Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Oşehlib

Torcătoarea – fotografie de Juliusz Dutkiewicz, 1880

OŞEHLIB sau OŞIHLIB. Oşilibul a fost întărit, împreună cu Ciortoria şi Dubovăţul, de Ştefan cel Mare, în 2 noiembrie 1464, lui Andreico Ciortorâischi, fiul lui Nemircea Ciortorâischi (lituanianul Nemirski, amestecat în disputele dintre Ilie şi Ştefan, feciorii lui Alexandru cel Bun).

1473: În 7 mai 1473, când întărea Ivancăuţii lui Dragoş Uşar, care îl cumpărase de la Cârste, Ştefan cel Mare menţionează, în hotarul Ivancăuţilor, „Oşohlib, până la pârâul Volhoveţ, şi earăşi până la drumul Hmielovului”.

1645: În 6 februarie 1645, mitropolitul Kievului, Petru Movilă, adeverea că satul Oşehlib era stăpânit de Pătraşco Ciogole logofăt.

1714: În 1714, văduva lui vistierului Ilie Cantacuzino, Maria, îi dăruia lui Iordache Cantacuzino, în contul unei datorii neplătite ale părintelui ei, Miron Costin, satul Oşihlib. Iordachi Cantacuzino va dărui fiului său, Iordachi, „satul Uşăhlib, cu vecini, heleştee, sat întreg”, în 1735, ziua a şasea a unei luni omise.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Uşihlib, moşia spătarului Iordache CANTA, „90 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Ivan, 5 jidovi, Iosip, Volva, David, Leiba şi Faibiş, 8 văduve, Maria, Nastasia, Maria, Hafia, Parasca, Aniţa, Maria COZMULIASĂ şi Maria FEDOROAII, şi 75 birnici, adică: Ştefan vornic, Petro HUŢUL, Ion LUCHIAN, Toader sin DUMITRAŞCO, Petre sin RUSNAKO, Ion sin TOADER, Neculai IVAŞCIUK, Vasile SĂMENUK, Vasile LUPULIAC, Ivan POPOVICI, Vasile ANDRUS, Mitro sin BOIDA, Ion MELNICIUK, Ion BOICIUK, Costaş POPOVICI, Iacob COLŢUN, Simion BOIDA, Ştefan LOPANCIUK, Iacob HARUC, Vasile VACARCIUC, Ivan HULTUR, Neculai TRUFIN, Pintelei LUCUMCIUK, Ion COSTUC, Ursul moldovan, Ivan HRINUC, Tudosi STRÂJBORODA, Vasile morar, Fedor MIRONUC, Vacile TCACI, Dumitro sin BABIUC, Mihail BABIUC, Dumitro BABIUC, Georgie BABIUC, Mihail BABIUC, Ion HARABARI, Hrihor RABEIU, Timofei BULBUC, Vasile ICUL, Ivan DRUŢUL, Mihail KOŞKO, Ivan ŢNIŞCIUK, Toader LESII, Mihail CIORNOPIŞCIUK, Hrihor TIMOFEICIUK, Anton RUSNAK, Ivan BABIUC, Ivan RUSNAK, Mitro STRÂŞCIUK, Dănilă RUSNAK, Alecsa sin lui DĂNILĂ, Hrihor zet lui DĂNILĂ, Ştefan vataman, Vasile sin DRUŢUL, Ştefan ŢIHANCIUC, Tudose brat popii, Vasile HUZNUC, Ştefan brat popii, Oleksa  DUBUSAC, Ion TOADERIUC, Vasile POPOVICI, Nechifor NECULAI, Ivan IVASIC, Andrei sin VASILE, Nechifor, Ion MENILCIUK, Mitro BUGHIUC, Iacob HARE, Pavlo bătrân, Vasile ONICIUK, Ion IACOBCIA, Hrihor holtei, Neculai sin LUCHII, HARE rus şi Alecsa sin DĂNILĂ.

