Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ipoteşti

Casă veche din Ipoteşti. Desen de Nicolae Crasi

IPOTEŞTI. Menţionat în 17 august 1586, printr-un lider al comunităţii sale, „Simaşco vătăman den Epoteşti”, care, împreună cu vătămanul Lisaurei (Iucşeni), Guţul, participa la hotărnicirea Borhineştilor, satul Ipoteşti va fi cumpărat, în bună parte, de la Toader Mălai, în 3 august 1716, de Şerbul, feciorul lui Scarlet şi nepotul Rustei, stâlpirea hotarului făcându-se în prezenţa răzeşilor ipoteşteni Gheorghe Căzacu şi Gheorghiţă, feciorul Gănschei. Hotarul moşiei cumpărate a Ipoteştilor are ca toponime: drumul care vine de la Rus şi merge pe la seliştea Tătăraşilor, drumul care vine de la Ipoteşti şi duce la târg, podul pietrarului, heleşteul lui Ursachi, heleşteul Parţăcului, , drumul ce vine de la Bosance şi merge la Ipoteşti, prisaca lui Gavril hatman, culmea păduricei… care se cheamă Dona, drumul mare ce vine de la Rus, fântâna Armencei, fântâna lui Alecsa. Printre martori se numără şi „Huţul vataman de Icşeni (Lisaura – n. n.), Simasco vataman de Hipoteşti”.

1625 martie 8, Suceava. Uricul lui Radu Mihnea Voievod, prin care întăreşte lui Iane, fost pârcălab, şi jupânesei sale Nastasia un loc de prisacă, cu heleşteu şi livezi, în hotarul târgului Suceava, menţionează „drept alt loc de prisacă şi de heleşteu, pre pârâul Răchita Niagră, pre hotarul Ipoteştior, însă împreună cu hotarul Cegărenilor şi Teşăuţilor, care i-au fost lui de la Alexandru voievod”[1].

1726: Şerbul Scarlet şi sora lui, Lupa, vând moşia lui din Ipoteşti, în 1726, lui Iordachi Cantacuzino, care-o dăruieşte fetei sale, Safta, mama lui Ienacachi Cantacuzino.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Ipoteşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace şi 17 birnici.

În 1774, satul Ipoteşti avea 22 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Mijlociu, 19 familii de ţărani. În 1784, numărul familiilor ţărăneşti din Ipoteşti ajunge la 91, în baza unei importante colonizări cu ruteni, făcută de Iordachi Cantacuzino, care, astfel, îşi rentabiliza moşia, pe care o oferă, la schimb cu alte sate din ţinutul Botoşanilor, cu Mitropolia Moldovei, care primea şi Ipoteştii, şi Tişăuţii.

1783, iunie 13, Suceava: În faţa comisiei austriece apare Iuoniţă Berciul şi declară că Ienacachi Cantacuzino zis Dinul stăpâneşte, în Bucovina, moşiile Teşeuţi, Ipoteşti, Corlata, Căldăruşa şi Tolova. Ultimele două sunt sălişti. Tolova este moşie baştină a familiei Cantacuzino. Zapise nu-s. În ce priveşte Căldăruşa, se declară că Şerban Cantacuzino o cumpărase de la Ilie Şeptelici. De la Şerban, satul a trecut la tatăl lui Ienacachi (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium IX 252-261[3].

1793, iulie 3, Suceava. — Comisia de hotărnicie, compusă din comisarul ţinutal din Suceava, judele oraşului şi judecătorul local, la ordinul Administraţiei Bucovinei din 15 mai 1793, delimitează hotarele păşunii oraşului Suceava, pământ ce aparţine Mitropoliei Moldovei, menţionând „pârâul Ipoteşti, Podul Dinului, pământul Ipoteştilor, Fântâna Dinului, Valea Tătărescu, Gura Bahnei adesea numită Ruptura, unde se înalţă 10 movile”[4].

1829: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ipoteşti a fost construită în 1829 şi dotată cu un nou iconostas în 1837. În 1843, biserica avea 913 enoriaş şi era slujită de parohul Georgie GRIGOROVICI. În 1876, paroh era acelaşi George Grigorovici, numărul enoriaşilor ajungând la 1.424. În 1907, paroh era Ioan alui George GRIGOROVICI, născut în 1842, preot din 1872, paroh din 1875, iar cantor, din 1895, Ştefan HLADIUC, născut în 1865.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

În 1890, comuna Ipoteşti avea 1.610 locuitori, aflaţi sub autoritatea primarului ucrainean George Cidereac. Parohi erau George Grigorovici şi Ioan Voloşciuc, ajutaţi de cantorul bisericesc Ştefan Hladiuc. Satul avea şcoală, învăţător fiind Xenofon Danciul.

