Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lenţeşti | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lenţeşti

 

 

 

LENŢEŞTI. „Satul lui Lenţovici” face parte dintre cele dăruite, în 23 februarie 1448, de către Roman, aflat la Colomeea, lui Didrich Buceaschi. În tradiţia locală s-au încetăţenit concluziile arheologilor sovietici, care au descoperit, pe teritoriul satului Lenţeşti, rămăşiţele unei cetăţui din lemn şi pământ, pe care au identificat-o drept legendara cetate Chern (negru) a Cnezatului Haliciului, construită, probabil, în vremea lui Iaroslav Osmomysl (1153-1187) şi distrusă, în 1259, în vremea lui Danilo Romanovici, la cererea hanului tătar Burundai.

 

1497: În 29 octombrie 1497, după victoria de la Codrul Cosminului, hatmanul Boldur şi cei 3.000 de călăreţi ai săi au ieşit în calea cavaleriei mazoviene, sosită în ajutorul oştilor regale polone, şi „le-au dat război şi pre toţi i-au răsipit îndată şi i-au topit… şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atunci în oastea leşască, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul”.

 

1579: „În acelaşi timp se constată din opreliştea de la 8 Ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul, că subt acelaşi Domn evreii poloni pătrundeau în Mol­dova pentru a cumpăra vestitele vite albe, ce se hrăneau din păşunile ţării şi care se exportau până la Danzig şi în Anglia. Ei aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta, însă, stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi, apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, Domnul nu mai îngăduie acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său. Dar şi mai departe vin prin Iaşi evreii străini, pe care Botero-i pomeneşte îndată după ar­meni şi înainte de saşi, unguri şi raguzani, pe la 1590”[1].

 

1599: În 1599, după cum rezultă dintr-un uric din 8 februarie, satul Lenţeşti încă aparţinea, în bună parte, familiei Lenţa, fiind vândut, de către Marina, fata Magdei Lenţa, şi de către feciorul ei, Bilav, lui Vasile Cracalia, starostele de Cernăuţi. Cracalia cumpără, în 1 ianuarie 1603, şi partea lui Sava Nemiş din Lenţeşti, cu un cal, care era preţuit la 14 taleri, iar în 20 iunie 1603, cu 36 taleri, şi a opta parte de sat, de la Marina Lenţa. Ultima tranzacţie în favoarea neamului fostului staroste al Cernăuţilor este făcută de Alexa Cracalia, fiul Mariei, care cumpără, în 24 martie 1645, şi partea lui Coste Barbovschi.

 

1602: În 6 iulie 1602, Cracalia staroste şi jupâneasa lui, Elena, cumpărau, cu 25 taleri bătuţi, partea din Lenţeşti (două părţi din a patra parte din jumătate) a Maricăi, fata lui Petre Moişescul, iar în 14 decembrie 1602, Mărica, fata lui Boiştan de Lenţeşti, vindea, „pentru 30 taleri de argint, partea ei de ocină, care i se va alege din Lenţeşti, lui Paţuc Cracalia, pentru fiul ei, Cârste, care a făcut o moarte de om”.

 

1603: În 1 iunie 1603, Sava Nemeş de Lenţeşti, fiul Maricăi, nepotul Magdei, vindea aceluiaşi staroste Cracalia partea lui de sat, pentru 14 taleri, Cracalia cumpărând, în 26 iunie 1603, şi partea Vasilinei şi a Gârcăi, fetele lui Nicoară, nepoatele Stancăi, adică „jumătate din a patra parte de sat Lenţeşti… cu un loc de eleşteu şi cu moara jos în sat”, plătind 36 taleri.

 

1645: În 24 martie 1645, Coste Barbovschi şi jupâneasa lui, Anghelina, fata lui Paţuc Cracalia, vând partea lor de sat lui Alecsa, fiul Mariei Cracalia, pentru 18 lei turceşti.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… jumătate de sat de Lenţeşti”.

 

1741: În 2 aprilie 1741, „săliştea Lenţeşti a răposatului Gheorghe Ursachi” era dăruită mănăstirii Barnovschi de către Grigore Ghica Vodă, dar, pe lângă seliştea pustie, mai exista şi jumătatea de sat a lui Iuon Prăjescul, cea hotărnicită, în 10 mai 1759, pentru moştenitorul Mihalache Sturza.

