POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 29

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Iţcani

 

 

 

IŢCANI. „Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…). Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea. Dar cine este acest Iaţco şi dacă există vreo legătură între el şi celălalt Iaţco, întâlnit de Dragoş Vodă, pe când mergea spre Volovăţ (pe plaiurile sucevene nu a fost niciodată)? Ne lămureşte un document din vremea lui Ştefan cel Mare. Patriarhul ecumenic Antonie este cel care, în mai 1395, primea de la Iaţco (Iaskos din Mavrovlachia) „micile mănăstiri care-i aparţin în Mavrovlachia, cea a Maicii Domnului (Panaghia)[1] şi cea a lui Sfântul Dumitru[2]. Şi a rugat pe Sfinţia sa să le accepte în calitate de ctitor”[3]. Acest Iaţco, după cum aflăm dintr-un document din 18 august 1427[4], era fratele lui Herman din Voitin[5], unde Herman şi Iaţco moşteneau, de la tatăl lor, Iaţco, după cum rezultă din uricul din 16 martie 1490[6], şi o mănăstire, pe care avea să o cumpere, împreună cu întreaga moşie şi cu satul[7], Ştefan cel Mare, pentru înzestrarea mănăstirii Putna. Cele două urice probează că legendarul Iaţco, care l-ar fi întâmpinat pe Dragoş Vodă, pe la anul 1335, nu era Iaţco de la Iţcani, cum greşit sugerează legenda, ci cel de la Votinel, tatăl lui Iaţco din Iţcani, cel care închina, în mai 1395, două mănăstiri Patriarhului Antonie. Există câteva argumente, în afară de cele deja enumerate, care conduc spre ipoteza că Iaţco din Voitin, care îl putea întâmpina pe Dragoş, în călătoria lui spre Volovăţ (spre Suceava nu a călătorit), era armean, nu rusin, numele în sine aparţinând şi armenilor[8]. Cel mai important argument ar fi reprezentat de faptul că Patriarhul Antonie avea să intervină, la Alexandru cel Bun, în favoarea întemeierii unei episcopii armeneşti în Moldova: / „1401 (6909) iulie 30, Suceava Din mila lui Dumnezeu, noi, Olecsandru voievod, domn al Ţării Moldovei, cu fratele meu, Bogdan, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor bunilor pani care vor vedea această carte sau o vor auzi, că acest adevărat Ohanes, episcop armenesc, a venit la noi, la scaunul nostru, al Moldovei, şi ni s-a înfăţişat cu cărţi drepte ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol, pentru că pe patriarhul lui armenesc nu l-a cunoscut încă, ca să se ridice această episcopie, cu ajutorul domnului nostru, marele cneaz Vitovt. De asemenea, a jurat domniei noastre să primească şi să întocmească toată rânduiala bisericească. De aceea, noi am dat episcopului armenesc Ohanes bisericile armeneşti şi pe popii lor; în întreaga noastră ţară va fi volnic asupra armenilor cu dreptul său episcopal; i-am dat scaun în Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti va fi ca şi cum aţi face-o nouă, în ţara noastră, în Moldova; care nu îl va asculta noi îl vom pedepsi cu mâna lui. Iar la aceasta este credinţa mea, a mai sus scrisului Olecsandru voievod, şi credinţa fratelui domniei mele, Bogdan, şi credinţa tuturor boierilor moldoveni, şi mici, şi mari. Şi s-a scris la Suceava, sub pecetea noastră, la anul 6909 (1401) iulie, în 30, cu mâna Bratei”[9].

 

1395: Legendarul sat al şi mai legendatului Iaţco îşi începe istoria reală în 23 februarie 1453, când Alexandru Vodă acordă mănăstirii lui Iaţco, unde era stareţă Fevronia, dreptul de a înfiinţa un sat pe moşia mănăstirească. Prin carte domnească, stareţa Fevronia era împuternicită „să-şi întemeieze sat în hotarul mănăstirii, unde îi va plăcea, şi pe cine va chema, sau din ţară străină, sau din Ţara Leşească, sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mănăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grâul şi să cosească fân din ţarina târgului Suceava ca şi oamenii târgoveţi. Şi, de asemenea, aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau de orice altfel de limbă să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, altceva nimică să nu dea niciodată, în veci. Şi, de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte, fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea, pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând, şi prin târguri, şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăiri nici un groş, fie că vama este vândută, fie că este nevândută”. Soarta Iţcanilor părea să fi fost ursită pentru activităţi economice durabile, dar, deşi ursirea mai reverberează, uneori, prin vremuri, Iţcanii nu rămân decât un sat ceva mai răsărit, un sat care trăieşte primul şoc încă pe vremea stareţei Fevroniei, când un călugăr implică mănăstirea în nişte tranzacţii economice păguboase, iar satul se năruie, rămânând un cătun pipernicit până la venirea austriecilor, când, în jurul bisericii fostei mănăstiri se mai aflau doar 13 case.

 

1500: „Aveţi apoi aici, în Suceava, biserica Doamnei Elena însăşi, cum aveţi bisericuţa atât de interesantă, într-un colţ de vale, la Iţcani, cu morminte de la începutul veacului al XVI-lea, de prin anii 1500 şi 1510, bise­ricuţă foarte plăcută tocmai prin această taină de umbră răcoroasă, pe care o întâlneşti îndată ce-i calci pragul”[10].

 

1639: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iţacanii Vechi fusese construită în 1639, iar în 1843, când avea 246 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai IEREMIEVICI. În Iţcanii Noi funcţiona o şcoală evanghelică, cu o clasă, din 1841, o altă şcoală fiind deschisă, în Iţcani-Gară, în 1884[11].

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[12], din 1772-1773, înregistrează la Iaţcanii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „47 – toată suma caselor”, însemnând 11 panţiri isprăvniceşti, 3 pescari isprăvniceşti, 1 dascăl, 2 argaţi ai lui Şeptilici, 1 popă, 5 nevolnici, 3 femei sărace, 7 scutelnici ai călugărilor „ot Eţcani” şi 13 birnici.

 

1775: După 1775, sosesc în Iţcani şapte familii de bejenari transilvani şi o puzderie de nemţi harnici şi serioşi. Florea Ungurean din Cocin, Ioan Para, Vasile Moroşan, Ursu Moroşan, Toader Mălinaş, Filimon Moldovan şi Grigore Moldovan, toţi din Bistriţa, s-au aşezat pe noua proprietate a statului austriac, în vecinătatea celor 13 familii de români. Nemţii s-au statornicit mai înspre lunca Sucevei, unde şi-au făcut şi şcoală, deservită de doi învăţători, Leopold Columbus şi Caspar Szylecki.

 

1788: Partea satului, dinspre viitoarea gară, care se va numi Noul Iţcani, a fost colonizată în 4 iulie, 1788 cu opt familii de emigranţi germani, apoi cu alte zece familii, în cea mai mare parte provenite din Palatinat, acordul pentru concesionarea terenurilor fiind semnat în 4 septembrie 1795. Numele primilor emigranţi germani au fost: Adam Sauer, Friedrich Kornelson, Peter şi Elisabeth Hermann, Valentin şi Margaretha Rau, Nahr Georg, Michael şi Margaretha Arend, Michael şi Ursula Hodel, Wilhelm şi Margaretha Germann şi Schultheiss.

 

1788: Călătorind spre Suceava, prin Româneşti şi Pătrăuţi, înspre „Luitak” (realizatorii volumului presupun, cu oarece îndoieli, că ar fi unul dintre cele două sate Călineşti, al lui Ienache sau al lui Cuparenco, dar mult mai probabil că este vorba despre satul Iţcani – n. n.), Hacquet întâlneşte aici „primii colonişti ai provinciei, care au emigrat din Banat. Aceştia nu erau decât nişte cerşetori, în număr de douăzeci şi două de familii, care s-au aşezat pe terenurile şi în casele părăsite de moldoveni (la anexare). Cum nu era destul loc pentru ei, aici, au fost mutaţi ceilalţi la Suceava (unde a mai fost aşezată o colonie germană), la Molodia, la Dragomirna şi „Rosez” (N.N.: Localitate dispărută, opinează realizatorii volumului, deşi s-ar părea că e vorba despre satul Roşa, de lângă Cernăuţi). Aceşti oameni au primit ajutoarele necesare, dar nici pe departe ce au primit germanii, iar mai apoi, treptat, au trebuit să achite totul” . Că „Luitak” pare să fie satul Iţcani se sugerează prin menţionarea celeilalte colonii germane, de la viitorul Iţcani-Gară: „De la „Luitak”, spre râul Suceava, mai este iar o colonie germană de oameni, care au fost foarte lăsători în ridicarea sau, mai bine zis, în rânduirea definitivă a caselor lor noi şi bine clădite”. Iar confirmarea susţinerii mele că „Luitak” nu este Călineşti, ci Iţcani, vine imediat: „De la acest sat nou înfiinţat se vedea, de partea cealaltă a râului amintit, pe malul înalt, vechiul şi ruinatul oraş Suceava. Aici s-a ridicat, de scurtă vreme, un pod de lemn, bine încheiat, peste apă, adesea foarte năvalnică. Acolo se înalţă Suseava de azi, care a fost, pe vremuri, un însemnat oraş comercial, cât şi oraşul de scaun şi reşedinţa domnului şi a mitropolitului, la douăzeci-treizeci de stânjeni deasupra râului”[13].

 

1791: Parohia din noul sat german era slujită, în 1791, de pastorul Ştefan Daniel Wilhelm Hübel, de la Frătăuţii Noi, în 1792 fiind transferat, de la Milişăuţi, pastorul Hübel, înlocuit, în 1795, cu Andreas Schwarz, de la Waltersford in Transilvania. DinWhen in 1859 the parsonage of Illischestie was established, its pastor Franz Samuel Traugott Gorgon also served Neu-Itzkany until his death in 1900.D 1859, până în anul 1900, când a decedat, a slujit la Noul Iţcani celebrul pastor Franz Samuel Traugott Gorgon, din Ilişeşti, tatăl iubitei lui Ciprian Porumbescu, Bertha. Succesorul lui Gorgon a fost, din octombrie 1901, până sfârşitul lunii iunie 1907, Josef Folwartschny, urmat de Immanuel Gorgon, fratele Berthei.

 

1811: În 11 august 1811, s-au mai stabilit în Noul Iţcani, familiile Adam Hermann, Grun, Nagel, Mohr şi Heinrich Arndt.

 

1823: Şcoala nemţească din Noul Iţcani funcţiona în 1823, sub direcţiunea profesorului Adam Rau, următorii directori de şcoală fiind profesorul Johann Proll, profesorul Johann Novak, pe la 1871, apoi profesorii Jakob Serfass, Bernhard Köhler, Heinrich Kaufmann, Karl Völpel, Friedrich Schneikart Sr., Franz Serfass şi Wilhelm Schwarzmann.

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert”[14].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[15].

 

1869: Inaugurarea gării din Iţcani, în 28 octombrie 1869, şi racordarea Iţcanilor, printr-o linie de 88 km cu Cernăuţii contribuie la o intensă dezvoltare a Iţcanilor, satul de odinioară eclipsând prăfuitul târg medieval de pe deal, dar românii nu au avut de ce fi geloşi, pentru că nu-i întrecuseră românii, ci nemţii. În apropierea gării, au fost construite o rafinărie de petrol, o fabrică de zahăr, o uzină de impregnat traverse, două făbricuţe de dulciuri, o distilerie de alcool, o presă de ulei şi aşa mai departe. Vreme de vreun secol, Iţcanii şi-au afirmat o frumoasă individualitate, apoi au redevenit cartier al Sucevei, iar subordonarea aceasta a vlăguit localitatea. Doar parcul din faţa gării, în care cântau odinioară fanfare şi prin care se plimbau aristocratic domni şi doamne, pare să mai fie oglinda fidelă a istoriei Iţcanilor, pentru că şi parcul, admirabil croit, aminteşte, sub potopul de bălării şi gunoaie ale contemporaneităţii, de o strălucire care îndeamnă la nostalgie.

 

1871: „De stă careva pe peronul de contra miazăzi al gării Iţcani-Suceava, vede, foarte aproape şi puţin la stânga, podul acoperit de peste râul Suceava, pe sub care trece şoseaua ce duce, suind pe deasupra suburbiei Iţcani, drept în oraş. Ieşind din acest pod acoperit, dai de un podeţ ordinar, pe sub care curge un pârâu, ce se varsă, mai încolo, în râul Suceava. Între cotitura dinspre apus a pârâului, între cursul acestuia, până la revărsarea sa în Suceava şi, de acolo, înainte, urmărind cursul Sucevei, se înalţă un podiş lungăreţ şi îngust, ce se întinde departe, spre răsărit, dar care caută a se lăţi spre miazăzi, luând forma unor coaste de dealuri trăgănate, îmbrăcate cu ierburi şi despărţite prin sinuozităţi ne-abrupte. Podişul, în partea dinspre apus a sa, este mărginit de o muchie semicirculară, cu coborâş repede, dar plin de vegetaţie, până în şesul pârâului, pe care se află sătul Şcheia; deasupra podişului, în cornul cel mai dinspre nord al muchiei, se văd urmele unei întăriri de pământ; de aicea, muchia podişului începe a se îndrepta spre răsărit, dar în apropriere ne arată un colţ, deasupra căruia se văd urmele unei întăriri de piatră. Muchia, apropriindu-se de şosea, începe cu încetul a se pierde şi versantul nordic al podişului se face din ce în ce mai trăgănat, astfel că, trecând şoseaua, el prezintă o coastă trăgănată cu totul, pe care, din vechi, stau două suburbii ale Sucevei: Iţcanii, spre apus, şi Mirăuţii, la răsărit… / Şoseaua ce din Iţcani duce în oraş merge, încovoindu-se spre răsărit-miazăzi, pe deasupra suburbiei Iţcani; fiind drept deasupra acesteia, se face o mică cotitură spre dreapta, după care se poate da în strada principală, în stânga că­reia este Hotelul de Moldavia, iar în faţă cu acesta, Diregătoria Comunală… / Mergând, cu calea ferată din Iaşi, la Iţcani, se vede: întâi Cetatea; apoi Mirăuţii şi Iţcanii, cu bisericile de aceleaşi numiri, şi, ridicându-se, deasupra acestora, se vede, în depărtare, acoperământul înalt şi ascuţit de la turnul Sf. Ion cel Nou; iar ca mai aproape se văd o parte din turnul Sf. Dimitrie şi creştetele altor biserici; şi numai cu totul aproape de gară se vede Zamca, cu cele trei biserici ale sale”[16].

 

1875: „Linia de Nord” Viena-Constantinopol, pentru zilele de marţi şi sâmbătă, aveau „plecarea din Viena, la ora 10 şi 53 minute ante-meridiane”, iar din Iţcani, „la ora 5 şi 11 minute post-meridiane”. Trenul de Constantinopol, spre Viena, avea plecarea din Iţcani la ora 12 şi 44 minute post-meridian şi circula doar miercurea şi sâmbăta[17].

 

1880: În 1880, Noul Iţcani avea 273 locuitori; în 1890, 321; în 1900, 407; în 1910, 596, dar numărul lor începe să scadă după Unire, înregistrându-se, în 1930, doar 492 locuitori, iar în 1937, 443.

 

1885: Simion Florea Marian îi scrie, în 26 iunie, lui Constantin Morariu, care dorea să meargă la Mehadia (Băile Herculane): „De la Iţcani, până la Bucureşti, costă clasa II numai vreo 30 florini, însă tu mi se pare că nu vei trebui să trece prin Bucureşti, ci printr-un loc mai apropiat”[18].

 

1886: În 27 octombrie 1886, un băiat de 18 ani, servitor la pălărierul Massier, aducând nisip, cu carul, de la apa Sucevei, a rupt proţapul şi, înspăimântat, s-a aruncat în apa Sucevei, înecându-se într-o „ştioalnă”[19]. În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1886, a fost prădată casa fraţilor Hellman din Iţcani. Furul sau furii a/au spart casa de bani şi au plecat cu 2.500 franci în hârtie, vreo 50 franci de argint, timbre româneşti în valoare de peste 100 florini şi vreo 60 timbre austriece, de câte 5 creiţari[20].