1774: Satul de pe malul stâng al Şoviţei, în vecinătatea Orăşenilor şi a Coţmanului, avea, în 1774, 73 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, „Uşihlibul” avea 1 popă, 83 ţăranii şi 1 arnăut, populaţia satului ajungând, în 1784, la 114 familii ţărăneşti.

1778: În 25 octombrie 1778, marele spătar Iordache Cantacuzino dăruieşte nepotului său, Ianache, „satul Uşihlibii, ci-i de la părintele meu Iordache Cantacuzino logofăt.

1795: În 1 octombrie 1795, Ianachi Cantacuzino dăruia fiului său, Iordachi, „moşia Uşihlibi”.

1779: Ctitorită, în 1779, de familia CANTACUZINO, biserica Sfântului Nicolai din Oşehlib avea 1.110 enoriaşi, în 1843, când era patronată de Ignaz von ANTONIOWICZ, paroh fiind Vasilie DANILEVICI. În 1876, când avea 1.470 enoriaşi, biserica, patronată de Gregor de BOGDANOVICI, îl avea paroh pe Alexander VELEHORSCHI. În 1907, paroh era protopresviterul Alexander VELEHORSCHI, născut în 1838, preot din 1863, paroh din 1867, iar cantor, din 1900, Ioan MACIEWICZ, născut în 1844.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[2].

1875: Din 1875, funcţiona la Oşehlib o şcoală cu 4 clase[3].

1880: „Am aflat, pe la anul 1880, şi aici mulţi oameni bătrâni, care cunoşteau graiul românesc şi care îmi adevereau că, în tinereţile lor, se vorbea în sat mai mult româneşte, decât ruseşte”[4].

1890: În 1890, comuna Oşihlib avea 1.950 locuitori, primar fiind Nicolai Babiuc. Albin Axentovici era învăţător, paroh era Alexandru Velehorschi, iar cantor bisericesc – Ioan Maţievici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Oşehlib (Osjechlib), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe partea stângă a pârâului Sovica, între Ivancăuţi şi Şipeniţi şi la Vest de târgul Coţman. Suprafaţa: 7,28 kmp; popu­laţia: 1.725 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este străbătută de drumul districtual Nepolocăuţi-Coţman şi legală cu comunele indicate mai sus, prin drumuri de ţară. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, zidită, la anul 1779, de boerul Iordache Cantacuzino, fost Mare Spătar, în a cărui posesie se gă­sea comuna la 1776. Într-un hrisov, datînd din 2 Noiembrie 1463, este menţionată această comună, cu ocazia dăruirei ei, de către Ştefan cel Mare, boierului polon,Andrii Czartoryjski. Numele său vine de la cu­vintele ruseşti: osjek = loc în­grădit şi chlib = pâine. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.087 hectare pământ arabil, 72 hectare fânaţuri, 28 hectare grădini, 162 hectare imaşuri, 1 hectare 50 ari pădure. Se găsesc 90 cai, 413 vite cornute, 770 oi, 312 porci şi 60 stupi de albine. Oşehlib, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 4,87 kmp; popu­laţia: 51 locuitori, în majoritate poloni, restul izraeliţi şi ruteni, de diferite confesiuni”[5].

1919: În Comisiunea agrară de ocol Coţmani era „Locţiitor: Kasimir Bohdanovici, proprietar mare, Oşehlib”[6].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diplomă de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,încredinţare de post”, pe ziua de 1 Octomvrie 1941: Lunceanu Remus, seria 1938, media 8,35, numit în comuna Oşehlib, judeţul Cernăuţi”[7].

1942: „Cu începere de la 1 Aprilie 1942, comunele şi satele din Provincia Bucovina, cuprinse în tabloul anexat, care face parte integrantă din acest decret-lege, vor purta numele româneşti arătate în dreptul fiecăruia: Oşehlib, comună rurală, se va numi Deleni”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 412

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 78, 1907 p. 108

[4] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 126

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 156

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Monitorul Oficial, Nr. 249, 20 octombrie 1941, p. 6454

[8] Monitorul Oficial, Nr. 52, 2 martie 1942, p. 1432

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ostra

Obiceiuri de iarnă din Ostra

OSTRA. În 25 aprilie 1475, când Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Humor „muntele Ostra cu o slatină”, satul, deşi neatestat explicit, exista ca branişte mănăstirească, deci ca loc de păşunat şi de făcut fânul, şi, în primul rând, ca slatină.

