, Constantine! Îţi vor schilodi copiii!…

– Nu!

– E vorba doar de nişte afurisiţi de bani; nu ai tăi, ai ţării… Ai să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele copiilor tăi, dacă nu întorci banii, Constantine!

– Nu!

*

Am călărit spre unde m-a dus trupul acela străin, în care sufletul meu îşi aflase adăpost. Dacă aş fi zărit o fisură în timp, probabil că aş fi încercat o altă evadare sau măcar o întoarcere în trupul meu cunoscut. Fusesem încartiruit într-o căsuţă dinspre Bosfor, iar serile mi le petreceam pe terasa-acoperiş, cu trupul străin întins pe un covor de rugăciune şi privind stelele, în vreme ce sufletul meu încerca să desluşească, în curgerea lor dumnezeiască, fisurile Timpului, pentru a trece dintr-un ciob în celălalt. Trăiam senzaţia corăbiei în derivă aproape până la însingurare. În Timp exişti doar dacă alungi singurătatea; altminteri, eşti mort. Păşeşti, aduni, sfâşii cu dinţi, înfuleci, faci dragoste, îmbătrâneşti, dar eşti mort. Acesta este primul lucru pe care l-am priceput, atunci când am desluşit apocalipsa Timpului.

*

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, se zvonise că Puternicia Sa îşi va alunga înalta-i plictiseală pe malul mării, la unele dintre chioşcurile sale, iar populaţia pestriţă a Istanbulului luă drumul mării, în speranţa că i-ar putea zări măcar gloriosul turban. Ezitam, fără ţel, dar m-a luat valul mulţimii şi, aproape fără voia mea, am nimerit aproape de eşafodul din piaţa de pe malul mării, din faţa Galatei şi a chioşcului sultanului Ahmet. Nu l-am zărit pe puternicul stăpânitor, nici măcar turbanul nu i l-am zărit, din pricina aglomerării de capete, care făceau zid între trupul meu de vremelnic împrumut şi simbolistica sacră a zilei acelui loc.

În piaţa înconjurată de ieniceri, i-am putut zări şi recunoaşte pe Vodă Brâncoveanu, pe clucerul Ienache Văcărescu şi pe feciorii nefericitului voievod, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Şedeau îngenunchiaţi, depărtaţi unul de celălalt, şi cred că se rugau, deşi nu le zăream feţele, din pricina stufoaselor căciuli de miel, împodobite cu blănuri scumpe. Apoi i-au încadrat strâns ienicerii, zvârlindu-le căciulile îndărăt, peste umeri, spre mulţimea hipnotică, şi i-au târât pe eşafod, aşezându-i, îngenunchiaţi, în faţa celor şase butuci, şi ei depărtaţi unul faţă de celălalt.

– Spui unde-s banii ţării?, l-am auzit întrebând pe comandantul ienicerilor.

– Nu.

*

Ştiu eu, probabil că uriaşul nubian, care mânuia iataganul gâdelui, primise poruncă să izbească după fiecare „Nu!” al lui Bâncoveanu, căci imediat îl descăpăţână pe clucer şi, înşfăcând capul chel de barbă, îl îndesă, înainte de a-l arăta mulţimilor, sub ochii lui Brâncoveanu, care nici măcar nu clipi.

– Spui?

– Nu!

*

Când iataganul gâdelui şuieră prin aer, trupul lui vodă vibră scurt, iar când gâdele îi puse capul beizadelei Constantin sub ochi, mugi icnit, aidoma zimbrului răpus de săgeţi.

– Spui?

– Nu!