 

1904: În vreme ce, la Suceava, căpitanul districtual (prefectul) Orest (Erast) Tarangul, nobil român de Valea Uţei, şi directorul gimnaziului, Vasile Burduhos, interziceau folosirea limbii române, în districtul Câmpulung-Dorna, datorită unui ucrainean, Kapuscinski, şi unui nobil austriac, Bellegarde, legitimaseră limba română drept obligatorie în administraţie[21], fără a beneficia de apreciere imperială, care se cuvenea lui Tarangul, cel care, după cum povestea Iorga despre alungarea sa din Bucovina, a coborât, dintr-o birjă, la Iţcani, „în mare uniformă aurită… ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „fűr beständig abgeschafft”, deci ca „supărător străin”, „izgonit în chip statornic”. Dl Tarangul adăuga că, dacă totuși aș intra în țărișoara Împăratului, voi face nu știu câte săptămâni de închisoare”[22], meritele acestea, ale interzicerii limbii române şi a izgonirii lui Iorga soldându-se pentru Bucovina, în 1910, cu îmbucurătoarea patriotică veste că „dl prefect c. r. de la Suceava, Dr. Erast Tarangul, nobil de Valea Ușei, a primit de la Majestatea Sa împăratul crucea de cavaler al Ordinului „Francisc Iosif”. Felicităm cu vie satisfacție pe nou decoratul la această distincție înaltă”[23]. „Când a fost, mai târziu, să întorc vizita bucovinenilor, cu Liga Culturală, adunată în congres la Iași, administrația austriacă era gata să ne întâmpine potrivit cu interesele ei, amenințate. Ea fusese înștiințată din două părți din aceea a evreimii, așa de influentă, care se temea de pătrunderea antisemiților, și din aceea a unui curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde, care, excelent prefect, „căpitan de cerc” al județului în care se și așezase după ieșirea din serviciu, nu înțelegea să i se smomească fidelii; glasul de înștiințare mersese așa de sus încât Franz-Joseph însuși spunea unui deputat român „să păzească de Iorga pe credincioșii bucovineni. Așa încât, când ne-am prezentat la Ițcani, mi s-a pus în vedere mie singur, îndemnând pe ceilalți, așa împodobiți cu tricolorul cum erau, să treacă granița, că aș fi în Bucovina un „străin indezirabil”. Am telegrafiat la Viena, lui Lueger, șeful antisemit așa de popular atunci, încât impunea și Împăratului, care, în ciuda adevăratelor sale sentimente, a trebuit să-i pună la gât lanțul de aur al primăriei vieneze, dar a trebuit să aştept în gară comunicarea oficială a expulzării, în timp ce Mochi Fișer, prezent și foarte satisfăcut, îmi transmitea înștiințarea că totul atârnă de la dânsul. Dintr-o birjă s-a coborât în mare uniformă aurită dl Orest Tarangul, funcționar superior, ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „fűr beständig abgeschafft”, deci ca „supărător străin”, „izgonit în chip statornic”. Dl Tarangul adăuga că, dacă totuși aș intra în țărișoara Împăratului, voi face nu știu câte săptămâni de închisoare”[24].

 

1908: În 1908, satul german Noul Iţcani sau Iţcanii a fost primul din Bucovina iluminat electric.. La Iţcani funcţiona o fabrică de zahăr, o rafinărie de petrol şi o fabrică pentru producerea cuielor de lemn.

 

1899: Germanii iţcăneni au înfiinţat una dintre primele asociaţii agricole din provincie, în 1899, condusă, din 1911, de Heinrich Kaufmann şi de adjunctul Jakob Germann. Cooperativa germană de credit rural a fost înfiinţată tot în 1899, cu 100 membri,  sub direcţiunea fiului lui Wilhelm Germann, Jakob, urmat, din 1911, de Ludwig Hodel, fostul director adjunct.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Iţcanii-Gară, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe malul stâng al râului Suceava, între Iţcanii-noi şi Buninţi. Suprafaţa: 1,42 kmp; popu­laţia: 711 locuitori, parte ger­mani, parte izraeliţi; religia rom. cat. şi mozaică pentru majoritate, gr. cat şi evanghelişti pentru rest. Alături de comună este un pod de lemn peste Suceava, ce serveşte de trecere drumului principal Siret-Suceava. E staţie de drum de fier a liniei ce vine de la Cernăuţi şi se bifurcă, aci, o ramură, apucând spre Su­ceava şi alta în România. Are un oficiu vamal; un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu o clasă; ţine de biserica filială din Iţcanii-Vechi; are un biurou de poliţie. A fost înfiinţată în anul 1880, ca comună cu adminis­traţie specială, pe teritoriul comunei Iţcanii-Noi. Populaţia se ocupă îndeo­sebi cu negoţul. Comuna posedă 68 hectare pământ arabil, 7 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 7 hectare imaşuri, 12 hectare păduri. Are 13 cai, 45 vite cornute, 6 porci. Iţcanii-Noi, comună rurală, districtul Suceava, aşezată pe pârâul Rustorba, afluent al râului Suceava, la hotarul cu Ro­mânia. Suprafaţa: 3,20 kmp; populaţia: 415 locuitori, în majori­tate germani, de religie evanghelică. Este situată lângă drumul principal Siret-Suceava; punct de trecere în România; are un oficiu vamal şi o şcoală popu­lară, cu o clasă; populaţia română ţine de biserica cu hra­mul „Sfântul Nicolae” din Suceava. A fost fondată la anul 1787, pe teritoriul comunei Iţcanii-Vechi, de o colonie de germani. Populaţia se ocupă cu ne­goţul, precum şi cu agricul­tura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 201 hectare pământ arabil, 41 hectare fânaţuri, 5 hectare grădini, 63 hectare imaşuri. Se găsesc 158 cai, 224 vite cornute, 150 porci, 64 stupi”[25].

 

În 1908, s-a înfiinţat, la Iţcanii Noi, sucursala regională a Asociaţiei germanilor creştini din Bucovina, sub direcţiunea lui Hargesheimer, înlocuit, în 1925, de adjunctul său, Johann Mohr. Beneficiind, în medie, de circa de 4,1 hectare de pământ arabil pe familie, germanii Franz Bessai, Samuel Bessai, Jakob şi Peter Blomann,Gustav Gauer , Adam Germann II, Jakob Germann II, Ludwig, Johann Germann, Johann Germann, fiul lui Karl, Josef şi Wilhelm Germann, fiii lui Josef, Karl Germann, Germann Philipp Jakob, Johann Hermann II, Johann Hodel, fiul lui Adam, Johann Hodel II, Wilhelm Hodel, Josef Keller, Kornelson Jakob, Kornelson Johann, Kornelson Wilhelm, Massier Ernst, Franz Mohr, Karl Mohr, Peter Mohr, Wilhelm Mohr (son of Peter), Franz Nähr , Jakob Nähr , Johann Nähr , Ernst Rau, Jakob Rau , Wilhelm Rau , Johann Wagner. Wilhelm Mohr, fiul lui Peter, Franz Nahr, Jakob Nahr, Johann Nahr, Ernst Rau, Jakob Rau, Wilhelm Rau şi Johann Wagner au fost fermieri, deci modele pentru românii şi ucrainenii din satele din jur. Cu mici sau mari afaceri şi cu activităţi industriale se ocupau Demeter Bogatu, Erwin Frank, Wilhelm Germann, Hodel Jakob, Ludwig Mohr, Ludwig Praglowski, Friedrich Reim şi Karl Reim. Funcţionari ai statului au fost Adam Bessai, Nicolaus Cerski, Adolf Czmiel, Jakob Czurau, Johann Philipp şi Dudutza, Eugen Dufek, Amalie Engel, Friedrich şi Otto Engel, Ludwig Germann, Adam Haidu, Gustav Hartmann, Johann şi Amalie Hektor, Arnold şi Eduard Hodel, Johann şi Rudolf Hodel, Theresia Hodel, Wilhelmine Hodel, Hrudei, Otto Hube, Franz Keller, Johann Keller, Kerth Katharina, Kerth Wilhelm, Klimkowski Ludwig, Kornelson Adam, Erwin şi Adele Kornelson, Jakob, Wilhelm şi Otto Kornelson, fiii lui Johann, Josef Kornelson, Wilhelm Kornelson, Christine Kuba, Jakoband Adolf Kubinski, Karl Kubik, Ferdinand Kuschera, Kwasko, Karl Mathe, Fanz Marko, Friedrich Mock, Adam Mohr, Jakob şi Johann Mohr, fiii lui Peter, Otto Pertisch, Franz Praglowski, Adam Radmacher, Karl Rakoczy, Georg Salhorniak, Sauer, Karl Schäfer, Friedrich Schneikart, Wilhelm Schwarzmann, Jakob Silzer, Wilhelm Smolak, Johann Smutne, Theodor Schneikart, Johann Specht, Arthur Strobel , Otto Turkowski, Franz Weber, Heinrich Wegemann , Johann Werbetz , Hans Werskla, Hans Wilk , Amalie Zimmermann and Adolf Zybaczinski. Mohr, fiul lui Wilhelm, Pelweski, Otto Pertisch, Franz Praglowski, Adam Radmacher, Karl Rakoczy, Georg Salhorniak, Sauer, Karl Schäfer, Friedrich Schneikart, Wilhelm Schwarzmann, Seile, Jakob Silzer, Wilhelm Smolak, Johann Smutne, Theodor Schneikart, Johann Specht, Arthur Strobel, Otto Turkowski, Franz Weber, Heinrich Wegemann, Johann Werbetz, Hans Werskla, Hans Wilk, Amalie Zimmermann şi Adolf Zybaczinski.

 

 

Le Miroir, 13 august 1916: Refugiaţi în gara Iţcani

 

1914: „Miliţienii (Landssturm), postaţi pentru pază la Iţcani, vor pleca, în ziua de 25 august, la Cernăuţi. Ei vor fi înlocuiţi cu dispensaţii. În toate cafenelele din Suceava li se opreşte clienţilor câte o bucată de zahăr, iar cantitatea totală se strânge şi se trimite pe câmpul de luptă… În general, spiritele sunt liniştite în Bucovina. Locuitorii speră că duşmanii vor fi bătuţi. / Benno[26]. Între timp, „ruşii, după ce au înconjurat Cernăuţii, pe care austriecii îl părăsiseră, cu două zile mai înainte, au început o mişcare de înconjurare. Obiectivul este Suceava şi Hadikfalva”[27], dar au răzbit doar până la Dărmăneşti, unde au şi ajuns în noaptea de  3 spre 4 septembrie[28], zi în care prefectul Sucevei, Tarangul, mergea la Burdujeni, ca să solicite „un mijloc de aprovizionare a oraşului cu combustibilul necesar luminii electrice, iar Inspectoratul căilor ferate din Iţcani solicita omologilor români găzduirea, în staţia Burdujeni, „a unui număr de aproape 400 de vagoane cu grâu şi porumb, care se găsesc prin staţiile austriece, aceasta ca vagoanele să nu cadă în mâna ruşilor”[29]. Ceea ce s-a şi aprobat imediat… / „Între timp (pe 12 octombrie 1914 – n. n.), pentru că ruşii ajunseseră la Hatna (Dărmăneşti), la gara Burdujeni debarcă „mari bogătaşi şi comercianţi, cu familiile lor” şi se cazează pe la oamenii din sat, iar primarul Burdujenilor, I. Vasiliu, ordona brutarilor „să facă mai multă pâine decât de obicei”, pentru că alte trenuri cu refugiaţi aşteptau la Iţcani, apoi soseau la Burdujeni, „din cea în ceas”[30]. / În 25 octombrie 1914, revenea la Cernăuţi şi contele Meran, funcţionarii rămânând la Vatra Dornei, de teama unei noi invazii ruseşti. Trupe maghiare, care veneau din Ardeal, prin Bistriţa, erau întâmpinate cu prăjituri şi lapte, în gara din Dărmăneşti, „de doamne din elită din Iţcani şi Suceava”. Primarul Cernăuţilor, numit de ruşi, avocatul Bocancea, îşi urmase binefăcătorii, luând cu ele şi cele 150.000 de coroane, încasate de la populaţie ca impozite. Medicul spitalului din Cernăuţi, Zambilovici, se străduia să împiedice extinderea epidemiei de holeră, care apăruse în Austro-Ungaria[31]. În seara zilei de 28 octombrie, se semnalau lupte puternice, pe Prut, la circa 7 km de Cernăuţi. Ruşii bombardau Cernăuţii, cu bateriile de artilerie de la Zuska. „Un şrapnel a căzut în curtea reşedinţei mitropolitului Repta şi a produs oarecare deteriorări; un altul a căzut pe acoperişul bisericii Sfintei Paraschiva. În urma ordinului dat de comandantul oraşului, colonel Fischer, circulaţia s-a suspendat în oraş. Populaţia continuă să fugă îngrozită. Aseară şi azi, trenuri speciale au adus aproape 3.000 de refugiaţi la Iţcani şi Suceava”, transmitea, în 16 octombrie vechi, corespondentul din Burdujeni al ziarului „Adevărul”, A. Sandu[32]. / Ştirile lunii decembrie a anului 1914 vestesc sfârşitul reocupării Cernăuţilor, după patruzeci de zile, şi întoarcerea, pentru a doua oară, a ruşilor, populaţia din nordul Bucovinei plătind câte 20 de coroane, o sumă enormă pentru acele vremuri, pentru a ajunge la Suceava, iar de acolo, la nevoie, în Burdujeni. Peste zece mii de cernăuţeni se aflau, la 1 decembrie 1914, în Suceava şi în Iţcani, aşteptând, de la Bucureşti, permisiunea telegrafică de a intra în România. „Nenorociţii de bucovineni stau, în Suceava şi Iţcani, aproape muritori de foame. Copiii cer zadarnic mâncare, căci acolo e mizerie şi mare lipsă de alimente”, transmitea, în 16 noiembrie vechi, corespondentul sucevean secret al „Adevărului”, iar din Dorohoi veneau veşti asemănătoare. / „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-1 să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc.”[33].

 

Le Miroir, 27 aug 1916: Bariera vamală din Iţcani

 

 

1915: „Suceava a fost predată comandantului trupelor ruseşti la ora 4, de locţiitorul primarului, Voronca, care a ieşit în pragul primăriei (actualul Palat Administrativ – n.n.) cu un steag alb. Un număr de soldaţi şi un ofiţer rus au preluat, de îndată, primăria. Grosul trupelor ruseşti se găsesc, în acest moment (seara zilei de 2 ianuarie 1915 – n.n.), în satul Şcheia. Suceava şi Iţcani sunt ocupate de un singur regiment de cavalerie. Centrul oraşului Suceava, de la primărie, până la tribunal, este ocupat de cazaci. Cu ocuparea acestor două oraşe, întreaga Bucovină, până la Carpaţi, se găseşte sub stăpânirea armatelor ruseşti”. Pentru că Burdujenii erau sufocaţi de refugiaţi, Direcţia Căilor Ferate nu a mai aşteptat aprobările de la Bucureşti, ci a permis formarea unor trenuri speciale pentru Palanca, primul dintre ele, format din şase vagoane de călători şi din şapte vagoane de marfă, plecând din gara Burdujeni la ora 20[34]. / „În Iţcani, cazacii au deschis depozitul de făină al lui Helimann şi au împărţit făină la ţărani”[35]. / „Zilnic, deci, treceau câte trei-patru ruşi, din Iţcani, la Burdujeni. Duminica trecută, trei soldaţi ruşi au sosit în localitate, unde a avut loc o nuntă ţărănească. Cu această ocazie, fiind şi ei invitaţi (o confirmă şi o fotografie din „Gazeta Ilustrată”, publicate de Benno, autor şi al ştirii din Adevărul”), au chefuit toată ziua şi, seara, la întoarcere, s-au luat la ceartă, apoi la bătaie, lângă vama noastră. Deodată, unul a scos un cuţit din buzunar, înjunghiind pe un camarad al său. Într-o stare muribundă, rănitul a fost transportat la spitalul din Suceava, iar criminalul a fost arestat. Azi, când mă aflam în Suceava, am fost înştiinţat că soldatul rus rănit a murit. Un al doilea caz s-a întâmplat tot în localitate. Pe când doi cazaci petreceau la o cârciumă, unul dintre ei a scos un revolver, ameninţând pe celălalt că-l împuşcă, dacă nu-i plăteşte consumaţiile. Celui ameninţa fiindu-i frică, a plătit totul şi a fost nevoit să doarmă la Burdujeni, până a doua zi, temându-se că colegul său se va răzbuna, în drum spre Iţcani”[36]. Pe neaşteptate, însă, în această acalmie suceveană vine vestea că, în seara zilei de 23 ianuarie (5 februarie stil nou – n.n.), maiorul Zagorin ar fi primit ordin să părăsească oraşul şi să-şi ducă trupele la Cernăuţi. Drept consecinţă, „toată noaptea, pe şoseaua Iţcani-Suceava, s-au transportat trupe şi muniţii. Înainte de plecare, maiorul Zagorin şi-a plătit hotelul şi şi-a luat rămas bun de la cunoştinţe”[37].

 

Le Miroir, 13 august 1916: Pichetul de graniţă din Iţcani

 

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Mai întâi, la Suceava, în 4 octombrie 1915, când, „după săvârşirea serviciului divin, lumea oficioasă, însoţită de un public mare, s-a adunat în frumosul cort, ridicat în faţa intrării în Palatul Comunal (actualul Palat Administrativ – n. n.). După defilarea batalionului de miliţieni, în fruntea cărora păşea muzica funcţionarilor de la Calea Ferată Iţcani, noul girant al oraşului a relevat (pauză de cenzură – n. n.) însemnătatea acestei zile patriotice şi scopul umanitar urmărit prin ţintuirea buciumului, în care se simbolizează strigătul de luptă din trecutul istoric al acestei ţări. Sfârşind cu uralele însufleţite, la adresa Majestăţii Sale a Împăratului, a urmat ţintuirea, făcând începutul prefectul districtului, Dr. Korn, care a bătut cea dintâi ţintă, în numele protectorului acestei serbări, al Preşedintelui Ţării, contele Meran. Venitul realizat într-o singură zi a trecut suma de 2.000 coroane”. Buciumul a fost dua, „miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, la Iţcanii Noi, şi la Iţcani Gară”[38]. „La Iţcanii Noi, s-au strâns 660 coroane”[39].