1520: Din uricele de mai târziu (20 iulie 1520, 18 ianuarie 1536), „muntele Ostra cu slatină, în ţinutul Sucevii, care din totdeauna a aparţinut mănăstirii”, beneficia şi de o hotarnică aproximativă, prin care se stabilea ca hotarele „să fie din toate părţile până unde dă în apă”, deci în firul firav al Suhăi.

1663: Actele de danie ale mănăstirii Humor, distruse de cazacii lui Timuş Hmelniţchi, au fost reconstituite în 4 ianuarie 1663, proprietarul ecleziast primind întăritură pentru „muntele Ostra cu slatina de acolo, precum şi peste robii ţigani”, care, deja sporeau numărul iobagilor care se ocupau cu făcutul fânului şi cu exploatarea slatinei.

1774: În 1774, la venirea habsburgilor, satele de pe valea Suhăi, Stulpicani, Ostra şi Gemenea, aveau, împreună, conform evidenţelor primului guvernator militar al Bucovinei, Gabriel von Spleny, 2 popi şi 83 ţărani, robi ţigani nefiind menţionaţi în recensămintele vremii.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

1889: Biserica Sfântului Dimitrie din Ostra a fost construită în anul 1889, tot atunci fiind deschisă şi o şcoală cu o clasă. În 1907, preot cooperator era George BANILEVICI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1906, Teofil BANILEVICI, născut în 1880[2].

1890: „O investiţie semnificativă s-a făcut, în anii 1890, pe proprietatea Fondului religios Baiaşescul din valea Moldovei, cantitatea de lemn rotund, care este prelucrat aici anual, fiind de circa 38.000 de metri cubi, din care se produc aproximativ 19.000 de metri cubi de material tăiat. Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 şi echipată cu toate inovațiile în tehnologie cunoscute până la acel moment. Aceasta preia buștenii direct din pădurile întinse ale Fondului religios şi îl transportă la gaterele menționate anterior, iar de acolo, în gara Frasin; buştenii sunt aduşi pe o cale navigabilă pe larg ramificată, iar după rularea pe o linie cu aburi de fabricare, se furnizează materia primă. Ambele sisteme reprezintă tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor de exploatare forestieră, care se aplică și în pădurile Bucovinei. / Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de Institutul de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau. Motorul cu aburi, de la fabrica de mașini Nicolson, din Budapesta, oferă 250 de cai putere și operează opt ferăstraie cu 180 de lame de ferăstrău. Gaterele au fost achiziționate de la Topham din Viena și Nicolson din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabrica din Frasin, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale. / Costurile totale de producție ale fierăstrăului din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cubi. / Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. / Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă. / Costurile de livrare din valea Suha au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele: / a). Aproximativ 32.000 pentru construirea de drumuri și rutier; / b). Construirea depozitelor, circa 16.000-20.000 coroane; / c) cale forestieră 8.000 coroane. / În 1898, administrația forestieră a început construcția traseelor ​​forestiere pe văi individuale, ceea ce a permis eliminarea treptată a plutelor, care erau destul de scump de întreținut. Astfel de sisteme de transport trebuie să fie făcute și după Solca și Suceviţa, pentru a putea aduce cu eficienţă lemnul la gaterele situate acolo. Există căi ferate de iarnă, cu o lățime mai mică (fără fundație și pietriș), apoi sunt prevăzute planuri de cale ferată de vară pentru trasee individuale, deosebit de importante, iar construcția rutelor noi, de aproximativ 40 de kilometri, a început deja. / În 1898, s-au construit 18,2 kilometri de căi ferate pentru trenuri cu locomotive cu aburi și 39,5 kilometri pentru căruțe trase de cai, deci, în total, 57,7 kilometri, erau în funcțiune, în Bucovina, spre pădurile comunitare și private. S-au transportat în jur de 420.000 metri cubi de material lemnos, în principal cherestea. Distanța medie este de aproximativ 5-15 km”[3].

