Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lisaura

Caricatură de Constantin Papuc

LISAURA. Numită, iniţial, Iucşani sau Iugşeni (deci satul lui Iuga), apoi „moşia Tătăraşii, carile zic şi Lisaura”, este reprezentată, în 18 octombrie 1614, la hotărnicirea Borhineştilor, de „Guţul, vătăman de Iucşeni”. În 22 iulie 1624, Radu Mihnea Vodă întărea hatmanului Miron Barnovschi satul Iucşani, „care sat au fost drept al domniei mele, lipit de ocolul târgului Suceava”.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iucşeni, ţinutul Suceava”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cutul Mitropoliei şi Lisaura, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 2 argaţi ai Mitropoliei, 4 argaţi ai lui Filip şi ai lui Grigore Opria, mazili, 2 argaţi ai Voiţoaei, maziliţă săracă, 1 femeie săracă şi 20 birnici.

1775: În 1775, Lisaura avea, împreună cu Cutul Mitropoliei, 11 familii de ţărani.

1803: În 4 iunie 1803, Grigore Petriuc, Anton Petroc, Andrei Şfeţ, Manolache Cenuş, Ioan Sirghe, Vasile Petriuc, Vasile Costoiuc „şi noi, toată grămada satului” Lisaura au adresat o jalbă Comisariatului Ţinutal Suceava împotriva arendaşilor moşiei Tătăraşi, care nu-i lăsau să pască vitele pe imaşul ce l-au folosit din vechime.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

1886: Pe 10 iulie 1886, nişte copii din Lisaura, care se jucau prin lunca Sucevei, au descoperit pe malul drept al râului, în locul numit Poiana, „mai multe monete vechi româneşti, de felurite mărimi. O parte din aceste monete băieţii, din neştiinţă, o aruncară în apă, iar 17, care mai rămăseseră împrăştiate prin nisip şi care se adunară mai pe urmă, le cumpără un argintar din Suceava. Toate cele cumpărate sunt de argint, de una şi aceeaşi mărime”[3].

1890: În 1890, Lisaura, care ţinea de Suceava, avea 600 locuitori, primar fiind Mihai Huţan.

1894: Biserica Sfântului Dimitrie din Lisaura a fost fundată în 1894 şi sfinţită în 1896[4].

1899: O colectă, făcută în folosul Societăţii „Şcoala Română”, la începutul anului 1899, menţionează următoarele nume de lisăureni: George COJOCARIU, George OJENIUC, Dimitrie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Eugenie HULUBIAC, Constantin SÎRGHI, Ioan PAPUC, Constantin IEREMICIUC, Ioan IEREMICIUC, Onufrei PAPUC, Nicolai ŞVEDU, Ioan SÎRGHI, Georgi CHIBICIU, Dumitru CHIBICIU, Dimitrie COCOŞ, Ion NICHITOAIE, Vasile PAPUC, Mihai BODNARIU, Ioan PETRIUC, Constantin CHIBICIU, George BODNARIU, Ion BODNARIU, Ioan şi George PETRIUC, Neculai PAPUC, Constantin PAPUC, Dumitru PAPUC, Constantin COJOCARIU, Ioan COSTENIUC, Nicolai HRECENIUC, Constantin COSTENIUC, Andrei COCOŞ, George COSTENIUC, Dimitrie PAPUC, Vasile PAPUC, Georgie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Mihai HUŢAN, Ioan BOCACIUC, Vasile HLADI, Constantin NEAGU, Dumitru NEAGU, Petre PAPUC, Constantin SALITRĂ, Vasile PALAGHIAN, George SCOLOBIUC, Nicolai ROTARIU, Toader PAPUC, Constantin PETRIUC, Nicolai COSTENIUC,, Petru HULUBIAC, Petru alui Vasile SCOLOBIUC, Vasile SÎRGHI, Dumitru alui Ion CUCOŞ, Petrea PAPUC şi învăţătorul Gavril MLEŞNIŢĂ[5].

1907: Din Biroul comitetului districtual al Sucevei, completat în 14 martie, făcea parte şi Ioan a lui Teodor Papuc, gospodar în Lisaura[6].

1907: „Publicăm aceste rânduri – scrie Octavian Goga –, trimise nevestei sale de George Huludeţ, din comuna Lisaura (Bucovina), care e muncitor în America. Jalea adevărată a omului năcăjit are dreptul de a fi auzită, şi dacă nu e spusă fără greş. Scrisoarea ne-a fost comunicată de dl Vasile Pălămariu, învăţător în Lisaura:

Scrisoare din America

Iată scumpa mea soţie,

Ce voiesc astăzi a-ţi scrie:

Cum trăieşte lumea ici

Şi cum lucră prin fabrici.

Am voit să ştiu curat,

Iată m-am încredinţat.

Aicea toată lumea vine

Şi fabricele îs pline.

Fabricele-s foarte multe,

Lacrimile mii şi sute.

Muncesc toţi ziua şi noaptea,

Tot alăturea cu moartea.

Lucrul în fabrici e greu

Şi-i plătit destul de rău.

Cine-aude nu mă crede,

Dumnezău e sus şi vede.

Însă de-acum înainte,

Îţi voi spune în cuvinte,

Îţi voi scrie-adevărat

Ce lucru am căpătat.

Lucru greu, anevoios,

Scoate măduva din os.

Când mă duc cătră fabrică,

Tot mereu tremur de frică,

Intru-n lucru dimineaţa,

Dar nu-s sigur cu viaţa.

Nu ştiu oare că pe sară,

Veni-voi acasă iară,

Sănătos precum m-am dus,

Ori m-or aduce pe sus…

Pentru ce-? voiţi să ştiţi?

Iată, acei ce cetiţi:

Aici sunt cuptoare multe,

Toate cu fier umplute.

În foc straşnic se topeşte

Şi ca aurul luceşte.

Apoi curge ca unsoarea,

Noi îl cărăm cu căldarea,

Îl cărăm unde se varsă,

Vai rău umărul apasă.

Prindem doi inşi de căldare,

Împlutura în părţi sare

Şi te arde şi te frige,

Trebuie apa a te stinge,

În toate părţile foc,

Şi-nainte şi-n mijloc.

Scânteile sar stropind

Ca şi ploaia pe pământ.

Fumu-ntunecă fabrica,

De nu se vede nimica.

Cărând fierul să-l vărsăm,

Om de om ne-mpiedicăm.

Apoi ce este mai greu,

Colbul mare şi e rău

Că se bagă-n piept la om

Ca funinginea din horn.

Lucru-n colb şi în căldură

Şi asud peste măsură.

Când din fabrică mă întorc,

Nu mă mai cunosc deloc.

Sunt negru de fum şi colb,

Gândesc că-s un pui de corb.

Aşa banii îi câştig,

Dacă-asud, dacă mă frig.

Pentru un dular cincizeci,

Mult rădic la fiere reci.

Pentru doi şi jumătate,

Mult rădic la fiere calde.