 

Le Miroir, 13 august 1916: Gara Iţcani

 

1916: „Consilierul guvernial Dl Visarion Gribovschi a convocat, pentru luni, 17 ianuarie, orele 5 post-meridian, în Palatul Municipal din Suceava, o convorbire prealabilă, la care au participat 17 persoane, între care prefectul Dr. Robert Korn, prezidentul Tribunalului Dr. Alfred Handl, preotul greco-catolic Hlibowicki, directorul gimnazial Constantin Procopovici, primarul din Iţcani Hellman şi alţii. Profesorul Dr. Orest de Tarangul a raportat asupra însemnătăţii şi organizării acestei instituţiuni, remarecând că, chiar şi în aceste momente, ne pătrunde o adiere de pace”. Societatea era, deci, ca şi făcută, iar „între membrii binefăcători, cu taxa de 100 coroane, s-a anunţat şi vrednicul vicar protopresviteresc părintele Mihai Sârbul”[40]. / La Suceava şi la Iţcani, locuitorii au fost treziţi, cu darabanele, în timpul nopţii şi sfătuiţi să-şi ducă vitele spre Dorna, pentru că năvălirea rusească nu mai poate fi stopată. La Iţcani a sosit un tren din Cernăuţi, burduşit cu refugiaţi. „Bucovina e cuprinsă de panică”[41]. Comunicatul oficial rusesc, din 31 mai 1916 (13 iunie nou – n.n.), anunţa, pe lângă ocuparea de importante localităţi poloneze şi luarea de prizonieri (1.700 ofiţeri şi 114.soldaţi), că „în sectorul Prutului, între Boian şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte”[42]. La Sadagura, ruşii au capturat un mare depozit de materiale de geniu şi căi ferate. În 2/15 iunie 1916, la ora 17, Guvernul României a primit o telegramă, prin care se anunţa că Cernăuţii au fost evacuaţi de către austrieci, care au numit o comisie pentru predarea oraşului, compusă din câte doi reprezentanţi ai fiecărei naţionalităţi. Mitropolitul Repta a fost ridicat şi dus la Dorna. Linia ferată  a fost distrusă, de la Cernăuţi, până la Volksgarden, pe o lungime de trei kilometri, pentru a întârzia înaintarea ruşilor. La Iţcani, 80 de locomotive aşteptau, sub presiune, să transporte întreg materialul rulant la Burdujeni, în vreme ce câteva trenuri cu răniţi erau îndreptate spre Vatra Dornei[43]… „Zi şi noapte, mii şi mii de nenorociţi părăsesc Cernăuţii şi se îndreaptă, în grabă, spre frontiera noastră, care este, însă, închisă intrării acestora. În barăcile gării Iţcani, rezervate înmagazinării cerealelor consorţiului austro-ungar, sunt adăpostiţi peste 5.000 de nenorociţi, care trăiesc din mila publică şi din sprijinul ce-l mai dau autorităţile nemţeşti. Într-o ospătărie, care a fost înfiinţată în gară, sunt hrăniţi copiii şi bătrânii. Femeile tinere şi fetele sunt îndreptate, pe jos sau în trenuri, spre Dorna, ca să ajute la săparea tranşeelor. Peste tot, este jale şi mulţimea satelor şi târgurilor Bucovinei se stinge, privind cu ochii, de foame”[44]… / „Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei. „De două săptămâni, populaţia din Cernăuţi şi din împrejurimi s-a refugiat în Iţcani şi Suceava, unde li s-au dat asigurări că ruşii nu vor ajunge prea curând. Aici, însă, s-au izbit de mizeria foamei. Vrând să se refugieze la noi, de unde să-şi continue drumul spre Ungaria, autorităţile locale n-au putut permite acest lucru, fără avizul prealabil al autorităţilor superioare. Astăzi li s-a permis tranzitarea prin ţara noastră. În acest scop, a sosit dl Cămărăşescu-Tacit, subinspector general de poliţie, însoţit de comisarul de Siguranţă, dl E. Zdrafcu, pentru luarea măsurilor necesare. A sosit, de asemenea, căpitanul de jandarmi Topor, cu 40 de jandarmi… Chiar acum continuă să sosească numeroşi refugiaţi din Siret, care, sub ploaia de gloanţe, au parcurs, pe jos, această distanţă, de la Siret, la Burdujeni. Şi oraşul acesta a căzut în mâinile ruşilor (căzuse, odată cu Rădăuţii, în dimineaţa zilei de 20 iunie 1916 – n. n.). Casele din Iţcani sunt aproape toate pustii, pe când în magaziile gării Iţcani mai staţionează un mare număr de refugiaţi, care nu au putut trece dincoace. Mizeria e de nedescris”[45]. În Suceava, ruşii au ajuns, din nou, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1916. Gara Burdujeni era blocată cu sute de vagoane austriece şi germane, aduse din Iţcani… „Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi… Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată”[46]… / „În Iţcani, ruşii, care luaseră locul jandarmilor austrieci, se purtau bine cu populaţia, dar prăvăliile rămâneau închise, iar străzile erau pustii. Funcţiona doar berăria lui Fischer, din faţa gării, „unde ruşii vin, mănâncă, beau, plătesc frumos şi se duc”. Abia în 23 iunie 1916, după-amiază, la Iţcani s-au prezentat un maior rus şi zece soldaţi „pentru a lua oraşul în stăpânire. La sosire, a chemat câte un locuitor din fiecare naţiune şi le-a spus ca populaţia să nu fie deloc îngrijorată, deoarece rolul ruşilor nu este să ducă război cu populaţia civilă şi că, în limitele posibilităţilor, va căuta ca populaţia să fie cât se poate de bine tratată şi să nu aibă nimeni de suferit… După aceasta, ruşii au pus stăpânire pe imensa pradă, găsită la staţia Iţcani, şi care se compunea din o mulţime de vagoane cu cereale şi vin. De la Iţcani, la Suceava, eşti nevoit să treci râul Suceava prin apă, din cauza distrugerii podului de către austrieci. De-a lungul şoselei, nu întâlneşti picior de om. Din când în când, zăreşti, din depărtare, pe câmp, câte un ţăran român bucovinean, care prăşeşte”[47]. / „Duminică, 19 iunie 1916 (2 iulie stil nou – n. n.), orele 4 după-amiaza, a izbucnit un incendiu la Iţcani, la antrepozitele Statului, construite de curând, şi la magazia bogătaşului Hellman. Focul a fost pus şi, din neglijenţă, lăsat să se întindă şi la casele comercianţilor Peretz şi Sonnenfeld şi jandarmeriei. Sentinela rusă de la vamă n-a permis celor de la noi, care s-au grăbit să alerge pentru a stinge focul, şi, cum toate pompele le-au luat austriecii, în retragere, Iţcanii e expus să fie complet distrus. Nu s-a permis nici grănicerilor noştri, care au pompe şi voiau să treacă dincolo, pentru a localiza incendiul”[48]. În ciuda întâmplării cu focul de la Iţcani, ruşii păreau interesaţi, la această a treia ocupaţie, de refacerea Bucovinei. „În toate localităţile ocupate au găsit uzinele electrice şi conductele de apă stricate de austrieci, în retragerea lor. Ruşii, însă, au adus maiştri speciali, care au reparat toate acestea, căci – zic comandanţii lor – populaţia civilă nu trebuie să sufere de pe urma ocupantului. Începând de ieri (20 iunie – n.n.), funcţionează, şi în Suceava, şi în Iţcani, uzina electrică şi conducta de apă, spre bucuria populaţiei. Comandantul care a fost, la început, în Suceava şi Iţcani a fost înlocuit. În locul său a fost trimis baronul Stempel. Patrula din Iţcani este compusă, acum, din cazaci, în locul românilor basarabeni”[49].

 

Care cu porumb, la Ițcani

 

1918: „În dimineaţa de 23 octombrie – stil vechi (5 noiembrie nou – n. n.), venind la companie, mi s-a raportat că-n timpul nopţii sentinela austriacă, punându-şi capela în vârful baionetei, a început s-o fluture, adresându-se comandantului român, de la podul despărţitor de frontieră, care, din veselia şi mimica făcută, a înţeles că aceşti soldaţi austrieci (cum am văzut, croaţi) exercită „sloboda”, pe care ai noştri o mai văzuseră la „tovarăşii” noştri ruşi (în urmă cu un an, în 1917). Într-adevăr, frontiera nu mai era defel păzită. Singuri, jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte. Postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinii. Populaţia avea nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni. Trebuia profitat de această ocaziune pentru a intra în Bucovina. Dar cum? / Între România şi Austria se încheiase pacea de la Bucureşti, aşa că o trecere în Bucovina ar fi fost privită ca o încălcare de teritoriu, un „causus belli”, pe care nu eram autorizat a-l provoca. Dar, totuşi, simţeam că a sosit momentul să trecem în Bucovina. În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am lăsat jandarmeriei (austriece – n.n.) să înţeleagă că pot interveni, dar să-mi facă o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinski, comandantul jandarmeriei din Suceava. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar ar fi autorizat postul din Iţcani să ceară el, în scris, sprijinul grănicerilor de la Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă să fiu acoperit în cele ce urmăream… / Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava”. „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!”[50].

 

1929: „Timp de 38 ore continuu o ploaie torenţială, însoţită de furtună, s-a dezlănţuit asupra întregului judeţ… În comuna Iţcani apa a intrat prin casele locuitorilor, silindu-i să evacueze locuinţele. Comuna Suceava a trimis în ajutor pompierii. Podul peste râul Suceava, ce făcea legătura oraşului cu Iţcani, a fost luat de ape, care cresc mereu, aducând bârne şi căpiţi de fân”[51].

 

1934: Deşi nu erau majoritari în Noul Iţcani, în care se stabiliseră cu puţin după germani, evreii au dat, mai mereu pe primarii localităţii, precum Dische, Samuel Hellmann, nepotul acestuia, Adolf Hellmann, fiul lui Max, Adolf Kolber, primar în 1934, sau primarul din vremea deportărilor, Dr. Goldstein, care a ştiut să-şi folosească influenţa pentru a proteja pe locuitorii evrei ai Iţcanilor, unii dintre aceştia, printre care Tillinger, Goldstein, Bernthal, Ferry Fischler, Stupp şi Rakover, sfârşind, totuşi în lagărele din Transnistria.

 

1942: „Se retrage naţionalitatea română, pe baza dispoziţiunilor art. 41, punctul 2 din legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române din 19 Ianuarie 1939[52], cu modificările ulterioare, următorilor locuitori, care au plecat din ţară în mod clandestin şi fraudulos, indiferent din ce cauză, sau au părăsit ţara pentru a se sustrage îndeplinirii serviciului militar sau oricărei alte îndatoriri, în legătură cu apărarea naţională: Nichim Lionov, înscris în registrul de naţionalitate al comunei Iţcani, judeţul Suceava”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[53], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Olariu Maria, la Iţcani, p. 12, soţ funcţionar; Bojescu Eugenia, la Iţcani, p. 8, soţ funcţionar”.

 

1947: Constituiri de societăţi cooperative[54]: Cooperativa „Bucovina”, comuna Iţcani, jud. Suceava”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[55], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Gavrilescu Ilie, de la Iţcani, la Cajvana; Ştefănucă Leocadia, de la Părhăuţi, la Iţcani, post IX; interese familiare”.

 

1947: „Următorii salariati din Direcţia Generală C. F. R., Dir. 8 Regională Iaşi, se licenţiază din serviciu, pe ziua de 1 Iunie 1947: Filtingher Iosif, mecanic, cl. 7, Depoul Iţcani; Şuiu Dumitru, mecanic, clasa 7, Depoul Iţcani; Reileanu Petre, lucrător 1., cl. 3, Secţia L. 5 Iţcani; Nichifor Ion, revizor linie, ct 4, Sec. L. 5 Iţcani; Cocoş Dumitru, paznic, cl. 2, Uzina de Impregnat Iţcani; Popovici Mihai, paznic, cl. 3, Uzina de Impregnat Iţcani; Scorţan Constantin, lucrător linie, cl. 2, Secţia L. 5 Iţcani; Scorţan Neculai, lucrător linie, cl. 2, Secţia L. 5 Iţcani; Manoliu Constantin, fierar, cl. 7, Secţia L. 5 Iţcani; Volovici Anton, cizmar,  cl. 6, Secţia L. 5 Iţcani; Ulici Iosif, paznic, cl. 9, Secţia L. 5 Iţcani; Hoşevscki Vasile, cl. 13, Secţia L. 5 Iţcani; Ciobanu Antonie, lucrător 1, cl. 4, Secţia L. 5 Iţcani; Andronic Teodor, picher, cl. 15, Sectia L. 5 Iţcani; Postolnic Adolf, picher, cl. 17, Secţia L. 5 Iţcani; Bogătoaie Vasile, şef tren, cl. 11, Staţia Iţcani; Bugiuc Filaret, fierar, cl. 13, Revizia de vahoane Iţcani”[56]. „Ştefan Mihai, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Scânteie Ilie, impegat mişcare, cl: 5, Staţia Iţcani; Reziuc Ştefania, imp. bir., cl. 6, Staţia Iţcani; Vahnorean Ifrim, sef bir., cl. 5, Staţia Iţcani; Vahnorean Ecaterina, casieră, cl. 8, Staţia Iţcani; Prisăcuţă Gheorghe, şef staţie, cl. 11, Staţia Iţcani; Păduraru Florea, şef tren, cl. 10, Staţia Iţcani; Sălăjeanu Petru, frânar, cl. 6, Staţia Iţcani; Atănăsoaie Vasile, acar, cl. 4, Staţia Iţcani; Prodan Mihai, magaziner, cl. 5, Staţia Iţcani; Marţuneac Haralamb, cond., cl. 11, Staţia Iţcani; Marţuneac Alexandru, imp. bir., cl. 4, Staţia Iţcani; Serghi Constantin, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Avasiloaiei Constantin, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Atitienii Filaret, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Botezatu Ilie, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Asimonoaiei Petru, şef tren, cl. 13, Staţia Iţcani; Popescu Vasile, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Irimia I. Ilie, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Merlă Sonia, cond., cl. 12, Staţia Iţcani; Hulubeac Constantin, frânar, cl. 5, Staţia Iţcani; Bichiu Ioan, lucr., cl. 2, Staţia Iţcani; Gavrilescu Constantin, frizer, Staţia Iţcani; Păduraru Alexandru, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Damian Constantin, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Florea Constantin, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Hulban Gheorghe, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Iacob Gheorghe, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Rodinciuc Emilian, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Reguş Ştefan, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Luculescut Vasile, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Leviţchi Valerian, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Popovici Haralambie, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Sârghie Iulian, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Savin Leon, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Crăciunescu Calistrat, paznic, cl. 6, Staţia Iţcani; Stefurac Gheorghe, paznic, cl. 2, Staţia Iţcani; Loghin Gheorghe, paznic, cl. 2, Staţia Iţcani; Pop Lazăr, avizier, cl. 11, Staţia Iţcani; Mironiuc Gheorghe, paznic, cl. 12, Staţia Iţcani; Ţilea Dumitru, acar, cl. 4, Staţia Iţcani; Tătaru Emilian, acar, cl. 4, Staţia Iţcani; Şpac Alexandru, acar, cl. 4, Staţia Iţcani; Ilie Alexandru, manevrant, cl. 11, Staţia Iţcani; Rabei Haralambie, magaziner, cl. 13, Staţia Iţcani; Nimingeanu Vasile, imp: mişc., cl. 9, Staţia Iţcani; Manoliu Victor, imp. mişc., cl. 7, Staţia Iţcani; Potolea Mihai, imp. mişc., cl. 4, Staţia Iţcani; Damian Vasile, şef tren, cl. 13, Staţia Iţcani; Ciobanu Teodor, lucrător, cl. 10, Staţia Iţcani; Grosu Ene, şef tren, cl. 3, Staţia Iţcani; Manciu Ioan, şef tren, cl. 3, Staţia Iţcani; Munteanu Adrian, conductor, cl. 5, Staţia Iţcani; Măcărescu Mihai, şef tren, cl. 11, Staţia Iţcani; Mihalache Constatin, conductor, cl. 5, Staţia Iţcani; Popovici Constantin, conductor, cl. 5, Staţia Iţcani; Pihoriac Neculai, şef tren, cl. 13, Staţia Iţcani; Sârghi Leon, şef tren, cl. 5, Staţia Iţcani; Todiraş Ioan, şef de tren, cl. 6, Staţia Iţcani; Ujeniuc Vasile, conductor, cl. 16, Staţia Iţcani; Cozma Ioan, şef de tren, cl. 4, Staţia Iţcani; Doremia Alexandru, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Mitrea Ion, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Onofrei Gheorghe, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Mustaţă Mihai, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Dascălu Savel, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Gafiţescu Grigore, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Saftiuc Ion, frânar, cl. 5, Staţia Iţcani; Romeş Gheorghe, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Mosandeanu Dumitru, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Popovici Panait, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Merlea Ioan, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Bontaş Constantin, acar, cl. 4, Staţia Iţcani; Aconstantinesei Haralambie, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Şfabu Haralambie, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Avasiloaie Gheorghe, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Andon Dumitru, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Airoaie Vasile 2, frânar, cl. 4, Staţia Iţcani; Airoaie Vasile 1, frânar, cl. 5, Staţia Iţcani; Bosenceanu Dumitru, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Buzuleac Victor, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Belţic Gheorghe, scriitor de vagoane, cl. 4, Staţia Iţcani; Bilancă Silvestru, conductor, cl. 8, Staţia Iţcani; Bilancă Aurel, conductor, cl. 10, Staţia Iţcani; Bârzu Petru, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Bulgaru Gheorghe, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Botezatu Dionisie, acar, cl. 10, Staţia Iţcani; Bobu Gheorghe, frânar. f., scr. vag., cl. 4, Staţia Iţcani; Bordeianu Ion, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Burac Neculai, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Barbu Gheorghe, frânar, cl. 6, Staţia Iţcani; Belenciuc Alexandru, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Chirică Dumitru, frânar, cl. 1, Staţia Iţcani; Chelaru Constantin, frânar, cl. 3, Staţia Iţcani; Chelaru Iordache, frânar, cl. 2, Staţia Iţcani; Creangă Ion, conductor, cl. 5, Staţia Iţcani; Cocoţ Vasile, frânar cl. 3, Staţia Iţcani”[57].