1901, august 7 – Gustav Weigand: „Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[4].

1907: „Un individ adese pedepsit, din comuna Ostra, Grigore Nastiuc fu condamnat, în cazul din urmă, cu sentinţa tribunalului din Suceavă din 15 iulie 1907, Nr. 68/7, la 18 luni închisoare şi fu îndată deţinut. Şarlatanul, văzând că-i va fi timpul cam lung, a început, în 22 iulie, a simula alienaţie, făcându-se totodată surdo-mut şi păstrând această stare cu atâta consecvenţă şi dibăcie, încât, în 15 septembrie, fu trimis, cu multă îngrijire, şi predat comunei sale natale ca greu bolnav. Să fi văzut însă cum s-a însănătoşit, cum i s-au deschis limba şi auzul şi i-au venit minţile acestui făcător de rele, după ce s-a văzut liber! În aceeaşi zi, în care a fost predat comunei ca surdo-mut, a mers la crâşmă, triumfând şi râzând de „prostia domnilor”, şi a predat acolo, prin grai viu şi pălmi, o lecţie zdravănă băietanului Leontie Robaniuc. Cu asemene şarlatănie să fi scăpat acest individ şi de la miliţie, cândva. Oare să nu plătească ştiinţa medicilor din chestie cât rafinamentul acestui derbedeu?! Că ar fi fost în adevăr bolnav n-o crede nici cel mai prost copil din Ostra. Cei convinşi sunt adânc indignaţi că unui astfel de individ îi succede, într-un mod atât de frivol, a-şi bate joc de justiţie şi, încurajat de izbânda sa, să înceapă chiar îndată traiul d-a capo”[5].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[6], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ostreanca Ioana MOROŞAN (18 ani în 1908).

1907, aprilie 18: „La Câmpulung au fost trei candidaţi: Contele Bellegarde, prefectul judeţului, dr. Aurel cav. de Onciul, care reprezintă acest cerc în dieta bucovineană. şi consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli, care a reprezentat odată, prin anii 1890, acest cerc în dietă. S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde”. La Ostra, toate cele 151 de voturi au fost pentru omul care „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”, contele Bellegarde[7].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ostra, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, care se uneşte cu pârâul Negrileasa, sub numirea de Suha. Suprafaţa: 98,82 kmp; popu­laţia:  681 locuitori, o parte ru­teni şi alta germani şi români. Se compune din satul Ostra propriu-zis şi din târlele Muncel, Poiana Flocei şi Predeal, pre­cum şi din fabrica de scânduri Băeşescul. Este legală cu Bucşoaea printr-un drum districtual şi printr-o linie ferată industrială, ce trece prin Stulpicani şi prin Frasin. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, filială, cu hramul „Sfântul Dumitru”, atenenţă a parohiei din Gemini. Este o colonie întemeiată la începutul secolului trecut de huţani din Galiţia. Are un ferestreu. Populaţia se ocupă cu ex­ploatarea pădurilor şi cu prăsila de oi. Comuna posedă 31 hectare pământ arabil, 350 hectare fânaţuri, 3 hectare 400 ari grădini, 170 hectare imaşuri, 742 hectare poieni şi 7.011 hectare păduri. Se găsesc 41 cai, 393 vite cornute, 1.000 oi, 215 porci şi 30 stupi de albine”[8].

1910: În perioada Bucovinei istorice, românilor din Ostra aveau să li se alăture, până în 1910, în proporţie de două treimi, nemţii şi evreii, germanii în număr sensibil mai mare decât negustorii evrei.