 

1760: Colonizarea seliştilor Lenţeşti şi Rohozna este permisă, în 5 iunie 1760, de către Ioan Teodor Callimah Vodă, aşa că, în 1774, satul Lenţeşti avea 18 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, 1 popă, 34 ţărani şi 1 baran. În 1784, satul Lenţeşti avea 91 familii ţărăneşti, partea de sat a lui Mihalachi Sturza aparţinând ginerelui acestuia, Toma Iamandi, cel care, în 25 septembrie 1793, arendează moşia lui Axentius Simonowicz.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Lenţeşti, moşia Paraschivii Iamandi, „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simion, 1 dascăl, Ion, 1 jidov, Iţco, 5 pescari starosteşti, Ilii, Ion, Grigori, Hrihor şi Semen, 5 barani, Dănilă DUCIAK, Pintelei SPĂTARU, Prodan BĂSĂRAB, Petrea morar şi Grigorcia sin popii, 2 văduve, Dochiţa şi Maria butnăriţa, 4 case pustii şi 18 birnici, şi anume: Ştefan vornic, Iurii zet BĂSĂRABĂ, Andronic VERINCA, Ursachii VERINCA, Mihai GULEBACI, Mihalachi zet URSACHI, Toader TIRON, Georgi GHERMAN, Onofrei, Ion sin VERINCHII, Andrei GALILKO, Mihai GALILKO, Nechita nepot BĂSĂRAB, Mihai brat ego, Vasile ungurian, Aleksa rus, Iacob sticlar şi Roman pânzar.

 

1780: În 7 iulie 1800, văduva lui Toma Iamandi, Paraschiva, şi feciorii ei, Mihai, Alexandru şi Vasile Iamandi, înscriu jumătate din Lenţeşti în cartea funciară a Tribunalului din Stanislav.

 

1786: O bisericuţă fusese construită la Lenţeşti şi Bila încă din 1786. În 1843, bisericuţa Sfântului Arhanghel Mihail, cu 1.153 enoriaşi, se afla sub patronatul bisericesc al lui Bogdan de ZADUROVICI, preot administrator fiind Mihail WERENKA. În 1876, biserica cu 1.633 enoriaşi, patronată de Gregor ZADUROVICI, îl avea paroh pe Andrei CARAGEA. Biserica nouă din Lenţeşti a fost construită între anii 1881-1884. În 1907, sub patronat imperial, dar şi sub cel al evreului Hersch WEISSGLAS, biserica din Lenţeşti îl avea paroh pe Vasile de PETRAŞCO, născut în 1844, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1876, Michail HUDEMA, născut în 1843, un alt cantor, Theodor ZURKIWSKI, născut în 1861, ocupându-se, din 1901, de bisericuţa din Bila, construită în 1881 şi slujită de parohul din Lenţeşti.

 

1816: În 1 aprilie 1816, Alexandru von Iamandi vindea lui Bogdan Zadurovici din Lenţeşti jumătatea de sat Lenţeşti moştenită după Toma şi Paraschiva von Iamandi, pentru 32.000 florini vienezi.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[3].

 

1890: În 1890, satul Lenţeşti avea 1.655 locuitori, primar fiind Vasile Mokranski. Emilian Tarnowiecki era învăţător, parohi erau Andrei Carage şi Teodor Halarevici, iar cantor bisericesc – Mihail Hudema.

 