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Presă de ulei fostă proprietate a lui Weitman et Co. din comuna Iţcani”[58].

 

Gara din Iţcani

 

Epilog. Un poem, lăsat moştenire Iţcanilor, cu nostalgia copilăriei, de către I. Bogaci[59]:

 

 

O uliţă îngustă cu fete, praf şi gropi,

îmi iese înainte cu fum şi case mici,

străină şi mai mică în ochii mei miopi,

de-mi pare că-s Guliver în ţara cu pitici.

 

Toloaca unde am purtat războaie-n miniatură

– maidan pustiu – m-aşteaptă din alte vremi să viu,

cu calul de căpăstru pe-un hat de arătură,

cu cărţile subsoară, desculţi şi cafeniu.

 

Sat negru ca o mină cu gară şi depou

unde-am clădit în bahnă palate cu minciuni,

în liniştea înaltă mai stăruie-un ecou

din prima mea scrisoare şi visul cu minuni.

 

 

Suceava, biserica din Iţcani – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Din Iţcani.

[2] Din Suceava.

[3] DGAS, Suceava / File de istorie / 1388-1918, I, Bucureşti, 1989, p. 82.

[4] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 65, 66

[5] „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, precum am miluit pe sluga noastră adevărată, pe Herman, şi pe fratele său, Iaţco, cu deosebita noastră milă şi le-am întărit ocina lor, şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană, şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet, pentru ca toate acestea să le fie uric, cu tot venitul, lor, copiilor lor, nepoţilor lor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi întregului neam al lor, nestricat niciodată, în veci. Iar hotarul acestui sat, cu toate vechile hotare, să fie pe unde din veac a existat”.

[6] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, III, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 151

[7] De la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui, Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii lui Hărman, pe care l-a avut de la bunicul nostru, Alexandru voievod, un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”.

[8] Într-o listă din 1476 a armenilor din Suceava, care au primit dreptul civil liovean, figurează şi „Iaţco armeanul din Suceava”, negustor de postav, cum aflăm dintr-un document de mai târziu.

[9] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 21.

[10] Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-76

[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 48, 1907 p. 161

[12] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[13] Călători, X, II, p. 827

[14] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871

[17] Telegraphul, No. 1095, Anul V, marţi 25 noiembrie 1875, p. 4

[18] Revista Bucovinei, Nr. 8, Anul I, August 1942, p. 314

[19] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 12, noiembrie 1886, p. 4

[20] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 13, decembrie 1886, p. 4

[21] „Dl profesor gimnazial din Suceavă Burduhos opreşte limba românească, oprindu-i pe şcolarii săi să facă petiţii româneşti în scris, pe când dl căpitan Kapuscinski (ucrainean!) din Câmpulung primeşte orice scrisori româneşti şi de la oricine şi, în 6 august 1908, a rostit către popor nişte cuvântări româneşti aşa de însufleţitoare, încât şi-a câştigat inimile tuturor celor ce l-au ascultat. Domnii Kapuscinski şi Bellegarde (deci, un ucrainean ţi un austriac) sunt trup şi suflet pentru limba românească, iar dl Tarangul (căpitanul, adică prefectul Sucevei – n. n.) e contra limbii româneşti. Ce ziceţi de asta, domnilor deputaţi români? Oare n-ar fi bine să-i neteziţi dlui căpitan Tarangul calea de măriri spre Viena şi, în locu-i, să puneţi căpitan în ţinutul Sucevei pe unul ca domnii Kapuscinski sau Bellegarde? Of, inimă, of!” – cf. Deşteptarea, Nr. 20 şi 21, Anul I, 1 noiembrie 1908, p. 319

[22] Iorga, Nicolae, O viață de om, București 1934, pp, 171, 172

[23] Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Nr. 2, Anul I, 7 decembrie 1910, p. 14

[24] Iorga, Nicolae, O viață de om, București 1934, pp, 171, 172

[25] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 120

[26] Din Suceava – în „Adevărul” din 13 august 1914

[27] Ruşii spre Suceava – în „Adevărul” din 22 august 1914

[28] Ruşii la Suceava – în „Adevărul” din 23 august 1914

[29] Bucovina fără proviziuni – în „Adevărul” din 24 august 1914

[30] Exodul populaţiei din Bucovina, „Adevărul” din 30 septembrie 1914

[31] Adevărul  din 14 octombrie 1914

[32] Adevărul din 17 octombrie 1914

[33] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[34] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[35] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[36] Adevărul, 28, nr. 10010, 24 ianuarie 1915, p. 2

[37] Adevărul, 28, nr. 10012, 26 ianuarie 1915, p. 3

[38] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[39] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[40] Viaţă Nouă, IV, nr. 173 din 24 ianuarie n. 1915, p. 3

[41] Adevărul, 29, nr. 10497, 1 iunie 1916, p. 3

[42] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 3

[43] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[44] Adevărul, 29, nr. 10500, 4 iunie 1916, p. 3

[45] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3

[46] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[47] Balan, p. 34

[48] Adevărul, 29, nr. 10517, 21 iunie 1916, p. 4

[49] Adevărul, 29, nr. 10519, 23 iunie 1916, p. 3

[50] Morariu, Pavelescu, p. 60

[51] Gazeta Transilvaniei, Nr. 72, Anul XCII, Braţov, miercuri 17 iulie 1929, p. 4

[52] Monitorul Oficial, Nr. 137, 12 iunie 1942, pp. 4895 şi următoarele

[53] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[54] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[55] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[56] Monitorul Oficial, Nr. 156, 11 iulie 1947, p. 5891

[57] Monitorul Oficial, Nr. 153, 8 iulie 1947, pp. 5732, 5733

[58] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7974

[59] Bogaciu, A., Iţcani, în Revista Bucovinei, Nr. 6, Anul I, iunie 1942, p. 264


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Istensegits, în Ţibeni

 

 

 

ISTENSEGITS, în ŢIBENI. Colonia maghiară de la Ţibeni, pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776. „Nici Mártonffy, care ar fi luat parte la înființarea primelor colonii, nu-și asumă vreun merit, cu toate că mai încolo, în anul 1784, s-a lăudat că a convins 150 de dezertori maghiari din Moldova să treacă în Bucovina.[1] / Despre  acest primele colonii maghiare, preotul Mártonffy Mór a notat scurt în registrul bisericesc din Ţibeni: „Gens hungarica in Bukovinam devenit sub Augustissima Imperatrice Maria Teresia ex Moldavia hinc inde dispersa, in crementum sumpsit post annum 1772 postea quam ab hoc anno quivisset, usque annum 1776 in possesione Zamosten in limites veniens Gens hungarica ad Istensegits sub Illustrissimo Gabriele Spleni L. B.: spiritualium Pastore Mauricio Martonffy, qui etiam, hungarico idiomate, hungaris Cognomen Pagi, Imposuit Istensegits quod significat Deus adjuvet.”[2] / Tradus în mare ar fi că, poporul maghiar, care din anul 1772 era dispersat în Moldova a venit în Bucovina la Istensegíts în anul 1776, de pe domeniul din Zamostea aflat lângă graniță, sub Gabriel Splényi, preotul Mártonffy, care fiind de limbă maghiară (maghiar) a dat nume unguresc satului și anume Istensegíts, care însemnă Deus-Adjuvet (Doamne-Ajută). / Ca în orice limbă și în latină sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte, care se deduc din context: „Veniens Gens hungarica ad Istensegits sub Illustrissimo Gabriele Spleni” se poate înțelege că maghiarii au venit conduși de Gabriel Splényi, sau în timpul cât el a fost comandant în Bucovina. / Cum nu există niciun raport oficial, este greu de dovedit că această colonizare a avut loc la o dată anume. Unii afirmă că satele au luat fiinţă prin 1776, alţii că prin 1777, alţii prin 1771-1773. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, ne încurcă şi tradiţia orală care s-a păstrat până în zilele noastre. Unele sunt mai greu de crezut, altele sunt, şi par mai realiste. / Sunt printre noi unele persoane care ştiu că strămoşii noştri aveau cărţi de rugăciuni. Ele erau de mare preţ, scumpe pentru perioada aceea. Pe coperţile acestora se notau uneori anumite date, toate foarte importante pentru familie sau comunitate. Datele care urmează nu sunt cunoscute de istoricii Bucovinei şi publicului larg, de aceea le consider inedite. Avem numele celor care s-au dus la Ţibeni să verifice condiţiile de colonizare. / Scriitorul László János, născut la Ţibeni în 1878, scria prin 1936, că pe coperta cărţii de rugăciuni (Aranykorona-Coroana de aur) a străbunicului său, László Mihály (1777 Țibeni- ?), erau notate următoarele: „înainte de a muta satul (din zona Zamostea la Ţibeni-n.a.), spre verificarea pământurilor din Bucovina, în anul 1776 au venit din Moldova: / 1. Tamás Albert, primar din Zamostea, / 2. László Antal, tatăl meu, băiatul lui László János din Joseni, / 3. László József, fost primar la Siculeni, / 4. Szőts Péter din Frumoasa, numit Assesoris Supernumerarii la Judecătoria din Şumuleu Ciuc, / 5. Kovács Tamás, notar din Caşin, / 6. György János, primar din Remetea. / Aceşti oameni au constatat, că pământurile sunt de calitate foarte bună, şi văzând şi comportamentul prietenos al autorităţilor germane faţă de refugiaţii secui, în martie 1777 aceştia au venit din Moldova, din 9 sate, stabilindu-se la Ţibeni 80 de familii şi la Iacobeşti 20 de familii.” Se poate observa, că nu se vorbeşte despre înfiinţarea satelor, ci despre colonizarea lor. Şi nu a ştiut, că la începuturi Iacobeştiul a fost mai mare decât Ţibeniul. / Austriecii au pătruns în Bucovina în anul 1774, și trimiteau rapoarte și statistici la Wiena, dar despre primele două sate maghiare se scrie numai la 29 octombrie 1779, în ciuda faptului că recensământul lui Enzenberg în sat s-a făcut la 27 ianuarie 1778, iar în toamna lui 1777 deja erau 47 de case și grajduri construite la Țibeni.[3][4].

 

1777: „În afară de aceste naţiuni, în Bucovina mai sunt şi locuitori maghiari (în satele Istensegits şi Hadikfalva, a căror stare demonstrează, totuşi, că patria noastră nu a suferit mare lucru prin pierderea lor)”[5]. „Tiborc Fazekas, care și el a studiat numele maghiarilor din Bucovina pune punctul pe i: „Din enumerarea de mai sus devine clar, că cei care s-au stabilit la sfârșitul secolului al 18-lea în Bucovina nu provin numai de la secuii care au luat parte la evenimentele de la Siculeni.”[6] În Bucovina erau câțiva maghiari și înainte de colonizare, după cum reiese din recensământul lui Enzenberg (1778-1779). /     Studiind primul registru bisericesc al maghiarilor din Bucovina, cel de la Țibeni între anii 1782-1799, ajungem la o concluzie simplă: din 218 nume 24 sunt de origine română, 10 germană, 8 ruteană, 5 polonă, 3 țigănescă, 3 evreiască iar pe 11 nu am reușit să le clasific. Deci 154 de nume sunt de origine maghiară, iar 64 nu, însemnând că 1/3 din primii coloniști nu aveau legături cu maghiarii la vestita descălecare din Bucovina. Oare cui folosește, că unii cu o largă generozitate, pun originea maghiarilor din Bucovina în Secuime? / Cu toate că majoritatea refugiaţilor secui erau din Ciuc şi din Trei Scaune, dezertorii din armata imperială erau din diferite regimente şi zone ale Ungariei. Iată câteva exemple: Dávid Ferenc era de loc din Veszprém şi a dezertat din regimentul Nádasdy încă din 1750, de 34 de ani trăieşte aici. Nagy György este de lângă Brasov, din Feketehalom (Codlea), a dezertat în 1754 din Praga din regimentul “Principele Károly”. De treizeci de ani se află în Moldova, este plugar. Galambos György este din judetul Győr. A dezertat din regimentul Esterházy, are deja 55 de ani, soţie şi cinci copiii, de 25 de ani este colonist în Moldova.[7] / În raportul datat din 20 februarie 1785, Enzenberg informează autoritățile: „după mine ar fi cel mai bine, dacă pe secui i-am așeza între râurile Suceava și Siret, în sate construite aproape unul de celălalt, iar pe maghiari în regiunea orașului Suceava.”[8] / Cei care nu-și pot dovedi originea, sau nu vor s-o recunoască de obicei declară: nu contează de unde vii, contează cine te simți. Așa că după ei poate fi maghiar din Bucovina cel care vorbește maghiara și cine n-are habar, cine are nume maghiar și cine nu are, cine și-a schimbat numele în timpul pribegiei, cine vorbește dialectul străbunilor și cine nu, eventual îl învață la lecții particulare. Putem începe Te Deum-ul[9][10].

 

1778: Din cele 60 de familii secuieşti şi româneşti, 51 se mai aflau în sat şi în 27 ianuarie 1778, când s-a făcut al doilea recensământ al generalului Enzenberg: Filip IOSE, Ion NEYD şi Dom. Sava MATIACH din Ciuc-Sepviz, Iosif NEYD, din Treiscaune, Matei LORENZ, din Nădaş, Bartalek KOITAR, Ianoş VARLIECH, Andraş BĂRBĂTUŞ, George BARABAŞ, Anton FERENZ, Lorenz şi Mihai CLUTAR, din Dăneşti, Ianoş KIECH, George FORGACI, Ion LORENZ şi Iosif SAFTA, din Mădăraş, Ion THEYS şi cizmarul Matei MIHAI, din Vaidei, Ferenz BALG, din Gricfalău, Anton IOSIF, din Târnova, Tomaş TOMACH, Ion ŞANZ şi Ion LORENZ, din St. George, Anton şi Ferenz LASSLO, din St. Mihai, Petru LASSLO şi Anton TOMAŞ, din Vâlcele, Anton ŞEBESTIE, din Mintiu, Mathe IOSE, cizmarul Matei NOTANKO, Anton MATIAŞ, Ianoş BALOG şi George BOCHE, din Bârgău, Vasile VIRSTE, Matei EREMIE şi Constantin MOLDO, din Baia Mare, Ştefan VIGG, din St. Emerich, Ion HORGOVA, din Haghic, Ştefan LAZKA, din Gheorghieni, Anton TOMACH şi Albert THEYS, din Micfalău, Michai FAVO, din Mereni, Andrei IORFI, din Oradea Mare, Mihai BARBAT, din Ruseni, Anton şi Mihai SALO, din Neustadt, cizmarul Matei LASSLO şi Ferenz MATHEI, din Comălău, Vasile ŞOFILAN, din Sighet, George SCHEUZ şi rotarul Ferenz BALLINEK, din Topliţa.

 

1785: „Încă din 4 octombrie 1785, Bădeuţi a raportat că o întreagă așezare secuiască, formată din 30 de familii calvine, ar fi gata să vină în Bucovina, imediat ce își vorr fi consumat proviziile de iarnă. De fapt, au venit 40 de familii, la Suceava, în mai 1786, și au fost găzduite, inițial, în vecinătate, la Şcheia. Întrucât nu doreau să se despartă unii de alţii, a trebuit, din nou, să se găsească o așezare. Deoarece mulți locuitori ai satului Rarance, care, ca și regiunea Joseffalva, aparținea mănăstirii Slatina, din Moldova, și se află în nord-estul Bucovinei, în 10 mai 1786, Beck a sugerat trimiterea maghiarilor acolo unde ar avea propria comunitate şi s-ar putea forma, fără a provoca, „disciplină și reticență”, datorită credinței lor”. „Întrucât această zonă era în special în pericol, din pricina vecinătății Hotinului, la izbucnirea războiului ruşilor cu turcii (1788-1790), coloniștii au părăsit ţinutul și s-au mutat în Hadikfalva, Istensegits și Andreasfalva, unde au ocupat terenurile abandonate de către cei ce plecaseră în Moldova. Deci maghiarii reformaţi s-au împrăștiat în aceste așezări”[11].

 

1779: „Dacă în 1779 la Țibeni erau 61 de familii, la Iacobești au fost 63, iar în anul 1783 raportul a fost de 71/72. La 1 septembrie 1784 baronul Kapri a cumpărat jumătate din satul Iacobești[12] de la Maria, fiica pârcălabului Constantin cu 2900 de lei. Era jumătatea locuită de către maghiari. De aceea probabil că în anul 1785 coloniștii din Iacobești s-au mutat mai sus pe aceeași vale. Dar cum acolo nu era mult pământ, cei rămași s-au mutat în satul Țibeni, unde erau case părăsite. Și mai știm și că mulți coloniști au plecat odată cu încetarea înlesnirilor fiscale. Astfel că în anul 1808 în Țibeni locuiau 121 de familii, iar la Iacobești 89. Scutirea de taxe a fost pe cinci ani, și după cum ne dăm seama din registrele bisericești, peste jumătate din primii coloniști au plecat din sate după această perioadă. În 1782 deja apare în registre, că s-au stabilit coloniști cu aprobare împărătească sau judecătorească, tocmai pentru a evita cele semnalate mai sus (Facultate Regia Auditorium Sucsavensis, Veniam Cezarus Regiam, Veniam Castore Regia si Veniam Auditoriatus). Exista scutire de taxe, dar plăteau anual 150 de forinți mănăstirii Solca, pentru pământurile folosite”[13].