1940: „Buletinul Cooperaţiei Române Nr. 23 din 15 Decemvrie 1940. Dizolvări şi puneri în lichidare din oficiu: Banca populară „Clifi”, comuna Ostra, jud. Câmpulung”[9].

1941: „Judecătoria rurală Stulpicani aduce la cunoştinţă că cărţile funciare provizorii, privind imobilele din comuna cadastrală Baiaşescu, care au fost înscrise în fosta carte funciară dominicală Nr. 7, proprietatea Fondului bisericese ort. rom. al Bucovinei şi distruse în timpul războiului mondial, au fost întocmite, primind c. f.  Nr. 1, un exemplar se află la Primăria comunei Ostra, al doilea exemplar, împreună cu toate lucrările, la judecătorie”. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu „cărţile funciare provizorii privind imobilele din comuna Ostra”

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[10], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Corlăţan Eulogia, de la Moldoviţa-Demacusa, la Ostra”[11].

1949: Primul director al şcolii din Ostra, în învăţământul elementar, ciclul I[12], a fost Croială Aleia, director la Şcoala elementară Ostra.

Pe Suha, în sus, după Ostra

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 100

[3] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[4] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[5] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 4

[6] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[7] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 155, 156

[9] Monitorul Oficial, Nr. 11, 14 ianuarie 1941, p. 169

[10] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[11] Monitorul Oficial, Nr. 29, 4 februarie 1941, p. 530

[12] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Orăşeni

ORĂŞENI. Aflat în graniţă cu Polonia, pe malul stâng al Prutului, satul lui Fădor Orăş avea să-i fie întărit ctitorului, de către Ştefan cel Mare, în 8 ianuarie 1487. Strănepotul lui Fădor Orăş, Vascan Orăş, avea să vândă o bucată de sat, între anii 1584-1587.

1579: Localitate de graniţă, veşnic animată de negustori, satul Orăşeni este menţionat, de-a lungul timpului, în tot felul de pricini comerciale, cum este cea din 8 ianuarie 1579, sancţionată de Petru Şchiopu Vodă, în dauna comercianţilor evrei din Orăşeni, care aduceau vite din Moldova şi le treceau în Polonia, „lăsând pe negustorii noştri de la hotar cu buzele umflate”.

1638: În 25 februarie 1638, Grama stolnic şi Ionaşco, nepoţii lui Orăş hatmanul, obţin uric pentru jumătate din satul Orăşeni.

1642: În 30 noiembrie 1642, Apostol Cehan cumpăra a opta parte a satului Orăşeni, cu 15 galbeni, de la nepoţii lui Stratulat paharnic.

1662: O răscumpărare de cap, aidoma celei descrise de Homer în „Iliada” s-a petrecut şi la Orăşeni, în 3 ianuarie 1662. Un oarecare Teodosie, om liber, ucisese un om din Orăşeni şi, cum nu avea bani să-şi răscumpere vinovăţia crimei, „precum este adetul morţii de om de veacu”, răscumpărarea a fost plătită de Pătraşcan, Teodosie devenind, astfel, iobagul lui Pătraşcan, care dobândise, deci, dreptul „să fie volnic cu dănsul spre a nu fi învăluit”.

1671: În 16 iulie 1671, Ileana, fata lui Lupul cuparul, nepoata lui Vasilie Orăş hatman dăruia jumătate din satul Orăşeni lui Toader Paladi şi jupânesei Aspra, în regim viager.

1704: Până în 25 mai 1704, o parte din Orăşeni aparţinea lui Velicico Costin, dar este dată, de văduva lui, Aniţa, în contul unei datorii neplătite, lui Ion Paladi.

1708: Taxele de iarmaroc, care se plăteau la Orăşeni, „la marginea ţării, sub Sniatin”, sunt menţionate, drept venituri ale lui Ion Paladi, de către Racoviţă Vodă, în 10 mai 1708: „De fiecare poloboc de vin, adus la iarmaroc, un leu, aşijderea camăna nu se va plăti nimănuia din vinul ce să va vinde în decursul anului, nici din vinul stăpânului, nici din cel al oamenilor săi… iar de la negustorii ce vin la iarmaroc, el va avea să ia darea obişnuită… de fiecare dughiană 15 bani, iar negustorii străini, anume cei din ţara leşească, din ţara ungurească, din ţara turcească şi din alte părţi, vor da câte 30 bani de dughiană”.