1893: Din 1893, funcţionau o şcoală cu 5 clase în Lenţeşti şi o şcoală cu o clasă în Bila[4].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lenţeşti (româneşte şi Lencăuţi), ve­chi sat, districtul Cernăuţi, din care s-au format, cu timpul, 2 co­mune cu administraţii speciale, şi numite: Lenţeşti Privat şi Lenţeşti Cameral. În apropierea acestui sat, şi anume în locul unde se văd şi astăzi încă valuri de pământ, pârcălabul Boldur, cu 3.000 de moldoveni, a nimicit, în ziua de 29 Octombrie 1496, un detaşament de armată polonă, compus din 600 cavaleri mazurieni, şi care veneau să dea ajutor regelui Albrecht. La 1776, o parte din acest sat o poseda mănăstirea Barnovschi, iar cealaltă parte, Toma Iamandi. După această împărţire s-au format cele 2 comune din ziua de azi, şi anume comuna Lenţeşti Cameral şi Lenţeşti Privat. Lenţeşti, (româneşte şi Lencăuţi), mo­şie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,01 kmp; popu­laţia: 47 locuitori, în mare parte izraeliţi, câţiva poloni şi 4 ru­teni gr. cat. Cuprinde, pe lângă moşia Lenţeşti propriu-zisă, şi târla Camenca. Lenţeşti Cameral (româneşte şi Len­căuţi), comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, în faţa satului Bila, la Nord-Vest de oraşul Cernăuţi şi lipită de comuna Lenţeşti Privat. Suprafaţa: 3,63 kmp; popu­laţia: 508 locuitori, în mare parte ruteni gr. or., restul izraeliţi, poloni şi germani. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, cu 448 locuitori, şi cătunul Denesiuca. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Sniatin, pre­cum şi lângă linia ferată Cernăuţi-Lujeni. Ţine de şcoala din Lenţeşti Privat şi are o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, atenenţă a parohiei din Lenţeşti-Privat. Aparţinea, la 1776, mănăstirii Barnovschi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 157 hectare pământ arabil, 63 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 159 hectare imaşuri, 27 hectare pădure. 2 hectarare şi jumătate bălţi şi heleştee. Se găsesc 20 cai, 131 vite mari, 119 oi şi 73 porci. Lenţeşti Privat (româneşte şi Lencăuţi), comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe malul stâng al Prutului, în partea de Vest a comunei Mămăeştii Noi, şi lipită de comuna Lenţeşti Cameral. Suprafaţa: 10,84 kmp; popu­laţia: 1.100 locuitori ruteni, de religie gr. or. Prin partea sa de Nord trece drumul principal Cernăuţi-Sniatin şi linia ferată Cernăuţi-Lujeni. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, era în posesia lui Toma Iamandi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 619 hectare pământ arabil, 275 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 63 hectare imaşuri. Se găsesc 49 cai, 260 vite mari, 224 oi, 97 porci şi 20 stupi de albine”[5].

 

1914: „Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[6].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 335/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 322, Lenţeşti de Jos (Camerale) din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 24 ha 85 a 50 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

 

1941: În iulie 1941, noul primar al Lenţeştilor, Vasile Osipciuc, a înfiinţat o grupare, aparent anticomunistă şi antievreiască, cu care devasta şi prăda locuinţele din sat, ucigându-l pe fostul deputat comunist Ioan Lenciuc şi comiţând puzderii de atrocităţi. Lenciuc, fost deputat comunist şi vicepreşedinte în sovietul comunal, după ce acesta fusese anterior maltratat. Arestat, în 1958, la Târgu Mureş, Vasile Osipciuc a sfârşit în faţa plutonului de execuţie pentru crime de război.

 

1943: La Lenţeşti exista o „Fabrică de articole emailate, zincate, ambalaje metalice şi produse chimice, care aparţinea firmei „Tivaro”, „arendată de la Statul Român de un grup de trei ingineri de origine etnică şi naţionalitate română, şi anume: / Ing. Şandru Albei Alexandru, absolvent al Şcoalei Politechnice din Timişoara; / Ing. Constantinescu Cleante, Şcoala Politechnică Bucureşti; Ing. Lupan Ştefan, absolvent al Institutului de Chimie Industrială din Iaşi. / Fabrica nu a suferit daune propriu-zise de pe urma ocupaţiei sovietice, dar în luna Septembrie 1941 a fost unundată de revărsările excepţionale ale Prutului, astfel încât o mare parte din halele sale au trebuit demontate complet, piesă cu piesă, pentru a fi curăţite de noroi şi de rugină. Lucru făcut de 40 de lucrători, timp de o lună şi jumătate… Fabrica are o centrală proprie electrică, cu o putere de 56 H. P, reprezentând numai 50 % din necesităţile fabricii, restul fiind furnizat de reţeaua de forţă a oraşului Cernăuţi. Fabrica întrebuinţează anual cca 150 vagoane materii prime”[8].

 

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[9]: Turchievici Ghizela, comuna Lenţeşti, media 8,00”.

 

 

[1] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în Ţările Române, Bucureşti 1913, p. 7

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 406

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 19, 1876 p. 29, 1907 p. 53

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 128, 129

[6] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[8] Almanahul ziarelor Basarabia  şi Bucovina / 1943, Bucureşti 1942, p. 285

[9] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.