 

1805: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi ofiţeri-ingineri austrieci născuţi în Bucovina, figurează şi „Franz Karussi, născut în Istensegis (adică Ţibeni), în Bucovina, fiul adoptiv al lui von Janicki. A absolvit în 27 martie 1805”[14].

 

1810: „Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni)”[15].

 

1821: În 1821, la Istensegits a fost deschisă o şcoală cu 3 clase, cu predare în limba maghiară[16].

 

1836: „Întorcându-ne la călătoria lui Elek Gegő, din anii 1836-1838, remarcăm că la pagina 116 el prezintă un tabel, care după spusele sale cuprinde datele furnizate de către Ferenc Fodor, locuitor din Dornești. Surprinzător este, că pe lângă cele cinci sate deja cunoscute, Țibeni (Istensegíts), Iacobești (Fogadjisten), Dornești (Hadikfalva), Vorniceni (Józseffalva) și Măneuți (Andrásfalva), la pozițiile 2 și 7 el mai înscrie două sate despre care nu se știe azi nimic, dar care au destul de mulți locuitori pentru acea vreme: Boldogfalva, cu 7-800 de locuitori și Magyarfalva, cu 600 de locuitori. Pe ultima coloană sunt notați preoții a patru localități (Iacobeștiul fiind filiala  Țibeniului), respectiv Antal Tornay la Măneuți, András Oross la Dornești, Ignacz Piroch la Țibeni și Albert Gyurovits la Vorniceni. Despre localitățile fără preoți Elek Gegő scrie, că ele aparțin ori de Rădăuti, ori de Țibeni, fără să precizeze nominal la care in ele. Având în vedere că Iacobeștiul era atunci filiala Țibeniului, ar fi interesant de știut unde se aflau celelalte două sate (Boldogfalva și Magyarfalva) și ce s-a întâmplat cu ele. Nu sunt adeptul speculațiilor, dar studiind registrele catolice ale regimentelor de la Suceava, tind să cred că una din ele s-a aflat în apropiere de Șcheia”[17].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[18].

 

1900: Ciangăii din Bucovina fac progres. Aceasta i-o vesteşte, pe-o carte poştală ilustrată, ziarului „Budapesti Hirlap”, preotul László István din Istensegits (în Bucovina). Prin colectă publică, pornită in Ungaria, ciangăii din numita comună au fost ajutaţi la zidirea unei biserici frumoase, care tocmai acum este terminată”[19].

 

1901: Dialectologul german Gustav Weigand: „A doua zi, pentru a cunoaște așa-numiţii ceangăi din Bucovina, m-am dus la Ištenšegitš (Ţibeni – n. n.), o comunitate mare, frumoasă. Datorez câteva informații despre acest sat pastorului László. Imediat ce am intrat în sat, am observat că locuitorii nu arătau ca tipul de ceangău ușor de recunoscut, așa cum mă așteptam, ci pur și simplu cu tipul de meseriaş, care includea şi constructorul de case, și, așa cum am văzut mai târziu, amenajarea interioară a caselor este corectă. Când am auzit oamenii vorbind, nu mai exista nici o îndoială că nu am avut de-a face cu ceangăi, ci cu secui. În Transilvania, denumirea „Csango” este folosită și pentru oamenii, de exemplu în Hosszufalu-Sacele, care sunt complet diferiți, ca limbă și tip, de ceangăii adevăraţi din Moldova, care abia în 1764 au emigrat din Transilvania. Se presupune că ar fi fost forțați de autoritățile austriece să lupte cu prusienii, deşi, ca grăniceri secui, nu erau obligați să o facă, aşa că au trecut în Moldova, sub conducerea pastorului lor, Mauritius Martonfi, şi s-au aşezat, pentru prima dată, pe valea Trotuşului, unde se spune că existau așezările mai vechi de coloniști secui încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[20] și Andrásfalva[21], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[22], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[23], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[24], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat”[25].

 

1906: Maghiari din Bucovina, în Budapesta. Se ştie că în Bucovina sunt câteva colo­nii de maghiari (ciangăi), care locuiesc sa­tele Hadikfalva, Andrasfalva, Jozseffalva, Fogadisten şi Istensegits, în care s-au spo­rit la aproape 20.000. Acestor maghiari ră­tăciţi le-a trăsnit prin cap să emigreze la Canada, dar au fost descântaţi şi îndem­naţi a se stabili mai bine în Ardeal. Ideea a prins rădăcini şi o delegaţie a lor s-a dus la Budapesta, la ministrul preşedinte Wekerle, căruia şi-au expus dorinţele. Mi­nistrul a răspuns declarând că repatriarea lor o portă sincer la inimă şi că va trata, în privinţa acesta, cu ministrul de agricultură. N-a putut însă să le promită că cauza lor va fi rezolvată curând. Să aştepte însă în linişte ziua mântuirii lor şi să rămână credincioşi originii lor na­ţionale”[26].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Istenşegiţ (româneşte Ţibeni), comună rurală, districtul Siret, aşezată între malul stâng al Sucevei şi dealul Stârca, spre Vest de Crăiniceşti, în faţa localităţilor din districtul Rădăuţi, Satul-mare şi Bădăuţ. Suprafaţa: 22,44 kmp; popu­laţia: 2.558 locuitori, maghiari-cingăi; religia: romano-cato­lică. Prin drumuri de ţară co­munică cu localităţile vecine, precum şi cu drumul prin­cipal Siret-Suceava; e haltă de drum de fier a liniei Cernăuţi-Iţcani. Are o şcoală populară ma­ghiară, cu o clasă, şi o biserică romano-catolică. Comună întemeiată în 1777, pe teritoriul vechiului sat românesc Ţibeni, de către o colonie de maghiarii, strămutaţi din Zamostia şi ve­niţi aci sub conducerea misio­narului Marconfy. Comuna este alcătuită în arhitectura caracteristică acestui popor, cu o stradă mare şi lungă, pe marginile căreia sunt înşirate case aproape uni­forme. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.518 hectare pământ arabil, 281 hectare fânaţuri, 52 hectare grădini, 234 hectare imaşuri. Se găsesc 295 cai, 894 vite cornute, 450 oi, 605 porci, 115 stupi”[27].

 

1909: Ciangăii din Bucovina vor să se întoarcă. În Bucovina sunt patru comune de unguri ciangăi: Istensegits, Fogadjisten, Hadikfalva şi Jozseffalva. Ciangăii duc o stare materială bună, dar dorul după o viată naţională deplină, ca un mic membru al marii familii naţionale, îi face să dorească a se întoarce la sânul naţiunii ungureşti. Mărturisim că găsim firească dorinţa lor, căci ea e firească la orice popor. Ceea ce nu putem aproba este numai faptul că lucrul acesta se face pe socoteala poporului românesc. Ciangăii îşi vor vinde colectiv pământurile unor colonişti nemţi, care se vor stabili în locul lor, încât pământul lor nu va ajunge înapoi în mâini româneşti, deşi este aşezat printre români, în ţinutul Rădăuţului. Ciangăii se vor coloniza în comitatul Hunedoarei, în Deva, Peşteşul de jos, Şoimuş şi Pоlі. Primul transport va întra, deja primăvara asta, în pământul „lor”, care totuşi nu-i decât pământul românesc al celui mai curat românesc comitat, al Hunedoarei. Cât pentru români, vor putea pleca în… America”[28].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 287/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 432, Ţibeni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 4 ha 32 a 93 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort, or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[29].

 

1936: „János László nota prin anii 1936-1937: „Acum 40-50 de ani auzeai destul de des de la bătrâni, dacă doreau să deosebească două familii cu același nume: familie de cătane, sau nu familie de cătane. Primii erau acei descendenți din Bucovina, ai căror strămoși au ajuns in Bucovina, dar nu din cauza evenimentelor de la Siculeni. Tragedia acestor oameni început cu 20 de ani înainte de Siculeni, și a continuat și după acesta. Aceștia au dezertat de la diferite regimente din Imperiul Austriac, unii chiar în timpul campaniilor militare… De multe ori au povestit cazul demn de un roman de aventură lui István Molnár stabilit la Țibeni dar născut la Szepesváralja (Spisské Pohradie, Slovacia), care a dezertat din regimentul Haller în anul 1768”[30].

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[31]: Kohn Isidor, măcelar, domiciliat în Ţibeni; Hoffmann Rudolf, măcelar, domiciliat în Ţibeni; Zota Lazăr, croitor, domiciliat în Ţibeni.

 

1947: Sunt transferaţi şi fixaţi pe posturi învăţătorii „Grecu Victoria, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Văşcăuţi, p. IV, cea mai mare în grad, şi Ignătescu Ana, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Grăniceşti, post IX, apropiere de soţ, învăţător”[32].

 

1947: „Judecătoria mixtă Rădăuţi: Prin cartea de judecată civilă Nr. 703, judecătoria admite acţiunea intentată de reclamantul Tănase Diaconescu din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Kiurko George a Ferenz, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei funciare 4.470/1, din corpul tabular Nr. 897 Ţibeni, la locul Horaiţ, în suprafaţă de 37 prăjini şi să consimtă la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 814 din 1947, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Lauric Sofronie a Petre, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Gaspar Pal a Ferentz, cu domiciliul necunoseut, şi, în consecinţă obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei 4.474/1, în suprafaţă de 120 prăjini, în locul Horaiţ, din corpul tabular 170 a comunei Ţibeni, şi a consimţi la intabularea acestei parcele”. „Prin cartea de judecată civilă Nr. 705, judecătoria admite acţiunea civilă, intentată de către reclamantul Popovici Leonte, din comuna Calafindeşti, jud. Rădăuţi, contra pârâtului Pal Nistor a Ianos, cu domiciliul necunoscut, şi, în consecinţă, obligă pe pârât să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului, în suprafaţă de 28 prăjini, situat în regiunea Horaiţ, identic cu Nr. 4.218/3 şi 4.219/3 din corpul tabular Nr. 1.201 a comunei Ţibeni, şi să consimtă la intabularea acestei parcele”[33].

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Beer Salomon din comuna Grăniceşti, satul Ţibeni”[34].

 

 

[1] R. F. Kaindl – Das Ansiedelungswesen in der Bukowina seit der Besitzergreifung durch Österreich, mit besonderer Berücksichtigung der Ansiedelung der Deutschen, mit Benützung der urkundlichen Materialien aus dem Nachlasse von F. A. Wickenhauser, Innsbruck, Verlag der Wagner’schen Universitats-buchhandlung, 1902, pag. 244.

[2] László Gergely Pál-A bukovinai Istensegíts és Fogadjisten, Corvin Kiadó 2009, pag.11

[3] Manuscris László János

[4] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, pp. 19, 20

[5] Călători, XIX, I, pp. 11, 112

[6] Fazekas Tiborc: Családnevek a bukovinai székelyek körében-wikipédia:  mnytud.arts.unideb.hu/nevarchivum/konyvtar/szemelynev/…/fazekas.do..

[7] Zieglauer Ferdinand: Geschichtliche Bilder aus der Bukowina. Secheste Bilderrreihe. Die Jahre 1785 und 1786. Czernowitz, 1899. cap. 6.

[8] Foki-Solymár-Szőts – Források a bukovinai székelyekről, Babits Kiadó, Szekszárd, Anul 2000, pag. 20.

[9] Te Deum laudamus (Pe tine Domne, te lăudăm)-Slujbă de mulțumire, ținută la ocazii speciale.

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, pp. 12, 13

[11] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 268, 269

[12] Inițial satul se afla pe locul în care este astăzi localitatea Unirea Sloboziei.

[13] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 21

[14] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[15] Eugen I. Păunel,Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[16] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 128

[17] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 18

[18] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[19] Tribuna Poporului, Nr. 93, Anul IV, Arad, joi 18/31 mai 1900, p. 3

[20] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[21] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[22] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[23] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[24] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[25] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[26] Gazeta Transilvaniei, Nr. 101, Anul LXIX, Braşov, duminică 7/20 mai 1906, p. 7

[27] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 119, 120

[28] Tribuna, Nr. 61, Anul XIII, Arad, miercuri18/31 martie 1909, p. 5

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[30] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 13

[31] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[32] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[33] Monitorul Oficial, Nr. 291, 16 decembrie 1947, p. 8024

[34] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ispas

 

 

Nuntă  pe Ceremuş

 

 

ISPAS. Menţionat de Ion Neculce drept sat al logofătului Ion Tăutul („Când au aşezat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind  Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşului, întru o duminică dimineaţa”[1]), Ispasul este atestat documentar în 13 decembrie 1433, când Regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun (şi nu Ştefan cel Mare, cum greşit înţelesese Neculce), stabileau hotarul moldo-polon, Vladislav lăsându-i negociatorului, logofătul Tăutul, moşiile Coroanei din nordul Moldovei.

 

1691: În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Gheorghe Goian, „parte me de Ispas, cătă se va alege parte me dentr-a patra parte… cu tot venitul satului şi cu toţi oamenii, anume Sava Chiseliţă cu toţi ficiorii lui, şi pe Pavăl…, Covăleştii tij cu copii, şi Luca, şi Fădor, şi Gavril Şăpneştii tij cu copii lor, şi Fădor, şi Ivan, şi Iascan Ariceştii tij cu toţi copii lor, Ghierman şi Roman şi Andrei Zaharieştii tij cu toţi copii lor, şi Gafton Luchinescul, şi Procop Burniţa, şi Simion Robul, şi Gligori Frenţii cu ficiorul lui… şi Dumitraş Luchianici şi fără Nifor Florciuc”.

 

1696: În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschie, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.

 

1698: În 24 iulie 1698, starostele Cernăuţilor Constantin Turcul şi rohmistrul Liudvic, feciorul lui Andrei Grohovschi pârau pe Gheorghiţă Goian pentru jumătate dintr-un sfert din satul Ispas şi tot atâta moşie din Câmpulung Rusesc.

 

1722: În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul său, Miron Dari, convin să împartă moşiile rămase după Toader Paladi, fost mare vornic şi de la mama lui Iuon Paladi, fata lui Tăutul logofăt, lui Dari „i-a venit a patra parte de sat Ispas”.

 

1725: În 25 iunie 1725, se hotărnicea „a patra parte (din Ispas) cu vecini, din vatra satului, din câmp şi vad de moară, venind partea de sus lui Vasilie şi lui Iuon Tăutul şi fraţilor lor, iar partea de jos lui Iuon Popovici, care a primit şi partea unchiului său, Gavrilaş, iar lângă partea lui Gavrilaş se află partea lui Sandul Momitco, fiul lui Gligoraş vameş, lângă partea acestuia este partea lui Hermeziu, lângă partea lui Hermeziu, este partea lui Andrei”.

 

1738: În 16 iunie 1738, „Constantin Tăutul, fiul lui Ioniţă Tăutul, nepotul lui Pătrăşcan Tăutul” şi fraţii lui obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „a patra parte de sat Ispas… care parte părintele lor, Ioniţă Tăutul, a primit-o danie de la unchiul său, Velicico Tăutul, arătând şi un zapis de mărturie de la Toader Tăutul, fratele părintelui lor, şi de la alţi oameni buni, cari mărturisesc precum au avut de la moşul lor un zapis de danie, care s-a pierdut în războaiele cu Leşii”.

 

1752: În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa (mama lui Alexandru Vasilco), Irina şi Gafiţa primesc a patra parte din tot satul Ispas”. Măriuţei, „ce au ţănut-o Vasălce” şi Irinei, „ce au ţănut-o Andrei Marcu” le mai revin două părţi din a patra parte a satului şi câte o parte din a patra parte din Ispas.

 

1754: În 25 iunie 1754, mazilul Alexandru Vasilco se plângea Divanului că moşiile sale din Ispas sunt stăpânite, în mod abuziv, de Goianeşti. Goianeştii, care aveau propriile moşii în Ispas, le împart între ei în 1755, în spiritul împărţirii din 1752.