1722: În 20 februarie 1722, la împărţirea moşiilor lui Teodor Paladi, moştenite de la socrul său, Tăutul, lui Ion Paladi îi revenea „întreg satul Oroşini, supt Sniatin, unde se fac otaci pe Prut”, sat care avea să-i fie întărit şi în 1733.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Orăşeni, moşia lui Costandin PALADI, „78 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Nechifor şi Georgii, 1 dascăl, Toader, 1 jidov, Iosip, şi 74 birnici, adică: Vasile CARALAŞCIUK, Iacob MAŢINTKO, Toader MIHOVAN, Ion LUPULIAC, Toader LUPULIAC, Onofrei LUPULIAC, Vasile ŞAPCIUK, Vasile BRIŢCHEI, Ştefan CHIŞCAN, Ion COTERLUC, Toader MIHARIA, Ivan ŞPAROPAGA, Andrei COTERLIUK, Grigoraş GAFTINUC, Neculai TRACIUK, Vasile ŞCOROPAPA, Toma ANTONUC, Costandin ŞCOROPAPA, Andrieş ŞIPCIUK, Vasile VOLOCAN, Dumitro HOHUL, Alecsa CIOBUC, Hrihor HOHOLEK, Mihail CHIBICIA, Dumitro CHIBICIA, Iacob CHIBICIA, Iurii rusul, Vasile BOIKO, Petraş BOICIUK, Vasile DULCIAK, Neculai zet BURLII, Petre SIMENUK, Ion MÂNDRIŞORUL, Tănasă MAZURIK, Vasile HLEŢKI, Hrihor HALEŢSKI, Vasile HALEŢCIUK, Vasile văcar, APOSTOLUK, Neculai FRUPTUL, Neculai CRIUŞAPCA, Ştefan CRIUŞAPCA, Ion RUSĂSCHII, Hrihor RUSVISKI, Miron RUSVEŢSKI, Ion ŢIBULCIAK, Iacob ciobotar, Simion CHIBICIA, Ştefan ŞANCIUK, Onofrei brat popii, Vasile nepot POPII, Gavril VIRTEPOROK, Oleksa butnar, Neculai PETRIC, Mihail sin NECULAI, Vasile ŞCOROPATA, Vasile sin IVAN, Toader CERNICIANII, Toma CERNICIANII, Mihail RÂBCHII, Dumitro MAŢINKO, Larion CURILIAC, Iacob GORDII, Vasile CEPEDARIC, Mihail CEPEDARIC, Toader NECULAICIUK, Vasile BELŢIC, Georgiţă BELŢIC, Georgii ROBUL, Iacob GURUK, Vasile ŞAPCA, Ostafi ŞAPCA, Dumitraşco MOISUC şi Toader PLEŞCA vătăman.

1774: În 1774, satul Orăşeni avea 47 familii, iar în 1784, 103 familii.

1780: În 30 aprilie 1780, Constantin Paladi vindea fraţilor Bogdan şi Ioan Ştefanovici, negustori armeni din Stanislav, moşia pe care o avea în Orăşeni pentru 12.500 lei, care îşi vor exprima dorinţa, în 7 iulie 1781, de a coloniza moşia cu 50 familii germane, originare din Silezia.

1781: În Orăşeni se aşează 100 de familii rutene, în urma campaniei de colonizare dusă de guvernatorul Enzenberg[2].