Pân-ce fac eu bănişori,

Mi se storc multe sudori.

Toată lumea zice zău,

C-aici nouă nu ni-i greu;

Că trimitem bani acasă

Din America bănoasă.

Cine nu mi-a crede mie

Poate şi el ca să vie

Să vadă şi el mai bine

Ce păţeşte cine vine”[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica lui Simion PAPUC (40 ani în 1909) din Lisaura.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lizaura, sat, districtul Suceava, aşezat pe dreapta fluviului Suceava, în marginea de Est a oraşului Suceava, pe teritoriul „Tătăraş”. Suprafaţa: 1,85 kmp; populaţia: 570 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin drumeaguri de câmp este legată de drumul districtual Suceava-Bosancea. Ţine de biserica parohială cu hramul „Sfântul Dumitru” din Suceava. Făcea odată parte integrantă din oraşul Suceava. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Posedă 144 hectare pământ arabil, 2 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 17 hectare imaşuri, 30 hectare păduri. Se găsesc 29 cai, 204 vite, 27 oi, 197 porci, 47 stupi”[9].

1914-1918: „Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci”[10]. „Ioachim a lui Dumitru Holubiac, din Lisaura, a participat la război şi a dispărut în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea mamei sale, Saltana a lui Dumitru Holubiac, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Suceava făceau parte „Locţiitor: Ion Scolobiuc, cantor, Lisaura” şi, ca reprezentant al ţăranilor, „N. Verestiuc, agricultor, Lisaura”[12].

Ilustraţie la textul lui Cămilar, în Universul literar

1941: „Seceta uscase ogoarele, arsese păpuşoii abia crescuţi până la oul piciorului. Cui le mai ardea acum de veselie, când cerul pedepsea aşa de crunt pământenii pentru nelegiuirile lor. Ar fi trebuit să n-ai inimă, ca să nu vezi cât prăpăd făcuse seceta în ţarina Lisaurei şi-n alte ţarini, până departe, sub munţi. Ieşiseră popii cu icoane şi prapuri, se rugară pe la fântâni, pe sub pomii singurateci din câmpie, dar ploaia mult aşteptată nu mai venea. Un vânt fierbinte usca firişoarele galbene ale grâului, secării, orzului. Şi se uscase mai cu seamă păpuşoiul, toată nădejdea oamenilor. Se spunea că prin alte părţi prăpădul ar fi mai mare, că veniseră lăcustele, întunecând soarele-n amiază, şi au ros până şi spinii de pe imaşuri. Cică sate întregi îşi luau lumea-n cap, fugind mai spre miazăzi, unde câmpul era verde, în plină creştere, sub ploile care cădeau la timp. Şi toate zvonurle se adevereau, zi cu zi. Când lisăurenii văzură primii pribegi, galbeni la faţă, călări pe cai mici, cu coastele ieşite, a fost un fel de groază; gospodarii căzură adânc pe gânduri, iar femeile ieşiră la câmp, să cânte cântece de mort asupra păpuşoiului uscat. Unii lisăureni, care ştiau să citească, se adunau, noaptea, şi gângăveau, la lumânările palide, rugăciuni nesfârşite, dintr-o cărţulie veche, pe a cărei filă dintâi spunea despre venirea apropiată a lui Antichrist. Unii credeau din tot sufletul că se apropie sfârşitul. Aşa cumpănă nu se mai văzuse niciodată, nici unul din bătrâni nu văzuse, nu auzise să mai fi căzut peste oameni un astfel de blestem. Se-ncheia a şaptea săptămână de secetă şi cerul rămânea acelaşi, fierbinte ca un cuptor nesfârşit, care parcă trosnea în înălţimi de dogoare. Nopţile se răcoreau puţin, mai ales pe la cântatul cocoşilor şi atunci prindeau să ragă vitele legate la pripoane, iar gospodarii întinşi pe prispe se sculau repede şi se uitau spre miazănoapte, de unde aşteptau să vie nourii”[13].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Hladi Vasile, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Lisaura, judeţul Suceava, mort la 14.VIII.1941”[14].

1942: „Din glumă, la moarte. În comuna Lisaura din judeţul Suceava s-a întâmplat un sângeros omor, pornit dintr-o glumă. Anume tinerii comunei Lisaura erau adunaţi în faţa Căminului Cultural, unde stăteau de vorbă şi glumeau între ei. Dintr-o glumă s-a pornit apoi o ceartă, urmată de bătaie, între flăcăii Toader Hladi şi Damian Scolobiuc. În cursul încăierării, Toader Hladi a scos un cuţit şi l-a împlântat în pieptul lui Scolobiuc, care a rămas mort pe loc”[15].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[16], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Freitag Maria, la Lisaura, p. 5, soţ funcţionar”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Ştefan cel Mare”, comuna Lisaura, judeţul Suceava.

1947: În fixarea pe posturi de învăţători, „Ursache Artemizia, de la Lisaura, merge la Humoreni, iar Buţincu Gheorghe, de la Stupca, la Lisaura”[17].

„Scriitorul Lucian Costin a împlinit, la 11 Septemvrie 1947, vârsta de 60 ani, dintre care 40 închinaţi literaturii şi ştiinţei. Lucian Costin (Ion Costinescu) este membru la „Societatea Scriitorilor Români”, la „Societatea Regală de Geografie” şi membru corespondent al „Academiei Germane” din München, care l-a distins cu „medalia de argint”. Născut la 11 Septembrie 1887 în Lisaura-Bucovina şi-a făcut studiile la Suceava, Cernăuţi şi Viena. Scrierile sale din Banatul nostru, cu al căruia specific s-a asimilat, sunt cunoscute tuturor, îndeosebi cele privitoare la folclorul nostru. „Fundaţiile Regale”, apreciindu-i talentul, a selecţionat şi din operele sale câteva volume, pe care le-a expus în pavilionul României, secţia Literatură şi Artă, la Expoziţia de la Paris din 1937”[18]. Tot la Lisaura s-a născut şi caricaturistul Constantin Papuc, autorul cărţii „Cuvinte desenate. Album de caricatură” (Ed. CreArt, Iaşi, 2016). „În cuprinsul a peste 60 de pagini, cunoscutul (în ţară şi în lume) caricaturist sucevean – de-a lungul vremii, prezent în expoziţii în România, Polonia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia (de grup), la Suceava, Iaşi, Londra, Sydney, Canberra (personale), premiat la Gura Humorului şi Suceava, dar şi în Anglia, Scoţia Polonia, Italia (şi nu doar câte o singură dată!) – restituie, împreună, numeroase din lucrările sale care, în anii din urmă, au apărut în pagini de „Crai nou” spre a ne provoca fie câte un surâs de o clipă, fie un hohot, fie a ne zgândări şi a ne pune pe gânduri. Albumul a apărut sub egida Fundaţiei „Fereastra” din Suceava, fiind susţinut de numeroşi sponsori din Australia, Franţa, Germania, Maroc, UK, SUA şi România (printre ei am recunoscut inclusiv nume de confraţi). Un alt confrate, artistul Konstantyn Ungureanu-BOX, semnează prefaţa („Uriaşa Umbră de Paradă”), din care, deocamdată, reţinem doar atât: „Constantin Papuc pledează pentru afirmarea eticii, a muncii oneste şi pentru sancţionarea spiritului corupt, cultivă verbul polemic, iar parodicul şi caricaturalul sunt puse în serviciul unei viziuni incisive, satirice, astfel sancţionând, prin desenele sale, politicianismul”…, dar şi propunând „imagini-cheie de atmosferă nuanţată a unui motiv socio-uman sau a unui scenariu epic”. Vom reveni. Şi caricaturistul Constantin Papuc, desigur! (L.D.C.)”[19].