 

1771: În 1 aprilie 1771, s-a făcut împărţeala moşiei din Ispas (a şaisprezecea parte din sat) între copiii Saftei Tomuzei, Iordachi, Gheorghe şi Mariţa Buţura.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Ispas, moşie răzeşească, „113 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ostafii şi Vasilii, 2 dascăli, Vasilii şi Ion sin popii lui Vasilii, 3 mazili, Iordachi TUMUZEIU, Ştefan GIURGIUVAN şi Giorgie TUMUZEIU, 4 ruptaşi, Ion MARCO, Ion POPOVICI, Vasilache COSTRĂŞ şi Ion nepot GHENGHII, 9 şleahtici, Ioniţă MARCO, Vasili sin TOADER, Vasili MARCO, Gligoraş sin COSTII, Vasilii sin COSTII, Andronachi BORŞAN, Sandul MĂLAI şi Ilii STAVĂR, 5 văduve, Parasca, Iliana, Tudosca, Maria şi Parasca, 3 jidovi, Şmil orândar, Leiba şi Gilman orândar, 11 argaţi mazileşti, 25 scutelnici şi 49 birnici. Scutelnicii lui Dumitrachi RAMAZĂ erau: Toader ŞANDRU, Tănasă morar, Mihail VATRICI, Mihail GIORGIICIUC, Petrea TRIFAN, Macovei ŞENDRE, Nichita VATRICI, Mihail Pânzar, Ivan VATRICI, Luchian GIORGIICIUC, Hlihor pânzar, Nichifor GIORGIICIUC, Ion ŞANDRU, Tănasă ŞANDRU, Ivan sin lui Ioniţă MARCO, Gligore ŞANDRU, Iacov TRUFIN, Simion TRUFIN, Sămen a lui MĂLAI, Ignat HUŢAN, Dumitru GURAŞ, Tănasă TRUFIN, Ion TRUFIN, Acsenti VATRICI şi ŞANDRU. Alţi scutelnici, argaţii: Nichifor FEŞCA, argatul popii lui Vasilii; Petre DECA, argat lui Ştefan GIURGIUVAN; Nichifor TOCAR, Ion sin TOCAR, Vasilii PAVLIUC, Giorgie IURIMCIUK şi Nichita IRIMCIUK, argaţi ai Aniţii TĂUTULIASĂ; Dănilă HUŢAN şi Ivan sin HUŢAN, argaţi lui Iordachi TUMUZEIU; Zaharie HUŢAN, argat lui Giorgie TUMUZEIU, şi Ştefan CORDACU, scutelnic al lui Ion POPOVICI. Cei 49 birnici din Ispas au fost: Vasilie vornicul, Matei vătăman, Andrei GLOBANCĂ, Ion HATMAN, Ilaş HATMAN, Matei MOLOŞ, Ilaş MOLOŞ, Oleksa MOLOŞ, Luchian VATRICI, Vasili OLENICI, Ion zet TROFIN, Andrei CIUICĂ, Dumitru AVRAM, Nichifor ISAC, Andrei BOICA, Sămen COVALIUC, Ştefan DUCIAC, Dumitru CLIŢIC, Ştefan OCERENKO, Ion CEPUL, Ion CONDRIC, Ion CIPOCĂ, Ion CEPUZ, Filip CEPUZ, Ion ZENIC, Ştefan PAVLIUC, Chirilă COSAC, Ion PIERDIICA, Ivan DUCIAC, Vasili PIERDIICA, Luchian CÂRNECA, Ignat HOŢOLACĂ, Tănasă COVALCU, Macsim tocariul, Vasili TOCAR, Andrei ŞINII, Sămen zet ego, Fedor COROPCĂ, Petre LUCIC, Giorgie sin COSTANDIN, Costandin TOCARIUL, Cozma OLINICI, Pintelei SĂDORAC, Pricop MAŢÂNCO, Ion MAŢÂNCO, Dumitru HATMAN, Ştefan HATMAN, Dumitru HATMAN şi Ion CHILĂ.

 

1774: În 1774, satul Ispas avea 128 familii, iar în 1775, 3 mazili, 5 răzeşi, 2 popi şi 87 de familii de ţărani ucraineni. În 1784, satul ajunge la un număr de 203 familii.

 

1783: În 14 aprilie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ionaşco Tăutul declara că stăpâneşte un sfert din satul Ispas, pe care îl moştenea de la Zaharia Tăutul, partea ce avea să fie împărţită între Antohi Popovici, Iuon Tăutul, Vasile Ghine, Ienachi Istrătuţă şi Dochiţa Cotomăniţa; un alt sfert de sat aparţinea lui Iordachi Darie, care o moştenea pe ruda sa Aniţa, fiica Ghergheloaiei; al treilea sfert de sat aparţinea lui Iordachi Tomuzei, care moştenea partea care fusese a lui Pătrăşcan Tăutul; ultimul sfert de sat aparţinea lui Alexandru Vasilco şi rudelor sale, Sandu Mălai şi  Andronic Borşan, partea lor fiind moştenire, prin mamă, de la Gheorghiţă Goian.

 

1785: În 15 februarie 1785, fraţii armeni Kuty Petru şi Iacob Romaşcan, care mai cumpăraseră părţi din Ispas de la Vasile Ghine şi jupâneasa Safta, fata Mierlei Ruginoaia, dar şi de la Vasile Spânul şi jupâneasa Iftinca, fata lui Vasile Popovici, şi de la Gavril Ţura, fiul lui Simion Ţura de Mamorniţa, şi de la Grigori Tăutul, fiul lui Ursachi Tăutul de Lehăceni, şi de la Alexandru Coleasca, fiul lui Mihalachi Coleasca din Costeşti, cumpăra şi şaisprezecimea de Ispas care aparţinuse fetei lui Sandul Tăutul, Ileana Mălăiasa, cu 800 ducaţi. În 19 februarie 1785, Alexandru şi Maria Vasilco, îşi înzestrează fata, Catarina, care se căsătorea cu Ştefan Antohi, cu a douăzeci şi patra parte din Ispas, înzestrarea având încuviinţarea fraţilor miresei, Nicolae, Vasilie şi Ştefan.

 

1790: În 1790, Alexandro Jăian din Chisălău, feciorul Saftii Jăeniţii, den fată Dochiţei Buţuroei, ce au ieşit den Vasăle Popovici, care se trage din Ionaşco Tăutul, vindea lui Ionaşco Vasilco, nepotul lui Ionaşco Tăutul, din a patra parte din satul Ispas, din vatra satului, 18 stânjeni împărăteşti.

 

1802: În 23 aprilie 1802, Toader şi Smaranda Cârste vindeau lui Iacob von Romaşcan a opta parte a satului Ispas. Moşiile armeanului von Romaşcan se vor împărţi, în 3 iunie 1807, între copiii acestuia, Gregor, Iohann, Ana, căsătorită cu Iohann Botoz-Antonievicz, Rosalia, Peter, Michael şi Aron.

 

1803: În 15 mai 1803, Ştefan Giurgiuvan, care stăpânea 40 stânjeni în Ispas, îşi înzestra fata, Catarina, care se căsătorea cu Vasile Dragalina, cu acea moşioară.

 

1828: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi „Johann Edler von Romaszkan, deci Ioan nobil Romaşcan, născut în 23 octombrie 1809 la Ispas, în Bucovina. Tatăl este mare moşier. A absolvit în 11 octombrie 1828, când a fost repartizat stegar în Regimentul Nr. 48 de Infanterie Gollner”[3].

 

1860: O şcoală cu 5 clase a fost deschisă, la Ispas, în 1860, iar o şcoală filială, cu o clasă, în 1893[4].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie”[5].

 

1876: Biserica Arătării lui Cristos din Ispas a fost construită, în 1876, pe vatra vechii bisericuţe a Romaşcanilor, patronată, în 1843, de Mihail de ROMAŞCAN, peste cei 1.927 enoriaşi păstorind parohul Theodor MIRONOVICI şi preotul administrator Vasilie ZURKANOWICZ (deci, ŢURCAN). În 1876, patronul bisericuţei vechi era grafina Rosalia de CIHALLA, paroh fiind Georgie FRACIAN, postul de preot cooperator fiind neocupat, în ciuda măririi spectaculoase a numărului enoriaşilor, care ajunsese la 2.859. În 1879 s-a mai construit o biserică şi la Maidan, sfinţită în 1880 şi închinată Sfântului Dimitrie. În 1907, postul de paroh nu era ocupat, preot administrator fiind Dimitrie VOLOŞENCO, născut în 1875, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Andronik WINNICKI, născut în 1862.

 

1890: În 1890, comuna Ispas avea 3.650 locuitori, conduşi de primarul Vasile Cuzic. Paroh era Graţian Fraţian, iar învăţători, Leon Macovievici, Filip ANDRIUC şi Macarie Totoescul.

 

1908: Preotul Mihail Voloşencu, cooperator în Ispas, a fost numit catihet la Şcoala poporală de pe strada Palatului ţării, în Cernăuţi[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ispas, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe dreapta fluviului Ceremuş, între Millie şi Cernohuze. Suprafaţa: 28,40 kmp; popu­laţia: 4.047 locuitori ruteni şi puţini izraeliţi; religia gr. or. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, Ispas, cu 3.403 locui­tori, şi satele Cernohuze-Ispas şi Măidan-Ispas. Este în apropiere de drumul districtual Vijniţa-Văşcăuţi şi de linia ferată Nepolocăuţi-Vijniţa. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu 3 clase (deci, 90 şcolari – n. n.), şi alta filială, cu o sin­gură clasă; o biserica paro­hială, cu hramul „Înălţarea Domnului”, în satul dc reşe­dinţă, şi alta filială, în Măidan-Ispas; o parte din comună ţine însă de enoria bisericei din Cernohuze. La 1776, aparţinea mazililor Iordache Tomaţei, Ştefan Giurgiuvan, Iordache Lazul şi Ior­dache Darie. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu prăsila de vite. Comuna posedă 1.805 hectare pământ arabil, 2.156 hectare fânaţuri, 56 hectare grădini, 561 hectare imaşuri, 1.544 hectare  pă­duri. Se găsesc 96 cai, 1.543 vite cornute, 186 oi, 545 porci, 157 stupi. Ispas, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa 35,68 kmp; popu­laţia: 194 locuitori poloni şi ru­teni; religia rom. cat., pentru majoritate, gr. cat. şi gr. or. pentru rest. Se compune din moşia Ispas propriu-zisă, cu 141 locuitori, şi din localităţile Cernohuze-Ispas şi Măidan-Ispas sau Zvar”[7].

 

1914-1918: Dimitrie Kudrek a lui Ion, născut în 1884, în Ispas, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale la oaste, și a plecat în campanie. De atunci lipsește orice știre despre dânsul… Se îndrumează, la cererea soției sale, Vaselena Kudrek, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 27 Iunie 1919”[8]; „Vasile Tocar, născut la 24 decembrie 1874, în Ispas, înrolat fiind în armata austriacă, ar fi căzut în prinsoare la ruşi, unde ar fi murit. În anul 1915, a primit soţia sa ultima ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Tocar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Vij­niţa făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Petru Mazurec a lui Simion, agricultor, Ispas”[10].

 

1941: Printre cei care au comis abuzuri, în dauna locuitorilor comunei lor, pe timpul ocupaţiei sovietice, şi care pierd, astfel, cetăţenia română, se numără Hrehoreac Tudose, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic a făcut propagandă comunistă, ţinând cuvântări, prin care insulta biserica, Statul şi poporul român, totodată făcându-se vinovat şi de deportarea mai multor familii din citata comună”[11], Lucec Grigore a lui Procop, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic a făcut propagandă comunistă şi, în cuvântările pe care le ţinea, aducea ofense poporului şi Statului român”[12], Mihai I. Uhrenovschi  şi Mihai Serehei, ambii din com. Ispas, jud. Storojineţ, „au fost comunişti ruşi înainte de a fi ocupată de ruşi Bucovina de Nord, iar după această dată au criticat în public regimul românesc, aducând injurii poporului şi Statului român… Uhrenovschi Mihai, sub regimul sovietic, a rupt tricolorul românesc de la toate instituţiile din citata comună, făcând, din partea roşie a steagului, drapele bolşevice, iar Serehei Mihai era în serviciul de spionaj al ruşilor mai înainte de anul 1940, trecând chiar fraudulos în Rusia, în luna februarie 1940, şi reîntorcându-se odată cu intrarea trupelor ruseşti în Bucovina”[13], Dumitru N. Guriuc, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul comunist, a denunţat pe foştii funcţionari ai Statului Român, care au fost apoi deportaţi de autorităţile ruseşti”, Gheorghe A. Alexiuc şi Simion O. Sernic, ambii din com. Ispas, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au semnalat autorităţilor ruseşti, spre a fi deportaţi, pe locuitorii români care erau contra acestui regim şi au adus, în public, ofense naţiunii române şi Statului Român”[14], Andriuc Leon, din com. Ispas, jud. Storijineş, „fiind vechi comunist, a făcut propagandă pentru regimul sovietic, aducând, în acelaşi timp, injurii poporului român şi făcând propagandă anti-religioasă”[15].

 

1941: Învăţătorul „Pop Remus, seria 1937, media 7,80, numit în com. Ispas, Cotul de Sus, jud. Storojineţ”[16].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[17], următorii învăţători şi învăţătoare: Vizanti Ioan, comuna, Ispas, Dumbrava, jud. Storojineţ, media 7,54, şi Beţianu Sofia, comuna Ispas Centru, media 8.12”.

 

 

[1] ION NECULCE, O samă de cuvinte, Junimea 1972, p. 10

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 455

[3] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 23, 1876 p. 97, 1907 p. 75

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul III, duminică 2 februarie stil nou 1908, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 119

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 74, Cernăuți, în 15 Octomvrie nou 1919, pp. 4-6

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Oficial, nr. 126 din 3 iunie 1942, p. 4659

[12] Monitorul Oficial, nr. 128 din 5 iunie 1942, pp. 4741, 4742

[13] Monitorul Oficial, nr. 156 din 8 iulie 1942, pp. 5621-5623

[14] Monitorul Oficial, nr. 162 din 15 iulie 1942, pp. 5864-5867

[15] Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466

[16] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[17] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ipoteşti

 

Casă veche din Ipoteşti. Desen de Nicolae Crasi

 

 

IPOTEŞTI. Menţionat în 17 august 1586, printr-un lider al comunităţii sale, „Simaşco vătăman den Epoteşti”, care, împreună cu vătămanul Lisaurei (Iucşeni), Guţul, participa la hotărnicirea Borhineştilor, satul Ipoteşti va fi cumpărat, în bună parte, de la Toader Mălai, în 3 august 1716, de Şerbul, feciorul lui Scarlet şi nepotul Rustei, stâlpirea hotarului făcându-se în prezenţa răzeşilor ipoteşteni Gheorghe Căzacu şi Gheorghiţă, feciorul Gănschei. Hotarul moşiei cumpărate a Ipoteştilor are ca toponime: drumul care vine de la Rus şi merge pe la seliştea Tătăraşilor, drumul care vine de la Ipoteşti şi duce la târg, podul pietrarului, heleşteul lui Ursachi, heleşteul Parţăcului, , drumul ce vine de la Bosance şi merge la Ipoteşti, prisaca lui Gavril hatman, culmea păduricei… care se cheamă Dona, drumul mare ce vine de la Rus, fântâna Armencei, fântâna lui Alecsa. Printre martori se numără şi „Huţul vataman de Icşeni (Lisaura – n. n.), Simasco vataman de Hipoteşti”.

 

1625 martie 8, Suceava. Uricul lui Radu Mihnea Voievod, prin care întăreşte lui Iane, fost pârcălab, şi jupânesei sale Nastasia un loc de prisacă, cu heleşteu şi livezi, în hotarul târgului Suceava, menţionează „drept alt loc de prisacă şi de heleşteu, pre pârâul Răchita Niagră, pre hotarul Ipoteştior, însă împreună cu hotarul Cegărenilor şi Teşăuţilor, care i-au fost lui de la Alexandru voievod”[1].

 

1726: Şerbul Scarlet şi sora lui, Lupa, vând moşia lui din Ipoteşti, în 1726, lui Iordachi Cantacuzino, care-o dăruieşte fetei sale, Safta, mama lui Ienacachi Cantacuzino.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Ipoteşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace şi 17 birnici.

 

În 1774, satul Ipoteşti avea 22 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Mijlociu, 19 familii de ţărani. În 1784, numărul familiilor ţărăneşti din Ipoteşti ajunge la 91, în baza unei importante colonizări cu ruteni, făcută de Iordachi Cantacuzino, care, astfel, îşi rentabiliza moşia, pe care o oferă, la schimb cu alte sate din ţinutul Botoşanilor, cu Mitropolia Moldovei, care primea şi Ipoteştii, şi Tişăuţii.

 

1783, iunie 13, Suceava: În faţa comisiei austriece apare Iuoniţă Berciul şi declară că Ienacachi Cantacuzino zis Dinul stăpâneşte, în  Bucovina, moşiile Teşeuţi, Ipoteşti, Corlata, Căldăruşa şi Tolova. Ultimele două sunt sălişti. Tolova este moşie baştină a familiei Cantacuzino. Zapise nu-s. În ce priveşte Căldăruşa, se declară că Şerban Cantacuzino o cumpărase de la Ilie Şeptelici. De la Şerban, satul a trecut la tatăl lui Ienacachi (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium IX 252-261[3].

 

1793, iulie 3, Suceava. — Comisia de hotărnicie, compusă din comisarul ţinutal din Suceava, judele oraşului şi judecătorul local, la ordinul Administraţiei Bucovinei din 15 mai 1793, delimitează ho­tarele păşunii oraşului Suceava, pământ ce aparţine Mitropoliei Moldovei, menţionând „pârâul Ipoteşti, Podul Dinului, pământul Ipoteştilor, Fântâna Dinului, Valea Tătărescu, Gura Bah­nei adesea numită Ruptura, unde se înalţă 10 movile”[4].