1786: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Orăşeni, construită în 1786, aflată, în 1843, când avea 1.556 enoriaşi, sub patronatul familiei armeneşti BOGDANOVICI, îl avea paroh pe Vasilie DRABIC. O biserică nouă, pe vatra celei vechi, a fost construită în 1850. În 1876, patron bisericesc era armeanul Michael von WARTARASIEWICZ, paroh fiind Isidor MARTINOVICI, iar preot cooperator, Ignatie CARAGE, numărul enoriaşilor ajungând la 2.302. În 1907, paroh era Dimitrie COZARISCIUC, născut în 1853, preot din 1880, paroh din 1885, iar cantor, din 1902, Theofil AVRAM, născut în 1875.

1859: Din 1859, funcţiona la Orăşeni o şcoală cu 6 clase[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

1887: Joi, 7 iulie 1887, trenul regal al Prinţului de Coroană Rudolf a sosit, din Zalucea, la Orăşeni. „La Oroşeni, erau ridicate, de ambele părţi ale căii ferate, obeliscuri înalte, împodobite cu iniţialele numelui Alteţei Sale c.r., cu flamuri ale imperiului şi ţării şi cu o mulţime de lămpi de sticlă ce sclipeau în mii de culori. Aici se adunase tot poporul din districtul Cozman, cu preoţimea, reprezentanţii comunelor şi şcolarii în frunte, şi primiră pe Alteţa Sa c.r. cu „Să trăiască!” ieşit din toată inima. / De la Oroşeni şi până la Cernăuţi, de o parte şi de alta a căii ferate, preoţimea de prin satele apropiate, îmbrăcată în ornate, forma un spalier lung cu poporul, care ţinea în mâini prapuri, icoane şi făclii, iar pe malul drept şi stâng al Prutului, până la Cernăuţi, ardeau pe colnice focuri, care făceau primirea întreagă şi mai impozantă”[5].

1890: În 1890, târguşorul Orăşeni avea 2.773 locuitori, primar fiind Vasile Goriuc. Onisim Popovici era învăţător, paroh era Isidor Martinovici, iar cantor bisericesc – Petru Dlujanschi.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Orăşeni (Oroszeny), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în lun­gime, pe malul stâng al Pru­tului, la confluenţa lui cu pârâul Tureţchi şi la hotarul distric­tului cu Galiţia. Suprafaţa: 12,77 kmp; po­pulaţia: 2.454 ruteni gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 2.440 locuitori şi ferma Chasura. Este străbătută de drumul Sniatin-Cernăuţi; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o bi­serică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Aceasta comună este men­ţionată ca existentă în anul 1691. La 1776, era în posesia Marelui Spătar Constantin Palade. Numele său provine de la cuvîntul românesc orăşan, plural Orăşeni, sau, mai bine, de la numele unui posesor al său de pe vremuri, boierul Orăşanu (toate acestea sunt doar fabulaţii; satul organiza, prin menire, câteva târguri de graniţă, iar numele satului lui Orăş devine sinonim pentru târg; numele provine de la întemeietorul satului, Fădor Orăş, recunoscut ca atare în 8 ianuarie 1487 – n.n.). Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.936 hectare pământ arabil, 46 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 62 hectare imaşuri, 325 hectare păduri, 50 ari heleştee. Se găsesc 70 cai, 413 vite cornute, 777 oi, 324 porci şi 60 stupi de albine. Orăşeni, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 13,64 kmp; po­pulaţia: 120 locuitori, în majoritate ruteni, restul germani şi poloni, de diferite confesiuni. Cuprinde, pe lângă moşia Orăşeni proprriu-zisă, şi ferma Chasura”[6].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Iurcăuţi / 6. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical No. 344, Iurcăuţi, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene şi corpul rustical fasc. No. 727 din registrele fonciare pentru co­muna cadastrală Iurcăuţi şi corpul dominical fasc. No. 151, Orăşeni, şi corpul rustical fasc. No. 1025 din registrele fonciare pentru comuna ca­dastrală, în suprafaţă de 898 ha 37 a 03 mp, pro­prietatea dlui Ştefan de Varteresievici, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[7].