Caricatură de Constantin Papuc

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 7, 15 August 1886, p. 4

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 160

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 3/1899, p. 23

[6] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[7] Ţara Noastră, Nr. 49, Anul I, 2 decembrie 1907, p. 734

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 130

[10] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Camilar, Eusebiu, Seceta, în Universul literar, Nr. 10, Anul L, 1 martie 1941, p. 3

[14] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[15] Unirea Poporului, Nr. 40, Anul XXIV, Blaj 4 octombrie 1942, p. 5

[16] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[17] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[18] Foaia Diecezană, Nr. 38-39, Anul LXII, Caransebeş 5 octombrie 1947, p. 7

[19] Crai nou, 27 iulie 2016

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments May 23

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lipoveni

1894: Lipoveni

LIPOVENI. „Printre cele mai puțin cunoscute secte care trăiesc în Bucovina, cea mai importantă este cea a lipovenilor. Activitatea, ordinea și curățenia caracterizează acest popor. Ei au fost deseori comparați cu quakerii, deși nu au nimic de-a face cu ei. Este chiar posibil să formeze o singură sectă cu cea a rascolnicilor, cunoscută în Rusia încă din anul 652. Ei au venit din Rusia, în timpul domniei lui Petru cel Mare; se găsesc, în principal, în vecinătatea Zuksa. Ceremoniile lor religioase sunt puțin cunoscute, pentru că nu permit nici un străin să asiste la ele; cu toate acestea, în general se crede că sunt atașate de creștinism. Rigiditatea moralei lor le-a câștigat o astfel de reputație, încât Iosif al II-lea le-a acordat mari privilegii. Sunt scutiți să jure în instanţă, pentru că orice jurământ este contrar credinței lor. Sunt crezuţi pe cuvântul lor. Au şi privilegiul singular de a putea arde cadavrele morților lor”[1].

1770: „Documentele din care am concluzionat existența coloniei lipovene la Mitoul Dragomirnei, în 1770, menționează, de asemenea, relocarea acesteia în perspectivele guvernării austriece…Enzenberg oferă un indicator pentru determinarea timpului relocării, în scrisoarea sa din 31 octombrie 1783, care conține următorul pasaj: „Da, eu (Enzenberg) chiar îmi iau libertatea de a cere ca lipovenii care locuiesc în Climăuţi să aibă 15 familii, iar cei din Mitoul Dragomirnei, 21 de familii, dar acetora nu li se acordă scutirile celor 20 de ani liberi, decât în ceea ce privește contribuția, care ani liberi ar trebui calculaţi începând din 1774, iar plata ar trebui să înceapă, în consecință, peste doar doar 11 ani”. Trebuie să presupunem că numărarea celor douăzeci de ani poate începe doar cu anul în care lipovenii se aflau deja în țară. Deci, cei din Dragomirna au venit din 1774, Climăuţiul a fost populat cu lipoveni în anul 1780”[2].

1785: „Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi”[3].

1839: Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”. „Trecând Carpaţii, prin satul Bosanci am ajuns în târgul austriac Suceava, în vechea capitală moldovenească… De la târgul Sucevei, cale de un ceas, adică cinci verste, este satul cu rascolnici ruşi, numit Socolinţi (Lipoveni); se zice că şi portul le este velicorus. De la Socolinţi, cale de două verste, este mănăstirea Dragomirna, unde a petrecut mulţi ani din viaţă marele stareţ Paisie Velicikowski (1722-1794, stareţ la Neamţ şi la Secu)”[4].

1887: În octombrie 1887, „întrucât unele case din Andrásfalva erau goale, la vremea respectivă, comisarul de colonizări Danss” a aşezat în acele case câteva familii de germani şi de lipoveni din Motocul Dragomirnei[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava –Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[6].

1904: În Lipoveni, lângă Mitocu-Dragomirnei, „o biserică urâtă, umflată, copleşită de turnuri groase, care parcă stau să plutească, biserica albă însă, în loc să fie tărcată ca o Lipovancă grăsulie ce este, se ridică în mijlocul căsuţelor. Devale, o altă biserică, din vremurile când au venit, după 1775, aceşti oaspeţi, are cuviinţă de vechime, cu păreţii ei rău întruchipaţi şi coperişurile moldoveneşti de şindrilă neagră. Casele sunt după datina românească; destul de mari, zidite binişor, dar curţile murdare şi mai mult goale de acareturi. Meşteşugul gospodinei, pe care o vedem la fereşti, în cerdace, cu faţa rotundă, întipărită de o mare răbdare şi supunere blândă, se vădeşte mai mult văpsind cu roş, cu verde, cu albastru, mai puţin cu alte culori ce nu bat la ochi atâta, păreţii, marginile fereştilor, stâlpii cerdacelor. Nu e nici un desemn, nici o născocire a minţii, nici un gust, ci numai culoare pusă cu nemiluita ca să strălucească. Perne roşii, groase, sunt scoase la aerisire şi la priveală. Bărbaţii cu ochi albaştri, părul buhos şi barba lungă, care, după vechea lor datină „rusească veche”, a crucii cu trei ramuri pe cotor, nu se taie niciodată, cu cămăşile lor roşii înfoiate, pantaloni spălăciţi, înfundaţi în cizme negre lungi; femeile legate la cap cu testemele pestriţe, rumene în obraji şi albe pe faţa plină, paşnică, adormită, cu polcuţă şi fuste numai roşii, albastre, verzi, cu cizme mari supt rochia înfoiată; toţi se împacă de minune cu asemenea case şi asemenea biserică. Aici e lăcaşul liniştei pestriţe şi rotofeie, unde nu se bea rachiu, nici vin, decât la gâlcevile cele mari, cu bătaie, ale clipei dracului; aici e sălaşul harnic unde se vorbeşte puţin, unde se lucrează răbdător la livada pomilor şi la ogorul ţarinii… Vecinii de altă limbă se ajută cu dânşii şi nimeni n-are a se plânge împotriva lor”[7].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lipoveni (sau Sub-Prisaca), sat, districtul Suceava, aşezat pe dreapta pârâului Dragomirna. Suprafaţa: 6,49 kmp; populaţia: 514 locuitori, ruşi de naţionalitate; limba de vorbire: cea ruteană; ţine de cultul staroverţilor sau rascolnicilor (vechi ortodocşi) din Dobrogea, de unde-şi procură şi preoţii lor. Este legat de comuna Iţcanii Noi printr-un drum de câmp. Acest sat s-a înfiinţat la anul 1774, de o colonie de lipoveni, care, fiind persecutaţi de biserica de stat rusească, s-au refugiat mai întâi în Crimeea; de aci, fiind decimaţi de tătari, au trecut în România (Moldova) şi de aci în Bucovina. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi cu pomăritul; parte, însă, trece în Romînia la lucrul de câmp, în timpul verii. Posedă 333 hectare pământ arabil, 44 hectare fânaţuri, 12 hectare 50 ari grădini, 166 hectare imaşuri, 284 hectare păduri. Se găsesc 94 cai, 115 vile, 67 oi, 360 porci, 16 stupi”[8].