 

1829: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ipoteşti a fost construită în 1829 şi dotată cu un nou iconostas în 1837. În 1843, biserica avea 913 enoriaş şi era slujită de parohul Georgie GRIGOROVICI. În 1876, paroh era acelaşi George Grigorovici, numărul enoriaşilor ajungând la 1.424. În 1907, paroh era Ioan alui George GRIGOROVICI, născut în 1842, preot din 1872, paroh din 1875, iar cantor, din 1895, Ştefan HLADIUC, născut în 1865.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

 

În 1890, comuna Ipoteşti avea 1.610 locuitori, aflaţi sub autoritatea primarului ucrainean George Cidereac. Parohi erau George Grigorovici şi Ioan Voloşciuc, ajutaţi de cantorul bisericesc Ştefan Hladiuc. Satul avea şcoală, învăţător fiind Xenofon Danciul.

 

1893: O listă cu ipoteştenii care „au făgăduit că nu vor mai bea rachiu”, semnată în 15/27 august 1893, dezvăluieşte care erau principalele familii din sat în acea vreme: primarul George CIBEREAC, cantorul Ştefan HLADIUC, Ioan LUCACIUC, Ioan DOMENCO, George HORBANIUC, George CHIBICI, George HOSTIUC, George GULI, Nicolai REGUŞ, Ioan TOFAN, Ioan BURAC, Dumitru BOCACI, Dimitrie SAIU, Simion SEUCIUC, Dimitrie BOCACI, Dimitrie SEUCIUC, Dimitrie HOSTIUC, Mihai IAŢCO, Petre HOSTIUC, Constantin HRENIUC, Ioan HOSTIUC, Dimitrie HOSTIUC, Vasile HRECINIUC, Andrei REGUŞ, Vasile CHIBICI, Vasile MELNICIUC, Teodor MELNICIUC, Dimitrie CHIBICI, George TOFAN, Petre BOCACI, George GRENIUC, Andrei BURAC, Andrei TOFAN, Dimitrie POLICIUC, Ioan DOMENCO, Teodor GULI, Ioan TOMAŞCIUC, Ioan REGUŞ, Vasile BOCACIUC, Nicolai CRASI, Nicolai DOMENCO, Ioan BOCACI, Vasile TUCHII, Petre HOSTIUC, George PÂNZARIU, George IAŢCO, Ştefan HRENIUC, Vasile POLICIUC, Andrei PÂNZARIU, George POLICIUC, Petre BOCACI, Petre ILEŢCHI, Dimitrie HOSTIUC, Dimitrie BOCACIUC, George TOFAN, George HRENIUC, Ioan HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Vasile HOSTIUC, Mihai HRECINIUC, Ioan BOTUŞAN, Dimitrie REGUŞ, Mihai ŢIGĂNESCU, Ioan HOSTIUC, Ştefan HLADIUC, Vasile HORBANIUC, Ioan ŢIGĂNESCU, Petru BODNARIU, Ioan BOCACI, Leon HRENIUC, Teodor BODNARIU, Petre SENCIUC, Petre IEREMICIUC, George BERLODIUC, Dimitrie HOSTIUC, George BOCACI, Vasile REGUŞ, Mihai CONUL, Eugen NESTIRIUC, Petru TOFAN, Mihai IERIMICIUC, Dimitrie BOCACI, Simion HOSTIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie DOMENCO, Dimitrie TOFAN, Dimitrie HRENIUC, Mihai SENCIUC, Mihai BOTUŞAN, Mihai HORBANIUC, Petre IAŢCO, Constantin HRECINIUC, Dimitrie CECH, Mihai SAINIUC, Petre CECH, Andrei HOSTIUC, Mihai LUCACIUC, Mihai HOSTIUC, Dimitrie IERIMICIUC, Dimitrie HOSTIUC, Eusebie PAULIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie HOSTIUC, Roman SENCIUC, Andrei IABLONŢCHI, Mihai CHEBICI, Mihai BOTUŞAN, Mihai SENCIUC, Mihai NEGRIU, Mihai DOCIUC, Ioan CHIBICI, Andrei HOSTIUC, Dimitrie BOTUŞAN, Nicolai HORBANIUC, Ioan BODNARIUC, George TOMAŞCIUC, Teodor CIBEREAC, Ioan GOLICIUC, George HLADIUC, Mihai PAFACI, Mihai LUCACIUC, Mihai DOMENCU, Andrei TOMAŞCIUC, Petre BUCACIUC, Mihai VEREHA, Mihai GULI, Petre CRASI, Mihai GOLICIUC, Mihai MELNICIUC, Mihai DOICIUC, Ioan DOMENCIUC, Nicolai DICIUC, Vasile GOLICIUC, Eugen IABLONOVICI, Mihai PARANICI, Andrei GULI şi Vasile BOTUŞAN[6].

 

Din 1894, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase[7].

 

1906: „De repeţite ori am încercat noi, ipoteştenii, pe această cale, prin ziaristică, să facem cunoscute forurilor competente durerile ce atâta ne apasă inima. De zece ani de zile, îmblăm pe la autorităţile statului, ca să ne dea o şcoală română şi să nu ne despoaie de dreptul acordat prin legea imperială, care, în Reichsgesetz vom 14. Mai 1869, § 6, sună tocmai contrar profeţiilor domnilor inspectori şi anume: „Über die Unterichtssprache und über die Unterweisung in einer zweiten Landessprache entscheidet nach Anhörung derjenigen, welche die Schule erhalten innerhalb der durch die Gesetze gezogenen Grenzen, die Landesschulbehörde” (în traducerea mea şovăielnică: „Autoritatea școlară de stat decide cu privire la limba de învățare și instruirea într-o a doua limbă națională, după ce a audiat pe cei care primesc școala, în limitele stabilite de legi”), dar cererea noastră n-a fost ascultată şi paragraful respectiv a fost desconsiderat. Sună poate vreuna din legile statului că ţăranului muncitor, ale cărui dorinţe în prima linie merită să fie luate în considerare, să nu i se dea nici o ascultare, să nu i se împlinească dorinţele lui, care formează talpa ţării, puterea statului ? El, care contribue cel mai mult la recerinţele statului, ca cetăţean austriac, să nu aibă dreptul a cere de la împărăţie ceea ce i se cuvine şi ce chiar legea pretinde. La urma urmei voiesc domnii de la cârmă să ne astupe gura, aruncându-ne în batjocură o fărmătură, dându-ne o singură clasă. Noi nu cerşim, ci, ca fii ai unei patrii cu drepturi egale, cerem să ni se dea dreptul ce i se cuvine fiecărui austriac, cerem o şcoală română completă, cum li s-a dat, la timpul său, clitenilor, cerem să se respecteze legea! Poate legile îs pentru aceea, ca să fie numai pe hârtie, nu însă şi respectate? Sau poate domnii de la cârmă au privilegiul de a cere numai respectarea legii, nu însă de a o şi respecta singuri? Trăim doară într-un stat constituţional, nu absolut! În fine, să vorbim mai lămurit: doară ţăranul nu-i vită, ca să-l legi de funie şi să-i arunci în iesle ce-ţi convine. Nouă nu ne trebuie şcoală ruteană, căci aceasta ar avea înţeles numai atunci, dacă am fi în Galiţia. Statul are datorinţa să poarte grijă de supuşii săi şi să promoveze interesele lor. Ce folos ne-a adus statul, întroducându-ne şcoală ruteană în sat? Crede poate că, ca ruşi, vom fi mai buni patrioţi? Oare nu era cu mult mai bine, când nu aveam nici o şcoală ? Da, era cu mult mai bine, căci atunci studiau bieţii ipoteşteni la şcoala poporală din Suceava şi se puteau îndeajuns prepara şi pentru a putea urma şi studiile la gimnaziul din Suceava. Acum, însă, când avem obligaţiuni mai multe, copiii noştri nu mai pot fi primiţi la altă şcoală, nu pot primi învăţământul în limba română şi astfel sunt excluşi de la posibilitatea de a gusta din izvorul ştiinţei al unui gimnaziu. Anul trecut s-a mai întîmplat un caz ca acesta din Ipoteşti şi în comuna Clit, lângă Solca, unde au cerut rutenii şcoală română. Acolo însă s-a purces legal şi logic. Delegaţii, examinând dorinţele rutenilor, au introdus imediat şcoala română. A fost şi la noi o comisiune, da, n-avem ce ne plânge, însă nu ca să ne asculte dorinţele, ci ca să ne ameninţe cu pedeapsă şi închisoare, dacă nu vom da copiii la şcoala ruteană. Noi însă copiii nu-i vom da la şcoală, până nu vom căpăta dreptul nostru. Nemaiputând răbda această nedreptate, cerem, în virtutea paragrafului sus citat, să ni se dea şcoală română. Şi totodată îi rugăm pe domnii deputaţi şi pe domnul inspector să intervină pe la forurile competente şi să nu ne lese în disperare, căci ei au a răspunde pentru poporul în fruntea căruia s-au pus. Rămânând ruga noastră şi acuma neascultată, suntem obligaţi a pleca la Maiestatea Sa, la Viena, şi vom cere ca să ne facă El dreptate, căci acuma am pierdut orice răbdare şi nu mai putem aştepta! / Mai mulţi Ipotişteni”[8].

 

1907: Şcoala de minoritate din Ipoteşti. În fine, le-a succes ipoteştenilor să-şi vadă dorinţa cea mai mare realizată. La stăruinţa neobosită a fruntaşilor acestei comune, Consiliul şcolar al ţării le-a acordat şcoala romînească şi, sâmbătă, în 9 1. c., a fost aceasta şcoală pusă sub conducerea învăţătorului Leonti Burac. Ce interes mare au locuitorii acestei comune pentru o şcoală românească o dovedeşte faptul că numărul elevilor a crescut, în decurs de 10 zile, de la 50 la 140. Totalitatea copiilor s-a înscris la această şcoală, pe când şcoala ruteană rămasă cu desăvârşire deşartă, a trebuit închisă”[9].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ipoteşti, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată nu departe de malul drept al fluviului Suceava, între Bosancea, la Sud, şi Suceava, la Nord. Suprafaţa: 8,84 kmp; popu­laţia: 1.522 locuitori, aproape exclusiv ruteni, de religie gr. or. Printre Ipoteşti şi comuna Tişeuţi şi Lisaura trece drumul districtual Suceava-Bosancea, care se continuă apoi până la extre­mul punct, Chilişeni. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era în posesia boierului Ienachi Cantacuzino. Nu­mele comunei provine, după legendă, de la un păstor mahomedan cu numele Ipo (fantezie, pentru un toponim care conservă „descălecatul” din Ip, Maramureş – n. n.). Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 554 hectare pământ arabil, 396 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 94 hectare imaşuri, 0 hect. 8 a. he-leştae. Se găsesc 66 cal, 385 vite cornute, 280 ol, 180 porci, 8 stupi”[10].

 

1914- 1918: Obolul de sînge pentru Bucovina a fost depus de „Fruntaşul Ilie Crasi, Ipoteşti, Regimentul 22, rănit”[11]; „Nicolai a lui Petre Ileţchi, din Ipoteşti, care a participat la război şi să fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Nicolai Ileţchi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Nicolai a lui Petre Ileţchi, din Ipoteşti, care a participat la război şi să fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Nicolai Ileţchi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12]; „Pentelei a lui Ioan Guliciuc, din Ipoteşti, a participat la război şi să fi murit într-un spital, în Krakau, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Margiola Guliciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13].  

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Xenofon Isopescul la Ipoteşti[14].

 

1925: În 1925, reforma administrativă în plăşi, comune urbane şi comune rurale, stabilea împărţirea judeţului Suceava în 4 plăşi, o comună urbană – Suceava şi 60 de comune rurale. Bosancea era reşedinţă de plasă, cuprinzând, pe lângă Bosancea, satele Burdujeni, Ipoteşti, Liteni, Lisaura, Plăvălar, Răuseni, Ruşii-Mănăstioara, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Uideşti[15]. Pretorul plasei Bosancea, Chodzacar Ion avea să fie detaşat, în anul următor, prin decizia ministrului de interne Octavian Goga, „în administraţia centrală a ministerului” de interne[16].

 

1932, decembrie 15: Repartizări de comune rurale urbane nereşedinţă, între plăşile din judeţele Severin, Hunedoara, Bihor şi Suceava, în baza decretului regal nr. 3.501, din 15 decembrie 1932, în baza Decretului regal „Nr. 16.369 A din 31 Decemvrie 1932, se înfiinţează o nouă plasă în judeţul Suceava, cu denumirea de plasa Bosancea, acelaşi judeţ”, cu reşedinţa în Bosanci, care cuprindea satele: Bosancea, Buninţi, Burdujeni, Chilişeni, Ipoteşti, Lisaura, Mihoveni, Plăvălar, Poeni pe Suceava, Reuseni, Ruşii Mănăstioarei, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Udeşti.Litenii treceau în plasa Ilişeşti, şi aceasta nou înfiinţată[17].

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[18]: Iaţcu Trifan, fruntaş, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Ipoteşti, judeţul Suceava, mort la 29 iulie 1941”.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Pavel Domniţa, comuna Ipoteşti, jud. Suceava, media 7,47”.

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[20], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Deleanu Elena, la Ipoteşti, p. 10, şi Tcaciuc Emilia, la Ipoteşti, p. 11”.

 

1947: Se fac stabilizări pe posturi de învăţători şi astfel se transferă „Deleanu Elena, de la Ipoteşti, la Iaslovăţ, iar Pavel Pascu Domniţa, de la Ipoteşti, la Iaslovăţ”, în vreme ce, din motive familiale, vine „Truşcan Aurora, de la Arbore Centru, la Ipoteşti, post XII, soţ preot”[21].

 

Ipoteştii Sucevei. Casa pictorului Nicolae Crasi

 

La Ipoteşti s-au născut poetul-poet Ivan NEGRIUK, publicistul Corneliu REGUŞ, artistul plastic Radu IAŢCU şi graficianul Nicolae CRASI.

 

Artişti plastici din Ipoteşti: Nicolae Crasi şi Radu Iaţcu

 

[1] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[3] Bălan, Teodor. Documente bucovinene, III, 1573-1720, Cernăuţi 1937, pp. 192, 193, note

[4] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 449

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 18/1893, p. 142, 143

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 38, 1907 p. 155

[8] Apărarea Naţională, Nr. 14, Anul I, joi 22 noiembrie stil nou 1906. p. 3

[9] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul II, miercuri 20 faur stil nou 1907. p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 119

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[15] Monitorul Oficial, nr. 223 din 10 octombrie 1925, p. 11339

[16] Monitorul Oficial, nr. 85, 16 aprilie 1926, p. 5545

[17] Monitorul Oficial, nr. 5, 5 ianuarie 1933, p. 116

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[21] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

 

Alte lucrări ale graficianului Nicolae Crasi:

 

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

 

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Nicolae Crasi: Autoportret

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Józseffalva sau Tolva

 

 

 

JÓZSEFFALVA sau TOLVA. Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii Slatina, o selişte pustie, austriecii au înfiinţat, în 1783, pe vatra vechii Tulova, satul Józseffalva, numit de români Tolva, românii aşezându-se pe vatra pustie, partea nordică, încă din acel an, iar secuii, 60 de familii, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii. Dintre românii care au venit din Transilvania, doar familia lui Timofteu Ursu şi cea a lui Ion Oprea, ambele, din Mica pe Someş, s-au stabilit, în 1778, la Tolva. Numele vechi al Vornicenilor, Tulova (mai recent, Tolva), în care personaje importante ale istoriei Moldovei, precum Drăgoi, vornic de Tulova, şi Oană, vornic de Tulova, sugerează existenţa unei vechi cetăţi, poate că doar din pământ şi întărituri de lemn, pe teritoriul Vornicenilor. Drăgoi Viteazul de la Tulova (Vornicenii de azi), membru al sfatului domnesc din Suceava, între anii 1392-1414),  a avut doi copii, pe Teodosie monah, ajuns stareţ al Moldoviţei, cu o moşie din vecinătatea mănăstirii Moldoviţa, şi o fată, Odochia, cu o moşiei din apropierea Tulovei. S-ar părea că ambii copii ai lui Drăgoi Viteazul de la Tulova erau de o frumuseţe desăvârşită, din moment ce moşia monahului Teodosie avea să se numească Frumosul, iar moşia Odochiei, Frumoasa. Lazăr de Tulova, fiul lui Oană vornic, numit şi Lazăr (Lazor) Vornicovici, fratele lui Stanciul Marele şi Costea (1428-1456), tatăl Anei şi al lui Sima păhărnicel din Glodeni sub Dumbrava Înaltă şi Alboteşti, la gura Săratei, pe Prut (menţionat în 1489 şi 1490); întărit stăpân în satele Seliştea lui Dobrin, Homor, Vorniceni, Stănceni şi Glodeni sub Dumbrava Înaltă, Tulova, Stroinţi, Litanouţi, Părteşti, Gâdinţi ş.a. (1428, 1429); dăruieşte mănăstirii Homor satele Vorniceni, Antileşti şi Părteşti (1445); martor în sfatul domnesc între anii 1432-1456[1]. Numele vetrei de sat vine, însă, de la Oană, fost vornic de Suceava şi promovat de Alexandru cel Bun vornic de Tulova, ctitorul mănăstirii Humor, care, în 3 iunie 1429, când moare, lasă „credincioasa visluşenie”, formată şi din satul de „pe Tulova, unde este curtea lor… şi Litanouţi” (Litenii Bucovinei)[2], pe lângă cele vreo douăzeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă, fiilor săi Lazăr, Stanciul şi Costea.

 

1435: La Jurământul față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[3]. „Pe vremea lui Alexandru cel Bun încep a fi numiți, ca în Apus, boierii după moșii (Lupnic, Tulova, Voroneț, Toporăuți, Frătăuți, Serețel, Izghearțea, Cuciur, Silișău)”[4].