1893: O listă cu ipoteştenii care „au făgăduit că nu vor mai bea rachiu”, semnată în 15/27 august 1893, dezvăluieşte care erau principalele familii din sat în acea vreme: primarul George CIBEREAC, cantorul Ştefan HLADIUC, Ioan LUCACIUC, Ioan DOMENCO, George HORBANIUC, George CHIBICI, George HOSTIUC, George GULI, Nicolai REGUŞ, Ioan TOFAN, Ioan BURAC, Dumitru BOCACI, Dimitrie SAIU, Simion SEUCIUC, Dimitrie BOCACI, Dimitrie SEUCIUC, Dimitrie HOSTIUC, Mihai IAŢCO, Petre HOSTIUC, Constantin HRENIUC, Ioan HOSTIUC, Dimitrie HOSTIUC, Vasile HRECINIUC, Andrei REGUŞ, Vasile CHIBICI, Vasile MELNICIUC, Teodor MELNICIUC, Dimitrie CHIBICI, George TOFAN, Petre BOCACI, George GRENIUC, Andrei BURAC, Andrei TOFAN, Dimitrie POLICIUC, Ioan DOMENCO, Teodor GULI, Ioan TOMAŞCIUC, Ioan REGUŞ, Vasile BOCACIUC, Nicolai CRASI, Nicolai DOMENCO, Ioan BOCACI, Vasile TUCHII, Petre HOSTIUC, George PÂNZARIU, George IAŢCO, Ştefan HRENIUC, Vasile POLICIUC, Andrei PÂNZARIU, George POLICIUC, Petre BOCACI, Petre ILEŢCHI, Dimitrie HOSTIUC, Dimitrie BOCACIUC, George TOFAN, George HRENIUC, Ioan HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Vasile HOSTIUC, Mihai HRECINIUC, Ioan BOTUŞAN, Dimitrie REGUŞ, Mihai ŢIGĂNESCU, Ioan HOSTIUC, Ştefan HLADIUC, Vasile HORBANIUC, Ioan ŢIGĂNESCU, Petru BODNARIU, Ioan BOCACI, Leon HRENIUC, Teodor BODNARIU, Petre SENCIUC, Petre IEREMICIUC, George BERLODIUC, Dimitrie HOSTIUC, George BOCACI, Vasile REGUŞ, Mihai CONUL, Eugen NESTIRIUC, Petru TOFAN, Mihai IERIMICIUC, Dimitrie BOCACI, Simion HOSTIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie DOMENCO, Dimitrie TOFAN, Dimitrie HRENIUC, Mihai SENCIUC, Mihai BOTUŞAN, Mihai HORBANIUC, Petre IAŢCO, Constantin HRECINIUC, Dimitrie CECH, Mihai SAINIUC, Petre CECH, Andrei HOSTIUC, Mihai LUCACIUC, Mihai HOSTIUC, Dimitrie IERIMICIUC, Dimitrie HOSTIUC, Eusebie PAULIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie HOSTIUC, Roman SENCIUC, Andrei IABLONŢCHI, Mihai CHEBICI, Mihai BOTUŞAN, Mihai SENCIUC, Mihai NEGRIU, Mihai DOCIUC, Ioan CHIBICI, Andrei HOSTIUC, Dimitrie BOTUŞAN, Nicolai HORBANIUC, Ioan BODNARIUC, George TOMAŞCIUC, Teodor CIBEREAC, Ioan GOLICIUC, George HLADIUC, Mihai PAFACI, Mihai LUCACIUC, Mihai DOMENCU, Andrei TOMAŞCIUC, Petre BUCACIUC, Mihai VEREHA, Mihai GULI, Petre CRASI, Mihai GOLICIUC, Mihai MELNICIUC, Mihai DOICIUC, Ioan DOMENCIUC, Nicolai DICIUC, Vasile GOLICIUC, Eugen IABLONOVICI, Mihai PARANICI, Andrei GULI şi Vasile BOTUŞAN[6].

Din 1894, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase[7].