1915: Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915[9]. Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve d-eroi”[10].

1915: „Doamna Matrona Climov din Lipoveni susţine că soţul ei Antamon Climov a dispărut în război, pe vremea Paştilor 1915 / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 10 Iulie 1919”[11].

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[12], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Arteni Maliş, Ulian Petrov, Chirilă Larionov, toţi din comuna Lipoveni, judeţul Suceava”.

Portul lipovenilor din Bucovina

[1] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 215-226

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 177, 178

[3] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[4] Călători, XIX, III, pp. 686-688

[5] Kaindl, op. cit. p. 425

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 23

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 129, 130

[9] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 66, Cernăuți, în 18 Septemvrie nou 1919, pp. 4-7

[12] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments May 23

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lichtenberg

LICHTENBERG – DEALUL EDRII. Colonia germană din Dealul Edrii, Lichtenberg, a fost fondată în anul 1835, din coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

În 1890, satul avea 450 locuitori, primar fiind Martin Pfeifer, iar învăţător – Carol Droste.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lichtenberg (sau Lichtendorf, româneşte Dealul-Ederei), sat, districtul Gurahumora, aşezat în partea de Nord-Vest a comunei Glitt, de care este lipit, având casele înşirate pe o mare întindere, pe ambele părţi ale drumului districtual Vicov-Solca. Suprafaţa: 15,49 kmp, împreună cu comuna Glitt; populaţia: 404 locuitori germani; de religie romano-catolică; are o şcoalî populară romano-catolică, cu o clasă. Este o colonie de germani boemi, întemeiată în anul 1836. Numele i s-a dat de colonişti, după dealul din apropiere, care era curăţit de pădure [în germană lichten = a rări]. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu exploatarea de păduri. Se găsesc 89 cai, 221 vite cornute, 84 porci, 11 stupi”[2].

1932-1940: „La Lichtenberg-Clit, am avut un cuib straşnic, frumos şi îmbelşugat cu de toate, cu nişte părinţi care aveau cuvânt, şi-aveau meserie, şi-aveau pământ. Se ajutau unul pe celălalt şi se bazau pe sufletul tovarăşului de viaţă ca pe propriul suflet. Erau părinţii mei ca un măr rotund, format din împreunarea a două jumătăţi de măr rumen, cum se spune în câteva minunate versuri din Cântarea Cântărilor a înţeleptului Rege biblic Solomon. Iar mama era o gospodină din primele, care făcea pâine de secară aşa de bună, câte un cuptor plin, de se minunau oamenii satului că numai ei îi ieşea bună şi-au pomenit-o peste vremuri. Frământa, seara, făina şi cartofii, iar, a doua zi, cocea câte un cuptor de pâine care rămânea proaspătă şi bună timp de o săptămână întreagă. Iar sâmbăta, parcă pentru a cinsti o săptămână de muncă rodnică, rostuia câte un cuptor de plăcinte cu brânză şi de plăcinte cu magiun. / Harnică şi vrednică femeie a fost mama. Nu i-a scăpat nici un răsărit de soare şi nu se poate ca şi soarele să nu fi observat cum umbla mama prin gospodărie, harnică şi veselă ca o albină. Făcea şi cel mai grozav unt din lume, modelat cu mare artă, pe care îl vindea cu bani buni evreicelor din Rădăuţi. Numai un kilogram îl păstra în casă, ca să ne răsfeţe nouă, copiilor, zilele şi nopţile. Mama cu sudoarea ei ţinea cheltuiala în casă. Se întorcea de la Rădăuţi cu salamuri, cu dulciuri, cu ardei şi roşii. Noi ne bucuram, când o vedeam venind, frumoasă ca o zână, cu baticul în trei cornuri legat la spate, gospodăreşte, cu un coş frumos subsuoară. În fiecare zi, mama ne îmbrăca în halatele albe cu funde roşii la prima butonieră şi ne trimitea la grădiniţa din casa bunicii Fuhs. În fiecare duminică, mergea cu noi la biserică, iar noi, copiii, înfloream pe lângă mama în rochiţe şi costume frumos colorate şi nu era duminică să nu strălucească soarele din plin de parcă şi soarele ar fi vrut să se bucure împreună cu noi de deplinătatea vieţii. / În casa noastră frumoasă ca o zi de Paşte, stecleau cearşafurile din pânză de in şi amirosea duios a plante de câmp, alese după o anume ştiinţă a vechimii ca să simţi că-ţi cresc plămânii în piept când pui capul pe pernă. În faţa casei, aveam o pădure de lăcrămioare care îmbătau cu miresme nopţile de mai, nopţile lunii în care m-am născut şi eu pe pământul binecuvântat al Bucovinei. / Şi-aveam vite, şi-aveam grădini, şi-aveam bunicele aproape, bunica dinspre mamă, Karolina Schaller – în centrul Clitului, unde ţinea crâşmă mare, cu restaurant şi sală de dans cu scenă, bunica dinspre tată, Karolina Fuchs – peste drum, unde ţinea grădiniţă. / Copiii satului, şi cei de grădiniţă, şi cei de şcoală, acolo îşi făceau serbările, iar noi ne mândream cu bunicele, cu scena şi cu grădiniţa lor. Iar bunicul, Ferdinand Schaller, era om cu renume şi jurat la Cernăuţi. Alături cu judecătorul era pomenit că n-a făcut la nimeni nedreptate sau ceva care cu mâhnire să umbrească sufletul omului. Şi-avea moşul doi cai mari, pe care-i cunoştea toată Marginea şi satele de prin jur, cu care pleca, în anume ceasuri, în oraşele cele mari. Încă am apucat, în anii mei de tinereţe, să mă bucur de preţuirea oamenilor şi pentru că eram nepoata lui Ferdinand Schaller. / Bunicul Ferdinand a avut nouă copii, doi feciori şi şapte fete, din care cinci au plecat în America atunci când le-a venit vremea. Peste vremuri, în anii de restrişte, dinspre fetele acelea aflate în America aveau să ne vină vorbe de încurajare şi câte o mână de ajutor. / Când mama mea, Rose Schaller, era tânără, venea un notar de la Arbore, cu trăsurică, şi o lua pe ea şi pe sora ei mai mică să le ducă la bal la Casa Germană din Arbore. În Arbore, aveam noi neamuri de oameni harnici şi cu stare, pe cei din familia Zavadă. Şi era atât de frumoasă mama, în ceasurile tinereţii ei, încât arborenii strigau, de cum o zăreau, că vine Regina. / La Clit, am avut o copilărie cum alta nu a mai fost. Până în 1940, când împlinisem opt anişori, iar asupra lumii s-a risipit cruzimea războiului, am trăit într-o poveste fără seamăn, spre care mă întorc, măcar cu gândul, ori de câte ori am o clipă de răgaz. În toamna anului 1940, Hitler a hotărât să ne scoată din Bucovina, pentru că eram prea aproape de ruşi, deci expuşi pericolului. Despre ce fel de pericol ar fi putu fi vorba în anul în care armatele germane ocupau pământurile ruseşti cu viteza pe care le-o permitea tehnica de deplasare a vremii nu ştiu şi n-am ştiut niciodată. / Tata, Franz Fuchs, care nici el nu intuia nici un fel de pericol rusesc, nu se îndura să plece aiurea pentru că muncise mult şi îşi făcuse cu amarnică trudă toate cele de trebuinţă. Făcuse şcoală la Cernăuţi, învăţase meserie temeinică şi-acum îşi făcuse atelier şi fierărie în sat. Avea unelte de tot felul în atelier, inclusiv o bormaşină la care căutau sătenii cu neascunsă uimire. Ne povestea tata, ori de câte ori avea prilejul, despre examenul de absolvire a şcolii de meserii din Cernăuţi, ne povestea despre locuri şi întâmplări, iar nouă ne plăcea povestea vieţii lui. Bunicul, Ludwig Fuchs, s-a stins, pe neaşteptate, când încă nu împlinise patruzeci şi trei de ani, iar bunica, femeie încă tânără pe atunci, tocmai purta sarcina celui de-al nouălea făt. La şaisprezece ani, tata a fost nevoit să răspundă ca un bărbat adevărat de copilăria celor opt fraţi ai săi şi să-şi caute drumul propriu, care avea să-l îndreptăţească la stima semenilor. / Seară de seară ne povestea tata despre anii copilăriei sale, iar noi îi ascultam istorisirile cu sufletele încântate. Pe atunci, lumea nu se îmbolnăvise încă de singurătate. Lipseau televizorul şi radioul şi fiecare avea vreme şi pentru ceilalţi. / Când venea tata, seara, din fierărie, îl vedeam că aşterne o movilă de bani pe masă, pe care-i număram eu şi mama. Îi puneam, frumos, pe cei mărunţi pentru nevoile zilnice, iar pe cei mari pentru pământul pe care tata urma să-l cumpere pentru noi. Şi mă bucuram pentru că ştiam că banii aceia dovedeau priceperea tatei. Când ieşea o lucrare din mâna lui, se adunau oamenii s-o preţuiască, iar bucuria aceea în faţa lucrului frumos împlinit valora mai mult decât toţi banii de pe lume. De asta, când a trebuit să plecăm, tata avea inimă grea, de parcă ar fi fost izgonit din lumea lui pentru totdeauna”[3].