 

1742: Cele două sate, Vorniceni şi Liteni, au un destin asemănător, ba de vetre vag populate, ba de selişti pustii, până la ocuparea Bucovinei de către austrieci,, când doar „Litanii lui Bogdan” aveau 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani.  Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „At the time of its incorporation into Austria Bukovina numbered scarcely six people per square mile.Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Paths rather than roads traversed the countryside, the province counted few bridges, and its largest towns of Suczawa, Sereth and Czernowitz had fallen into a state of urban decay after centuries of Ottoman neglect. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Czernowitz, later to become the provincial capital, was a town of some 200 mud huts, lacking even an adequate water supply.Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Bukovina’s few elementary schools hardly touched the broad basis of illiteracy which extended to the nobility and the clergy.Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism”[5]. Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii slatina, o selişte pustie[6], austriecii au înfiinţat, pe vatra vechii Tulova, în 1783, satul Ioseffalva, numit de români Tolva, românii aşezându-se pe vatra pustie, partea nordică, încă din acel an, iar secuii, 60 de familii, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii. Dintre românii care au venit din Transilvania, doar familia lui Timofteu Ursu şi cea a lui Ion Oprea, ambele, din Mica pe Someş, s-au stabilit, în 1778, la Tolva.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Vorniceni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace şi 6 birnici.

 

1783, octombrie 4 şi 8: „Pe timpul răpirii Bucovinei, săliştea Tolova a fost proprietatea mănăstirii Slatina. Tolova a fost unită cu săliştea vecină Vornicenii, la fel a mănăstirii Slatina, formând, astfel, satul Tolova. Fiind sălişte pustie, Austria a colonizat-o cu ceangăi, zicând noului sat Ioseffalva. La 1783, octombrie 4 şi 8, s-a făcut hotarnica săliştei Vorniceni. Ea se hotăreşte cu săliştea Tolova, cu satele Zahareşti, Stupca şi Drăgoeşti. Hotarul începe la Pârâul Tolova, de aici la Pârâul Roşu care se varsă în Părâul Tolova. Aici amândouă săliştele, Vorniceni şi Tolova, intră în Bucovina, tot cu Părâul Roşu în sus, până la Balta Saca zisa Balta arsă, unde se întâlnesc hotarele de la Vorniceni, Tolova şi Zahareşti. Aici Vornicenii părăsesc Tolova şi merg cu Zahareşti, la „Trii movile”, peste valea Vornicenilor până la Movila Neagră, unde se întâlnesc hotarele de la Vorniceni, Zahareşti şi Stupca. De aici cu hotarul Stupchii, peste părâul Stupchei, în Valea cu fântânele zisă şi Jităria, în sus la Părâul Negru, unde sunt hotarele de la Vorniceni, Stupca şi Drăgoieşti, de aici cu Drăgoieşti, Părâul Negru la vale, la valea Drăgoiasca, la vârful Ţapului, care desparte Vornicenii de Drăgoieşti, la Movila Prepeliţei, de aici la hotarul Bucovinei, până unde Părâul Roşu cade în Părâul Tolova”[8].

 

1783, octombrie 4 şi 8: Săliştea Vorniceni se hotăreşte cu Tolova, Zahareşti, Stupca şi Drăgoieşti. Hotarnica săliştei Tolova: Hotarul începe la frontiera Mol­dovei, la gura părâului Roşu, aci întră în Bucovina săliştile Vorniceni şi Tolova, pârâul Roşu în sus, la Balta Sacă, zisă şi Balta Arsa, unde se întâlnesc hotarele Vornicenilor, ale Tolovei şi ale Zahareştilor, Trii Movile, pârâul zis Valea Vornicenilor, Movila Neagră, unde se întâlnesc hotarele de la Vorniceni, Zaha­reşti şi Stupca, pârâul Stupchii, Valea cu fântânile zisă şi Jitari, pârâul Negru, hotarul Drăgoieştilor, pârâul Drăgoiasca, Vârful Ţapu, Movila Prepeliţei, pârâul Roşu şi pârâul Tolova”[9].

 

1785: „În 20 februarie 1785, Enzenberg și-a exprimat intenția de a plasa pe „valahii transilvăneni” mai mult în  Ocolul Ceremuş, dar acest lucru nu s-a întâmplat; dar aflăm că, în septembrie 1785, pe lângă emigranții maghiari, repatriaţi din Moldova, valahii au fost stabiliți și în Joseffalva, motiv pentru care Enzenberg a dorit să construiască o biserică „maghiară” și o biserică „valahă”, pe care preotul maghiar Martonffy nu le-a considerat necesare (!). În 1800, 351 de români și 561 de maghiari locuiau în Joseffalva sau Tolova”[10].

 

1788, iunie 23: „Fondul Religionar din Bucovina face schimb de moşii, dând moşiile Havorna şi Novoseliţa, din Moldova, şi primind [de la Cantacuzino] moşiile Corlata, Tolova, Teşăuţi şi Ipoteşti”[11].

 

1905: Biserica Arhanghelilor Mihail şi Gavril din Vorniceni a fost construită în 1905, paroh fiind cel al comunei bisericeşti Drăgoieşti şi Vorniceni sau Tolva Mică (Józseffalva), Gavriil BOCA, născut în 1877.

 

1621: În „Privilegiul general al Vornicului Coste Bucioc, prin care Gașpar Gratiani îi întărește toate moșiile, în „anul 7129, Apr. 31 de zile”, apar „și satul Horodnicenii, cu heleșteu și cu vadu de moară, pe pârâul Grădăștei, și satul Tulova, cu heleștei și cu mori, pre Șomuzul celu Mare, ce sunt în ținutul Sucevii”[12].

 

1785, septembrie 25, are loc sfinţirea satului Józseffalva[13].

 

În 1890, Józseffalva avea 992  locuitori. Primar era ungurul Petru Ferencz, iar învăţători – Andrei Varda şi Pastei Ursachi.

 

1892: O şcoală cu 2 clase a fost deschisă în Vorniceni în anul 1892[14].

 

1895: „Multă vreme catolicii din Vorniceni au avut o biserică din lemn, la fel ca celelalte sate maghiare din Bucovina. Datorită donațiilor adunate de către părintele Druzsbáczky, s-a construit biserica actuală, și a fost sfințită în 1895 de către părintele dr. Ferenc Robitsek din Nagymaros, comitatul Pest din Ungaria, care a fost și secretarul Asociatiei Sf. László. După plecarea maghiarilor in 1941, biserica a fost preluată de către ortodocsi. Până în anul 1842, satul nu a beneficiat de un preot numit oficial. În 1842 a fost trimis Botkowsky de către epicopia din Lvov și la întelegere cu guvernul maghiar.[15] Ceilalți preoți cunoscuți de noi au fost următorii: Gyurovits Albert – 1838-1 septembrie 1849 (a decedat la Vorniceni la 1 septembrie 1849, mormântul său se află în cimitirul vechi și a fost preluat în 1868 de către familia preotului Botkowsky); / Botkowsky Márton – 1842-1849 capelan, până-n 1868 preot; / Druzsbáczky György – 1868-1897; / Gál Antal – 1920-tól; / Baron Rónai Antal[16] – 1931-1932; / Dr. Németh Kálmán – 1932-1941”[17].

 

1900: „Drăgoieşti, comună rurală şi parohie cu Vornicenii sau Tolova mică (Ioseffalva), cu moşie mănăstirească şi boierească în Bucovina, capitala judeţului: Gura Homorului, are 3.110 locuitori (2454 ort., 593 rom. cat., 17 protest. şi 46 mos.), cu 2 şcoale primare, una în Drăgoieşti, de 2 cl., şi alta în Vorniceni, de 1 clasă / [Dr. I. G. Sbiera]”[18].

 

1905: Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Vorniceni s-a construit în 1905, paroh fiind cel al comunei bisericeşti Drăgoieşti şi Vorniceni sau Tolva Mică (Józseffalva), Gavriil BOCA, născut în 1877.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ioseffalva (sau Tolova), comună rurală, districtul Gurahumorului, aşezată pe pârâu Stupca, afluent al Hrăniţii. Suprafaţa: 7,06 kmp; popu­laţia: 992 locuitori, parte români, parte maghiari; religii gr. or. şi rom. cat. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Podul-Tolovei. Este situată lângă drumul districtual Suceava-Gurahumora; are o şcoală populară românească, cu o clasă, şi o alta ma­ghiară, o biserică romano-catolică; s-a asigurat teren pentru construi­rea unei biserici filiale greco-ortodoxe, atenenţă a parohiei din Drăgoeşti. După vechi tradiţii, această localitate se numea Vorniceni şi era un sat pendinte de ve­chea comună Drăgoeşti, având sediul un pârcălab (se numea Tulova şi era reşedinţă pentru un vornic de Tulova, precum Drăgoi sau Oană – n. n.). După desfiinţarea acestui sat, a rămas în locu-i un teritoriu, care, la 1776, era în proprie­tatea Mitropoliei din Iaşi, de la care, un an mai târziu, a trecut în stăpânirea boierulul Ionache Cantacuzen. La 1786, s-au aşezat pe acest teritoriu numeroase colonii de maghiari, care au înfiinţat co­muna de azi, Ioseffalva, nu­mită astfel în onoarea împă­ratului Iosef al II-lea. O mulţime de monede şi arme turceşti, găsite aci, pare a învedera că vechiul sat a fost ocupat odată de turci. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 586 hectare pământ arabil, 73 hectare fânaţuri, 4 hectare 50 ari grădini, 12 hectare imaşuri. Se găsesc 78 cai, 428 vite cornute, 323 oi, 322 porci şi 32 stupi. La Şipot, fermă pendinte de moşia cu administraţie specială Tolova Mică, districtul Gurahumora[19]Podul-Tolovei, târlă, pendinte de comuna rurală Ioseffalva (Tolova), districtul Gurahumora[20]. Tolova-Mică, moşie cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Cuprinde, pe lângă mosia Tolova-Mic propriu-zisă, şi ferma la Şipot. Suprafaţa; 1,91 kmp; populaţia: 23 locuitori, aproape toţi israeliţi. Are 5 case”[21].

 

1931: „În data de 14 iulie 1931 era o zi toridă. Cu toate acestea omenii erau pe ogoare, acasă rămânând numai copii și bătrânii care-i îngrijeau. Incendiul a izbucnit dupăamiază devreme în vestul satului și în scurt timp a ars biserica reformată monument istoric, parohia reformată și o treime din sat. Németh a fost catolic. Nu a stat mult pe acolo, pentru că în 1932 a fost mutat la Vornicenii Mari. Au trecut câțiva ani, și a izbucnit un incendiu și la Vorniceni (18 mai 1939). Este o coincidență vizibilă că unde mergea el îl urmărea și focul, ca pe un piroman. Németh a scris și o carte (Százezer szív sikolt- O sută de mii de inimi strigă), unde foarte frumos și cu lux de amănunte descrie focul. Problema este cu această carte, că a fost scrisă în stilul romantic al secolului al 19-lea, unde nu adevărul contează, ci influențarea cititorului, în așa fel încât să suspine și să lăcrimeze mai mult. Niciodată nu am mai primit o carte cu o așa mare rezervă, ca a lui. Numărul maxim al maghiarilor din Bucovina dacă atingea cifra de 14 mii, deci consider că Németh a luat în calcul și ceangăii din Moldova când a dat titlul cărții. / El scrie despre focul de la Vorniceni, că a pornit de la un anume Ilie Berar care stătea în josul statului, el fiind singurul român de acolo printre unguri. Și în acest fel încep problemele. În 1939 josul satului era deja amestecat, maghiari-români, cu toate că maghiarii erau majoritari acolo. De acest lucru ne putem da seama din cataloagele școlare, unde pentru anumiți ani au fost înregistrate și numerele de la case. În urmă cu aproximativ 10 ani am vorbit la Vorniceni cu câțiva bătrâni care s-au născut acolo, prin 1933-1938. Iar concluzia în legătură cu josul satului format exclusiv din maghiari nu stă în picioare. Și atunci care ar putea fi originea focului? / Vecină cu casa lui Berar era o alta, sau mai bine zis șura unui maghiar, și de fapt de acolo a pornit focul. Pentru că dacă ar fi pornit de la Berar, nu aveau timp vecinii să-i salveze toate bunurile din casă, înainte să ardă și casa lui. Cel pe care-l arătau cu degetul ca autor al focului era un copil, căci el nu putea fi acuzat de către autorități. Având un handicap sever, acesta nu putea nici să mănânce singur, darămite să se joace cu chibriturile. Cică a vrut să-și facă un fel de popcorn în șură. Dar este curios lucru dacă ținem cont că și focul din Vița a pornit dintr-o șură, acolo se presupune că se jucau de-a pârlitul porcului tot niște copii. Și oricum ar fi fost, a ars jumătate din Vorniceni. A fost un moment bun pentru ca agitatorii naționaliști, poate și șovini, să își înceapă activitatea. Maghiarii erau instruiți să dea vina pe Berar, deci pe români, și și în acest fel vor primi ajutor de la statul maghiar pentru reconstrucția caselor arse. În același timp și locuitorii români erau educați să dea vina pe maghiari, pentru a primi ajutoare de la statul român. Însă după cum a declarat acum câțiva ani regretatul Gergely Szőts din Țibeni, primii care au sărit în ajutorul celor păgubiți au fost cei din celelalte patru sate maghiare. / Registrele bisericesti redactate de Németh sunt cele mai ciudate pe care le-am studiat până acum. S-a întâmplat nu odată, să fie trecută data decesului dar fără numele decedatului, sau data botezului dar fără numele copilului. În alte cazuri a menționat copilul dar pe părinți nu, deci a înregistrat datele foarte superficial. Și toate acestea îi sunt iertate de către urmași, fiindcă el a fost cel care i-a repatriat. / În cartea sa autorul ne informează, că între anii 1867-1875 a fost o epidemie fără semăn în Vorniceni: “între anii 1867-75, deci în decurs de 8 ani, 113 copii au fost uciși la Vorniceni de difterie și rujeolă…la Ferenc Péter iarăși sunt trei copii decedați, Ágoston de șapte ani, Szabina de șase ani și Katica de patru ani.” Însă în registrele decedaților, redactat tot de el, Ágoston, Szabina, Katica și Titusz au decedat între 17-23 septembrie 1877. Cercetând decedații din perioada amintită și copii până la 15 ani, numărul acestora ajunge la 144. Dar și aici intervine un mare semn de întrebare, pentru că preotul a făcut înmormântări nu numai la Vorniceni, ci și la catolicii din localitățile de lângă Vorniceni: Ilisești, Stupca, Cacica, Berchișești, Obcina, Stroiești, Zăhărești, Măzănăești, Corlata, Brăiești, Sileni, Valea Seacă, Miceștim și Drăgoiești. Deci nu este vorba numai de Vorniceni, ci de încă 14 sate, dar toate decesele sunt trecute în registrul decedaților de la Vorniceni. Anul 1875 a fost cel mai catastrofal pentru copii din Vorniceni, atunci au decedat 37 de prunci”[22].

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941 – Tribunalul Iaşi[23]: Malcinschi Severin, elev, cu ultimul domiciliu în Suceava, Ştefan cel Mare, născut în comuna Vorniceni, judeţul Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conf. art. 258, 259, 260 din codul penal”.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[24], următorii învăţători şi învăţătoare: Tudose Vasilica, comuna Vorniceni, jud. Suceava, media 7,56, şi Şusca Ioan, comuna Vorniceni, jud. Suceava, media 7,33”.

 

1947: Este transferat învăţătorul „Tudose Gheorghe, de la Vornicenii Mici, la Ilişeşti”[25].

 

 

[1] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României, Indicele numelor de persoane, Bucureşti 1995, p. 377

[2] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I, Bucureşti 1975, p. 82, 83

[3] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[4] Iorga, Nicolae, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Neamțului, București 1910, p. 14, nota 18

[5] Ibidem, pag. 257

[6] Bogdan, I., Sămile mănăstirilor de ţară din Moldova pe anul 1742, în Buletinul Comisiei istorice a României, Bucureşti, 1915

[7] A.Ş. Mold., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[8] Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Fundafionum III 188-193 – apud Bălan, Teodor, Documente bucovinene, III, 1573-1720, Cernăuţi 1937, p. 192

[9] Tot aici, Liber Fundationum III, 189-193 – apud Bălan. Teodor. Documente bucovinene. IV, 1720-1745, Cernăuţi, p. 138

[10] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 121, 122

[11] Liber Haereditatum bonorum extraneum cleri1193-199 – cf. Bălan, Teodor. Documente bucovinene, III, 1573-1720, Cernăuţi 1937, p. 193, note

[12] Iorga, Nicolae, Noi documente basarabene, București 1914, p. 10

[13] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 20

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 96

[15] Idem Foki-Solymár-Szőts, pag. 123.

[16] După unele surse se chema Aurél – (Seres Attila)

[17] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 90

[18] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul II, Sibiu 1900, p. 212

[19] Grigorovitza, p 127

[20] Grigorovitza, p. 166

[21] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 118, 119, respectiv pp. 225 şi 226.

[22] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, pp. 30, 31

[23] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[24] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[25] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

 

 

Alte fotografii de la lansarea monografiei satului, lucrată de Alexandru Cozaciuc:

 

 

 


Pagina 29 din 56« Prima...1020...2728293031...4050...Ultima »