Nu se aştepta nimeni din piaţă şi, cu atât mai puţin Brâncoveanu, să cadă capetele beizadelelor Ştefan şi Radu unul, după altul, cu o secundă însângerată înfiptă ic între cele două morţi. Iar Matei, mezinul domnesc, pe care încă nimeni nu-l luase în seamă, ţâşni înspăimântat în picioare şi răcni cu voce fragedă, de copil:

– Puternicia Voastră, eu nu sunt vinovat! Am doar şaisprezece ani, prea puţini pentru a fi vinovat! La vârsta mea, pot eu avea o vină aşa mare, ca să merite o moarte atât de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei, de ce mă pedepsiţi pe mine, Mare Sultan Ahmet? Nu eu, ci alţii au fost cei care m-au adus aici şi care au fost împotriva ta; eu, cu toată vârsta mea copilărească, m-am opus. Încearcă, stăpâne! Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji! Dacă pe mine, creştin, mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Vreau, mai bine, să fiu musulman, decât să mor nevinovat, plătind greşelile părinteşti cu o pedeapsă atât de grozavă!

*

Nubianul rămăsese cu braţele încrucişate, privind, peste capetele mulţimii, spre chioşcul sultanului, apoi apăru un ienicer, care îl întrebă pe Brâncoveanu:

– Spui?

– Nu?

– Îngădui, ca părinte, ca mezinul tău să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?

– Voi nu cereţi nimănui să se facă muslin; dacă tot vreţi să-l iertaţi, de ce i-o cereţi fiului meu?

– Pentru că e fiul tău…

*

Brâncoveanu suspină adânc, îşi dă capul pe spate, iar trupul lui se încordează în spasmul pe care îl produce, de obicei, un jungher înfipt în inimă. Cămaşa de mătase i s-a descheiat larg, lăsând să se vadă rănile trupului, dobândite prin munci şi cazne, care să-l oblige să spună unde sunt banii pe care i-a smuls de la românii munteni, în păguboasa lui domnie.

Cineva, în dreapta mea, se foi, şoptindu-mi:

– Să nu-ţi fie milă! Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara… Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui…

– Nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi domnia lui, ca să se laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe fapte rele, pe care le-a făcut în domnia lui, care au rămas, la cei după urmă, greutate şi blestem…

– Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-a stricat şi le-a făcut după cum i-a plăcut lui…

– Cea mai rea din toate, adaosurile haraciului, pe care le-a făcut la turci pentru binele lui, care, din 250 de pungi, ce au fost, când s-a pus el domn, el l-a făcut 520 de pungi, de-au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci…

– Da, dar ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe!, adăugă cu tâlc altcineva, oprindu-se brusc, pentru că, de pe eşafod, se auzi glasul icnit al lui Brâncoveanu.

*

– Matei! Copile, din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa!…

Apoi, mutându-şi privirile încercănate spre chioşcul sultanului:

– Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!

Adolescentul de pe eşafod plângea mărunt şi a scâncit spre Cer:

– Vreau să mor creştineşte, loveşte!

*

Nu ştiu ce a fost mai departe, pentru că vorbele copilului Matei mi-au salvat sufletul, smulgându-l brutal din trupul neatent, pe care îl locuisem vremelnic, şi aruncându-l în lumină, iar în lumină am recunoscut făgaşul spre trupul în care am crescut şi în care mă simt acasă. Iar trupul meu mărşăluieşte pe Calea Sfintelor Moaşte, privind cu inconştient cinism şi cu inconştientă nepăsare spre trupul fiului, crucificat la margine de drum şi căruia toţi îi înfigem câte o armă dureroasă în coastă, ca să putem bea, desfrânaţi, din sângele lui.

*

Undeva, înspre unde duc urmele lui Dumnezeu, încep să curgă lacrimi, iar Cerul le cerne răbdător şi le risipeşte peste creştetele noastre.

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

Mulţimile trec buluc, iar negustorul de moaşte îşi face socotelile. Seamănă atât de mult, la trup şi la suflet, cu Constantin Brâncoveanu, încât încep să fug spre departe, cât mai departe de el, în vreme ce lacrimile lui Dumnezeu îmi răcoresc fruntea. E atâta bunătate şi atâta înţelegere în lacrimile lui Dumnezeu, încât spulberă cu ele însingurările, inclusiv însingurarea-i care l-ar ucide.