1947: Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[4], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Traci Natalia, de la Dealul Ederii, la Humoreni”.

1947: „Casele nemţeşti din Dealul Ederii, neocupate atâta vreme, s-au ruinat şi putiit. În pădurea noastră zac stive uriaşe de buşteni putrezi. Pământul e căptuşit cu fag putred. De acasă, înspre pădure, se întinde un covor alb de margarete, semn că pământului nu i s-au mai tămăduit rănile între timp. Avem şapte hectare de pământ pentru care, peste decenii, se vor judeca alţii. Chiar şi crucile de pe morminte au dispărut. Au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald, iarna. Iar biserica din Dealul Ederii a fost vândută cooperaţiei de consum de către un activist de partid zelos în a-şi demonstra ateismul ştiinţific şi transformată în complex comercial. De parcă noi n-am mai fi oameni”[5].

1998: „Mă întorc, după o veşnicie, în patria naşterii mele şi parcă n-aş mai pleca niciodată din locurile acestea care-mi vindecă sufletul cu aduceri aminte”[6]. Sofia Katharina Fuchs venise doar pentru a dura o carte, pentru a lăsa o mărturie, o poveste. Puţini oameni, de-a lungul înşiruirilor de generaţii, lasă în urmă vreo mărturie. Şi-atunci cum şi de unde să-i mai aflăm, când până „şi cucile de pe mormite au dispărut… au fost arse în sobe ca să le ţină leneşilor de cald”?

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 129

[3] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, pp. 8-11

[4] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[5] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, p. 44

[6] Fuchs, Sofia Katharina, Mireasa tiranilor, Editura „Bucovina viitoare”, Suceava 1998, p. 8

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments May 23

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lenţeşti

LENŢEŞTI. „Satul lui Lenţovici” face parte dintre cele dăruite, în 23 februarie 1448, de către Roman, aflat la Colomeea, lui Didrich Buceaschi. În tradiţia locală s-au încetăţenit concluziile arheologilor sovietici, care au descoperit, pe teritoriul satului Lenţeşti, rămăşiţele unei cetăţui din lemn şi pământ, pe care au identificat-o drept legendara cetate Chern (negru) a Cnezatului Haliciului, construită, probabil, în vremea lui Iaroslav Osmomysl (1153-1187) şi distrusă, în 1259, în vremea lui Danilo Romanovici, la cererea hanului tătar Burundai.

1497: În 29 octombrie 1497, după victoria de la Codrul Cosminului, hatmanul Boldur şi cei 3.000 de călăreţi ai săi au ieşit în calea cavaleriei mazoviene, sosită în ajutorul oştilor regale polone, şi „le-au dat război şi pre toţi i-au răsipit îndată şi i-au topit… şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atunci în oastea leşască, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul”.

1579: „În acelaşi timp se constată din opreliştea de la 8 Ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul, că subt acelaşi Domn evreii poloni pătrundeau în Moldova pentru a cumpăra vestitele vite albe, ce se hrăneau din păşunile ţării şi care se exportau până la Danzig şi în Anglia. Ei aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta, însă, stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi, apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, Domnul nu mai îngăduie acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său. Dar şi mai departe vin prin Iaşi evreii străini, pe care Botero-i pomeneşte îndată după armeni şi înainte de saşi, unguri şi raguzani, pe la 1590”[1].