1906: „De repeţite ori am încercat noi, ipoteştenii, pe această cale, prin ziaristică, să facem cunoscute forurilor competente durerile ce atâta ne apasă inima. De zece ani de zile, îmblăm pe la autorităţile statului, ca să ne dea o şcoală română şi să nu ne despoaie de dreptul acordat prin legea imperială, care, în Reichsgesetz vom 14. Mai 1869, § 6, sună tocmai contrar profeţiilor domnilor inspectori şi anume: „Über die Unterichtssprache und über die Unterweisung in einer zweiten Landessprache entscheidet nach Anhörung derjenigen, welche die Schule erhalten innerhalb der durch die Gesetze gezogenen Grenzen, die Landesschulbehörde” (în traducerea mea şovăielnică: „Autoritatea școlară de stat decide cu privire la limba de învățare și instruirea într-o a doua limbă națională, după ce a audiat pe cei care primesc școala, în limitele stabilite de legi”), dar cererea noastră n-a fost ascultată şi paragraful respectiv a fost desconsiderat. Sună poate vreuna din legile statului că ţăranului muncitor, ale cărui dorinţe în prima linie merită să fie luate în considerare, să nu i se dea nici o ascultare, să nu i se împlinească dorinţele lui, care formează talpa ţării, puterea statului ? El, care contribue cel mai mult la recerinţele statului, ca cetăţean austriac, să nu aibă dreptul a cere de la împărăţie ceea ce i se cuvine şi ce chiar legea pretinde. La urma urmei voiesc domnii de la cârmă să ne astupe gura, aruncându-ne în batjocură o fărmătură, dându-ne o singură clasă. Noi nu cerşim, ci, ca fii ai unei patrii cu drepturi egale, cerem să ni se dea dreptul ce i se cuvine fiecărui austriac, cerem o şcoală română completă, cum li s-a dat, la timpul său, clitenilor, cerem să se respecteze legea! Poate legile îs pentru aceea, ca să fie numai pe hârtie, nu însă şi respectate? Sau poate domnii de la cârmă au privilegiul de a cere numai respectarea legii, nu însă de a o şi respecta singuri? Trăim doară într-un stat constituţional, nu absolut! În fine, să vorbim mai lămurit: doară ţăranul nu-i vită, ca să-l legi de funie şi să-i arunci în iesle ce-ţi convine. Nouă nu ne trebuie şcoală ruteană, căci aceasta ar avea înţeles numai atunci, dacă am fi în Galiţia. Statul are datorinţa să poarte grijă de supuşii săi şi să promoveze interesele lor. Ce folos ne-a adus statul, întroducându-ne şcoală ruteană în sat? Crede poate că, ca ruşi, vom fi mai buni patrioţi? Oare nu era cu mult mai bine, când nu aveam nici o şcoală ? Da, era cu mult mai bine, căci atunci studiau bieţii ipoteşteni la şcoala poporală din Suceava şi se puteau îndeajuns prepara şi pentru a putea urma şi studiile la gimnaziul din Suceava. Acum, însă, când avem obligaţiuni mai multe, copiii noştri nu mai pot fi primiţi la altă şcoală, nu pot primi învăţământul în limba română şi astfel sunt excluşi de la posibilitatea de a gusta din izvorul ştiinţei al unui gimnaziu. Anul trecut s-a mai întîmplat un caz ca acesta din Ipoteşti şi în comuna Clit, lângă Solca, unde au cerut rutenii şcoală română. Acolo însă s-a purces legal şi logic. Delegaţii, examinând dorinţele rutenilor, au introdus imediat şcoala română. A fost şi la noi o comisiune, da, n-avem ce ne plânge, însă nu ca să ne asculte dorinţele, ci ca să ne ameninţe cu pedeapsă şi închisoare, dacă nu vom da copiii la şcoala ruteană. Noi însă copiii nu-i vom da la şcoală, până nu vom căpăta dreptul nostru. Nemaiputând răbda această nedreptate, cerem, în virtutea paragrafului sus citat, să ni se dea şcoală română. Şi totodată îi rugăm pe domnii deputaţi şi pe domnul inspector să intervină pe la forurile competente şi să nu ne lese în disperare, căci ei au a răspunde pentru poporul în fruntea căruia s-au pus. Rămânând ruga noastră şi acuma neascultată, suntem obligaţi a pleca la Maiestatea Sa, la Viena, şi vom cere ca să ne facă El dreptate, căci acuma am pierdut orice răbdare şi nu mai putem aştepta! / Mai mulţi Ipotişteni”[8].