1599: În 1599, după cum rezultă dintr-un uric din 8 februarie, satul Lenţeşti încă aparţinea, în bună parte, familiei Lenţa, fiind vândut, de către Marina, fata Magdei Lenţa, şi de către feciorul ei, Bilav, lui Vasile Cracalia, starostele de Cernăuţi. Cracalia cumpără, în 1 ianuarie 1603, şi partea lui Sava Nemiş din Lenţeşti, cu un cal, care era preţuit la 14 taleri, iar în 20 iunie 1603, cu 36 taleri, şi a opta parte de sat, de la Marina Lenţa. Ultima tranzacţie în favoarea neamului fostului staroste al Cernăuţilor este făcută de Alexa Cracalia, fiul Mariei, care cumpără, în 24 martie 1645, şi partea lui Coste Barbovschi.

1602: În 6 iulie 1602, Cracalia staroste şi jupâneasa lui, Elena, cumpărau, cu 25 taleri bătuţi, partea din Lenţeşti (două părţi din a patra parte din jumătate) a Maricăi, fata lui Petre Moişescul, iar în 14 decembrie 1602, Mărica, fata lui Boiştan de Lenţeşti, vindea, „pentru 30 taleri de argint, partea ei de ocină, care i se va alege din Lenţeşti, lui Paţuc Cracalia, pentru fiul ei, Cârste, care a făcut o moarte de om”.

1603: În 1 iunie 1603, Sava Nemeş de Lenţeşti, fiul Maricăi, nepotul Magdei, vindea aceluiaşi staroste Cracalia partea lui de sat, pentru 14 taleri, Cracalia cumpărând, în 26 iunie 1603, şi partea Vasilinei şi a Gârcăi, fetele lui Nicoară, nepoatele Stancăi, adică „jumătate din a patra parte de sat Lenţeşti… cu un loc de eleşteu şi cu moara jos în sat”, plătind 36 taleri.

1645: În 24 martie 1645, Coste Barbovschi şi jupâneasa lui, Anghelina, fata lui Paţuc Cracalia, vând partea lor de sat lui Alecsa, fiul Mariei Cracalia, pentru 18 lei turceşti.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… jumătate de sat de Lenţeşti”.

1741: În 2 aprilie 1741, „săliştea Lenţeşti a răposatului Gheorghe Ursachi” era dăruită mănăstirii Barnovschi de către Grigore Ghica Vodă, dar, pe lângă seliştea pustie, mai exista şi jumătatea de sat a lui Iuon Prăjescul, cea hotărnicită, în 10 mai 1759, pentru moştenitorul Mihalache Sturza.

1760: Colonizarea seliştilor Lenţeşti şi Rohozna este permisă, în 5 iunie 1760, de către Ioan Teodor Callimah Vodă, aşa că, în 1774, satul Lenţeşti avea 18 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, 1 popă, 34 ţărani şi 1 baran. În 1784, satul Lenţeşti avea 91 familii ţărăneşti, partea de sat a lui Mihalachi Sturza aparţinând ginerelui acestuia, Toma Iamandi, cel care, în 25 septembrie 1793, arendează moşia lui Axentius Simonowicz.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Lenţeşti, moşia Paraschivii Iamandi, „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simion, 1 dascăl, Ion, 1 jidov, Iţco, 5 pescari starosteşti, Ilii, Ion, Grigori, Hrihor şi Semen, 5 barani, Dănilă DUCIAK, Pintelei SPĂTARU, Prodan BĂSĂRAB, Petrea morar şi Grigorcia sin popii, 2 văduve, Dochiţa şi Maria butnăriţa, 4 case pustii şi 18 birnici, şi anume: Ştefan vornic, Iurii zet BĂSĂRABĂ, Andronic VERINCA, Ursachii VERINCA, Mihai GULEBACI, Mihalachi zet URSACHI, Toader TIRON, Georgi GHERMAN, Onofrei, Ion sin VERINCHII, Andrei GALILKO, Mihai GALILKO, Nechita nepot BĂSĂRAB, Mihai brat ego, Vasile ungurian, Aleksa rus, Iacob sticlar şi Roman pânzar.

1780: În 7 iulie 1800, văduva lui Toma Iamandi, Paraschiva, şi feciorii ei, Mihai, Alexandru şi Vasile Iamandi, înscriu jumătate din Lenţeşti în cartea funciară a Tribunalului din Stanislav.

1786: O bisericuţă fusese construită la Lenţeşti şi Bila încă din 1786. În 1843, bisericuţa Sfântului Arhanghel Mihail, cu 1.153 enoriaşi, se afla sub patronatul bisericesc al lui Bogdan de ZADUROVICI, preot administrator fiind Mihail WERENKA. În 1876, biserica cu 1.633 enoriaşi, patronată de Gregor ZADUROVICI, îl avea paroh pe Andrei CARAGEA. Biserica nouă din Lenţeşti a fost construită între anii 1881-1884. În 1907, sub patronat imperial, dar şi sub cel al evreului Hersch WEISSGLAS, biserica din Lenţeşti îl avea paroh pe Vasile de PETRAŞCO, născut în 1844, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1876, Michail HUDEMA, născut în 1843, un alt cantor, Theodor ZURKIWSKI, născut în 1861, ocupându-se, din 1901, de bisericuţa din Bila, construită în 1881 şi slujită de parohul din Lenţeşti.

1816: În 1 aprilie 1816, Alexandru von Iamandi vindea lui Bogdan Zadurovici din Lenţeşti jumătatea de sat Lenţeşti moştenită după Toma şi Paraschiva von Iamandi, pentru 32.000 florini vienezi.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[3].

1890: În 1890, satul Lenţeşti avea 1.655 locuitori, primar fiind Vasile Mokranski. Emilian Tarnowiecki era învăţător, parohi erau Andrei Carage şi Teodor Halarevici, iar cantor bisericesc – Mihail Hudema.

1893: Din 1893, funcţionau o şcoală cu 5 clase în Lenţeşti şi o şcoală cu o clasă în Bila[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lenţeşti (româneşte şi Lencăuţi), vechi sat, districtul Cernăuţi, din care s-au format, cu timpul, 2 comune cu administraţii speciale, şi numite: Lenţeşti Privat şi Lenţeşti Cameral. În apropierea acestui sat, şi anume în locul unde se văd şi astăzi încă valuri de pământ, pârcălabul Boldur, cu 3.000 de moldoveni, a nimicit, în ziua de 29 Octombrie 1496, un detaşament de armată polonă, compus din 600 cavaleri mazurieni, şi care veneau să dea ajutor regelui Albrecht. La 1776, o parte din acest sat o poseda mănăstirea Barnovschi, iar cealaltă parte, Toma Iamandi. După această împărţire s-au format cele 2 comune din ziua de azi, şi anume comuna Lenţeşti Cameral şi Lenţeşti Privat. Lenţeşti, (româneşte şi Lencăuţi), moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,01 kmp; populaţia: 47 locuitori, în mare parte izraeliţi, câţiva poloni şi 4 ruteni gr. cat. Cuprinde, pe lângă moşia Lenţeşti propriu-zisă, şi târla Camenca. Lenţeşti Cameral (româneşte şi Lencăuţi), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, în faţa satului Bila, la Nord-Vest de oraşul Cernăuţi şi lipită de comuna Lenţeşti Privat. Suprafaţa: 3,63 kmp; populaţia: 508 locuitori, în mare parte ruteni gr. or., restul izraeliţi, poloni şi germani. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, cu 448 locuitori, şi cătunul Denesiuca. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Sniatin, precum şi lângă linia ferată Cernăuţi-Lujeni. Ţine de şcoala din Lenţeşti Privat şi are o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, atenenţă a parohiei din Lenţeşti-Privat. Aparţinea, la 1776, mănăstirii Barnovschi. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 157 hectare pământ arabil, 63 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 159 hectare imaşuri, 27 hectare pădure. 2 hectarare şi jumătate bălţi şi heleştee. Se găsesc 20 cai, 131 vite mari, 119 oi şi 73 porci. Lenţeşti Privat (româneşte şi Lencăuţi), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, în partea de Vest a comunei Mămăeştii Noi, şi lipită de comuna Lenţeşti Cameral. Suprafaţa: 10,84 kmp; populaţia: 1.100 locuitori ruteni, de religie gr. or. Prin partea sa de Nord trece drumul principal Cernăuţi-Sniatin şi linia ferată Cernăuţi-Lujeni. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era în posesia lui Toma Iamandi. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 619 hectare pământ arabil, 275 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 63 hectare imaşuri. Se găsesc 49 cai, 260 vite mari, 224 oi, 97 porci şi 20 stupi de albine”[5].

1914: „Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[6].

1920: „Deciziune de expropriere No. 335/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 322, Lenţeşti de Jos (Camerale) din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 24 ha 85 a 50 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

1941: În iulie 1941, noul primar al Lenţeştilor, Vasile Osipciuc, a înfiinţat o grupare, aparent anticomunistă şi antievreiască, cu care devasta şi prăda locuinţele din sat, ucigându-l pe fostul deputat comunist Ioan Lenciuc şi comiţând puzderii de atrocităţi. Lenciuc, fost deputat comunist şi vicepreşedinte în sovietul comunal, după ce acesta fusese anterior maltratat. Arestat, în 1958, la Târgu Mureş, Vasile Osipciuc a sfârşit în faţa plutonului de execuţie pentru crime de război.

1943: La Lenţeşti exista o „Fabrică de articole emailate, zincate, ambalaje metalice şi produse chimice, care aparţinea firmei „Tivaro”, „arendată de la Statul Român de un grup de trei ingineri de origine etnică şi naţionalitate română, şi anume: / Ing. Şandru Albei Alexandru, absolvent al Şcoalei Politechnice din Timişoara; / Ing. Constantinescu Cleante, Şcoala Politechnică Bucureşti; Ing. Lupan Ştefan, absolvent al Institutului de Chimie Industrială din Iaşi. / Fabrica nu a suferit daune propriu-zise de pe urma ocupaţiei sovietice, dar în luna Septembrie 1941 a fost unundată de revărsările excepţionale ale Prutului, astfel încât o mare parte din halele sale au trebuit demontate complet, piesă cu piesă, pentru a fi curăţite de noroi şi de rugină. Lucru făcut de 40 de lucrători, timp de o lună şi jumătate… Fabrica are o centrală proprie electrică, cu o putere de 56 H. P, reprezentând numai 50 % din necesităţile fabricii, restul fiind furnizat de reţeaua de forţă a oraşului Cernăuţi. Fabrica întrebuinţează anual cca 150 vagoane materii prime”[8].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[9]: Turchievici Ghizela, comuna Lenţeşti, media 8,00”.

[1] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în Ţările Române, Bucureşti 1913, p. 7

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 406

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 19, 1876 p. 29, 1907 p. 53

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 128, 129

[6] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[8] Almanahul ziarelor Basarabia şi Bucovina / 1943, Bucureşti 1942, p. 285

[9] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments May 23

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lehăcenii Teutului

1897: Bauernmädchen aus der Pruthgegend Ruthenin. Foto: Julius Dutkiewicz

LEHĂCENII TEUTULUI. O primă ieşire din indiviziune, prin delimitarea moşiilor răzeşeşti din Lehăceni, s-a făcut în 15 aprilie 1635, când strănepoţii lui Drăgşan cel Bătrân şi ai lui Maloş au împărţit între ei moşiile rămase de la aceşti doi strămoşi.

1647: „7155, martie 14, Iaşi: Vasile, Voievodul Moldovei, porunceşte starostiei de Cernăuţi să meargă, ca să aleagă partea de moşie din Lehăceni şi Godineşti a Petrii, feciorul lui Droni”[1].

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisaoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a patra parte de Lehăceni”.

1662: Lehăcenii Teutului, Gogolina de astăzi, sunt menţionaţi pentru prima dată, în 18 ianuarie 1662, când Niculae Murguleţ primeşte o parte din satul Lehăceni de la fratele său, Ursul, în contul unei datorii băneşti mai vechi. În 18 ianuarie 1662, Niculae Murguleţ intră în stăpânirea părţii din Lehăceni a fratelui său, Ursul, care o zălogise, dar o răscumpăraseră fraţii lui, Niculae şi Dumitraşco. Ursul avea să întoarcă banii lui Niculae, dar nu şi lui Dumitraşco, iar Divanul stabilise să păstreze Dumitraşco moşia lui Ursu, până ce Niculae Murguleţ îi va întoarce banii.

1670: În 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, căsătorindu-se cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, primeşte ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, dar şi a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.

1678: O parte din satul Lehăceni i-a fost dăruită finului său, Sandul, fiul lui Ion vătavul, de Nacul Isăcescul, în 20 iunie 1678, în prezenţa „popii lui Gavril, duhovnicului mieu, şi denainte unchiului mieu, lui Berchiej, şi denainte lui Arsenii Volcinţcăi şi Dumitraşco Murguleţ, şi Gligoraş Săvăscul, şi Gligoraşco, nepotul lui Isac Mironescul ot Carabciu, şi Sandul sin David ot Zaluce, şi Pavăl sin Rugină, vornicul, şi Pătraşco Tăutul”.

1698: În 15 septembrie 1698, Sandul, fiul lui Ion vătaf, şi jupâneasa Irina vând partea de Lehăceni, primită de la naşii lor, rohmistrului Lupaşco Murguleţ, fiu al starostelui de Cernăuţi, Nicolae Murguleţ, plecat în Polonia, în 1678, odată cu Sobieski şi devenit, între timp, rohmistrul mercenarilor moldoveni din armata mareşalului Lubomirski. În 19 noiembrie 1705, Lupaşco Murguleţ primeşte încuviinţarea lui Mihai Racoviţă Vodă să aducă în seliştea sa din Lehăceni oameni străini, deci iobagi care vor fi scutiţi de dări timp de 6 luni. În 23 aprilie 1716, Lupaşco Murguleţ se logodeşte, în Polonia, cu fata lui Mihail Ganul (feciorul lui Vasile Mărzescu din Orhei), căruia îi promite moşiile sale din Moldova.