1907: Şcoala de minoritate din Ipoteşti. În fine, le-a succes ipoteştenilor să-şi vadă dorinţa cea mai mare realizată. La stăruinţa neobosită a fruntaşilor acestei comune, Consiliul şcolar al ţării le-a acordat şcoala romînească şi, sâmbătă, în 9 1. c., a fost aceasta şcoală pusă sub conducerea învăţătorului Leonti Burac. Ce interes mare au locuitorii acestei comune pentru o şcoală românească o dovedeşte faptul că numărul elevilor a crescut, în decurs de 10 zile, de la 50 la 140. Totalitatea copiilor s-a înscris la această şcoală, pe când şcoala ruteană rămasă cu desăvârşire deşartă, a trebuit închisă”[9].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ipoteşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată nu departe de malul drept al fluviului Suceava, între Bosancea, la Sud, şi Suceava, la Nord. Suprafaţa: 8,84 kmp; populaţia: 1.522 locuitori, aproape exclusiv ruteni, de religie gr. or. Printre Ipoteşti şi comuna Tişeuţi şi Lisaura trece drumul districtual Suceava-Bosancea, care se continuă apoi până la extremul punct, Chilişeni. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era în posesia boierului Ienachi Cantacuzino. Numele comunei provine, după legendă, de la un păstor mahomedan cu numele Ipo (fantezie, pentru un toponim care conservă „descălecatul” din Ip, Maramureş – n. n.). Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 554 hectare pământ arabil, 396 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 94 hectare imaşuri, 0 hect. 8 a. he-leştae. Se găsesc 66 cal, 385 vite cornute, 280 ol, 180 porci, 8 stupi”[10].

1914- 1918: Obolul de sînge pentru Bucovina a fost depus de „Fruntaşul Ilie Crasi, Ipoteşti, Regimentul 22, rănit”[11]; „Nicolai a lui Petre Ileţchi, din Ipoteşti, care a participat la război şi să fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Nicolai Ileţchi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Nicolai a lui Petre Ileţchi, din Ipoteşti, care a participat la război şi să fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Nicolai Ileţchi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12]; „Pentelei a lui Ioan Guliciuc, din Ipoteşti, a participat la război şi să fi murit într-un spital, în Krakau, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Margiola Guliciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Xenofon Isopescul la Ipoteşti”[14].

1925: În 1925, reforma administrativă în plăşi, comune urbane şi comune rurale, stabilea împărţirea judeţului Suceava în 4 plăşi, o comună urbană – Suceava şi 60 de comune rurale. Bosancea era reşedinţă de plasă, cuprinzând, pe lângă Bosancea, satele Burdujeni, Ipoteşti, Liteni, Lisaura, Plăvălar, Răuseni, Ruşii-Mănăstioara, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Uideşti[15]. Pretorul plasei Bosancea, Chodzacar Ion avea să fie detaşat, în anul următor, prin decizia ministrului de interne Octavian Goga, „în administraţia centrală a ministerului” de interne[16].

1932, decembrie 15: Repartizări de comune rurale urbane nereşedinţă, între plăşile din judeţele Severin, Hunedoara, Bihor şi Suceava, în baza decretului regal nr. 3.501, din 15 decembrie 1932, în baza Decretului regal „Nr. 16.369 A din 31 Decemvrie 1932, se înfiinţează o nouă plasă în judeţul Suceava, cu denumirea de plasa Bosancea, acelaşi judeţ”, cu reşedinţa în Bosanci, care cuprindea satele: Bosancea, Buninţi, Burdujeni, Chilişeni, Ipoteşti, Lisaura, Mihoveni, Plăvălar, Poeni pe Suceava, Reuseni, Ruşii Mănăstioarei, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Udeşti.Litenii treceau în plasa Ilişeşti, şi aceasta nou înfiinţată[17].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[18]: Iaţcu Trifan, fruntaş, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Ipoteşti, judeţul Suceava, mort la 29 iulie 1941”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Pavel Domniţa, comuna Ipoteşti, jud. Suceava, media 7,47”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[20], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Deleanu Elena, la Ipoteşti, p. 10, şi Tcaciuc Emilia, la Ipoteşti, p. 11”.

1947: Se fac stabilizări pe posturi de învăţători şi astfel se transferă „Deleanu Elena, de la Ipoteşti, la Iaslovăţ, iar Pavel Pascu Domniţa, de la Ipoteşti, la Iaslovăţ”, în vreme ce, din motive familiale, vine „Truşcan Aurora, de la Arbore Centru, la Ipoteşti, post XII, soţ preot”[21].