1720: În 26 iulie 1720, Constantin Tăutul, fiul lui Pătraşcu Bere, vinde a patra parte din Lehăceni, cea cumpărată de Pătraşcu Bere de la Grăpina, fata lui Lehacinschi, hatmanului Ioniţă.

1723: În 16 august 1723, armaşul Toader Dămian, Toader Murguleţ din Mihalcea şi Ştefan al lui Strătulat Volcinschi (ginerele lui Ioan Stroescul) vând partea lor din Lehăceni, moştenită de la armaşul Vasile Cracalia, lui Constantin Tăutul, cel care, în 5 mai 1754, stăpânea jumătate din Lehăceni, după cum o confirmă uricul lui Matei Ghica Vodă, cealaltă jumătate de sat aparţinând lui Vasile Neculce.

1756: Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1756, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea a patra parte de sat Lehăceni pe Prut.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Lehăceni, moşia lui Alecsandru NECULCE, „38 – toată suma caselor”, însemnând 3 văduve, Gafiţa lui Ştefan, Aniţa MIRONIASĂ şi Aniţa IONIASĂ, 2 ase pustii, 1 jidov, Moşcul, şi 32 birnici, adică: Ştefan SĂCANCIUK, Toader harabagiu, Roman sin ONOFREIU, Ion sin ONOFREIU, Onofreiu tocar, Pinteleiu VAIPAN, Ion DANCIUL, Dumitraşco SPIRIDON, Andrieş ciobotar, Ştefan GANBUN, Ioniţă DAICIUL, Vasile ciobotar, Simion sin CUCOŞ, Ion GALBĂN, Simion MANOLE, Simion SCALCIUK, Agape ŞULHALE, Ion ŞULHALE, Andrieş, Gavril ŞULHALE, Gavril DANCIUL, Gavril CIOCAN, Vasile CAPALBU, Pintelei SPEHEDOI, Iftimie MAMULIUK, Iftimie MAMULIUK, Vasile MAMOLE, Vasile NEGURĂ, Neculaiu SPIRIDON, Grigoraş CALANCIA, Neculaiu DUBRIS, Ion săcrier şi Sandul PLEŞCA.

1774: În 1774, Lehăcenii aveau 37 familii ţărăneşti, iar în 1775, 41 ţărani (52, în 1784). În 1778, s-au stabilit la Lehăceni emigranţii ardeleni din Şigău pe Someş Ionică URSU, Ionică ARDELEAN, CRĂCIUN şi Vasile CHIRA.

1792: În 23 aprilie 1792, Vasile Neculce arendează jumătatea lui de sat şi de moşie lui Ion Calmuţchi, care transmite arenda moşiei, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.

1799: În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează moşia din Lehăceni Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, iar aceştia transmit arenda lui Ilie Ilschi.

1800: În 12 februarie 1800, Constantin Neculce moşteneşte moşia din Lehăceni de la tatăl lui, Vasile Neculce, pe care o transmite, în 10 septembrie 1810, fratelui său, Ioan Neculce, care o arendează lui Dimitrie Vlahovici. Vlahovici renunţă la arendă, în 23 aprilie 1811, iar Neculce o transmite lui Toader von Pasakas şi lui Lazăr Mihalovici.

1845: În 17 mai 1845, Ioan Neculce vinde jumătatea de sat şi de moşie Lehăceni lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl.

1890: În 1890, primarul Lehăcenii Teutului, care se numeau, deja, Gogolina, era Georgie Răilean.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[3], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la lehăceanul Nicolai a lui Pentelei BĂŢ (25 ani în 1914).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lehucenii Tăutului (Lehuczeny), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, la locul unde Prutul formează mici insule şi lipită de comuna rurală Gogolina sau Stroeştii de Sus. Suprafaţa: 8,88 kmp; populaţia: 646 locuitori, în majoritate ruteni, restul poloni. Este în apropiere de drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi şi Sadagora, precum şi de linia ferată Noua Suliţă –Cernăuţi. Ţine de şcoala şi de biserica din Gogolina sau Stroeştii de Sus. La 1776, era în posesia lui Ioan Tăutul şi de aci numirea sa, de Lehucenii Tăutului. În această localitate s-a găsit, cu ocazia unor săpături, măsele de mamut, care se păstrează în muzeul din Viena. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi cu pescuitul. Comuna posedă 374 hectare pământ arabil, 215 hectare imaşuri, 54 hectare pădure şi 42 ari heleştee. Se găsesc 52 cai, 170 vite mari, 269 oi, 195 porci şi 9 stupi de albine. Lehucenii Tăutului, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,14 kmp; populaţia: 43 locuitori poloni, români şi izraeliţi”[4].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Rezervistul Iacob Clem, Lehăcenii Teutului, Regimentul 22, rănit”[5]; „Rezervistul Alexa Tulec, Lehăcenii Teutului, Regimentul 22, rănit”[6]; „Alexandra a lui George Presecărean, ea ar fi murit în mai 1915, în Lehăcenii-Teutului, în timpul invaziei ruseşti, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Maria Kaszek, născută Wuzenko, din Lehăcenii-Teutului a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor din 1916, la Astrahan. Acolo ar fi murit, la 10 mai 1915, după cum afirmă martorii Rosalia Kalowska şi V. Boiczuk. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai Kaszek din Lehăcenii-Teutului, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei; Caterina Lozowinski a fost deportată de ruşi şi internată la Raschinka (Astrahan). Acolo ar fi murit, în martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Iob Malatynski din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[7]; „Alexandra lui George Presecărean ar fi murit în mai 1915, în Lehăcenii Teutului, în timpul invaziei ruseşti, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Maria Kaszek, născută Wuzenko, din Lehăcenii Teutului, a fost deportată de ruşi, cu ocazia invaziei lor, în 1916, la Astrahan. Acolo ar fi murit, la 10 mai 1916, după cum afirmă martorii Rosalia Kalowska şi V. Boiczuk. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Nicolai Kaszek din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute; Caterina Lozowinski a fost deportată de ruşi şi internată în Raschinka, Astrahan. Acolo ar fi murit, în martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la lui Ion Malatynski din Lehăcenii Teutului, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[8]; „Domnica Festici, născută Railean, în Lehăcenii Teutului, la 8 octombrie 1849, ar fi murit, la finea lui noiembrie 1915, în Lehăcenii Teutului, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan Festici, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”[9].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian făcea parte, ca locţiitor, şi „Dimitrie Tureac, agricultor, Lehăcenii Tăutului”[10].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Veronica Chelbea la Boian-Lehăceni”[11].

1941: Învăţătorii „Tănase P. Ioan, seria 1936, media 7,35, numit în com. Lehăcenii Tăutului, jud. Cernăuţi; Câmpeanu Nicolae, seria 1937, media 7,22, numit în com. Lehăcenii Tăutului, jud. Cernăuţi”[12].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Tănase Ioan, comuna Lehăcenii Teutului, jud. Cernăuţi, media 7,66”.