1941: „Prin Decizia Nr. 573.320 din 11 Noemvrie 1941, se deschid, în fiecare an, în sezonul muncilor agricole şi a plutăritului pe Nistru, Prut şi Ceremuş, următoarele puncte vamale: Văscăuţi, pendinte de vama Orăşeni; Orăşeni-Bariera, pendinte de vama Orăşeni”.[8]

1941: Învăţătorul „Benone Chelu, seria 1937, media 7,63, este numit în comuna Orăşeni, jud Cernăuţi”[9].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 413

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 408

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 25, 1876 p. 78, 1907 p. 108

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 6

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 155

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[8] Monitorul Oficial, Nr. 273, 17 noiembrie 1941, p. 7163

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Oprişeni

OPRIŞENI. În 17 martie 1418, boierul Bârlea dăruia mănăstirii Moldoviţa satele Oprişeni şi Prevorochie, satul urmând să fie cunoscut în istorie şi sub numele de Panţiri.

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 12-a biserică, cu popă unde este Cudrea Opriş”, dar satul moş-strămoşului Cudrea Opriş va avea parte, sub stăpânirea mănăstirească, de o istorie anonimizantă şi păguboasă, începând cu vremea lui Alexandru cel Bun, când Sin Bârlici dăruia mănăstirii Moldoviţa satul său, Oprişinţi, după cum rezultă din uricul din 26 august 1503, prin care Ştefan cel Mare confirma această danie.

1774: Următoarea consemnare se face peste veacuri, abia în 5 iulie 1774, într-o scrisoare a egumenului Venedict al Moldoviţei.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Oprişeni, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „25 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 19 panţiri şi 3 birnici.

1744: În 1744, satul Oprişeni avea 22 familii de iobagi, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Berhometelor, 1 popă şi 30 familii de ţărani iobagi, numărul familiilor ţărăneşti ajungând la 66, în 1784.

1816: La Oprişeni, localitate exponenţială, tipologică pentru toate aşezările româneşti din regiunea Cernăuţi, casele cu două odăi „au fost semnalate în primele decenii ale secolului al XlX-lea. La Oprişeni, de pildă, în 1816 existau 73 de case cu 83 de camere, iar în 1822, numărul caselor de aici era de 91, iar al camerelor – de 113.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret”[2].

1868: Biserica Naşterii Sfintei Maria din Oprişeni, construită în secolul al XVII-lea, restaurată în 1868 şi dotată cu un nou iconostas în 1879, avea 968 enoriaşi în 1843, când patron bisericesc era Împăratul Austriei, paroh fiind Georgie HOTINCEAN. În 1876, parohul Vasilie HACMAN păstorea 1.556 suflete. În 1907, paroh era Vasile PRELIPCEAN, născut în 1849, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1884, Theodor OLOIERIU, născut în 1856.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1887: Din 1887, funcţiona, la Oprişeni, o şcoală cu 4 clase[4].

1890: În 1890, comuna Oprişeni, cunoscut şi sub numele de Panţiri, avea 1.500 locuitori, primar fiind Matei Bileţchi. Emanuil Isopescul era paroh, învăţător era Cornelie Vasilovici, iar cantor bisericesc – Teodor Oloieriu.

1903: Însoţirea de păstrare şi credit, în sistem Raiffeisen, din Oprişeni, Stârcea şi Berilinţ, a fost înfiinţată în anul 1903.

„La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi”[5].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[6], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Pentelei BILEŢCHI (23 ani în 1909), Minodora a lui Toader HALIP (20 ani în 1909), Elisaveta PIŢUL (17 ani în 1909), Eudochia BULIGA (14 ani în 1909), Iacob POPOVICI (74 ani în 1909) şi Porfira a lui Ştefan PIŢUL (22 ani în 1909) din Oprişeni.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Oprişeni (sau Panţiri), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe un pârâu, afluent al Cotovăţului, spre Nord-Vest de Tereblecea şi Sud-Vest de Stăneşti. Suprafaţa: 26,67 kmp; po­pulaţia: 1.602 locuitori români, de religie gr. or. şi puţini po­loni. Prin marginea sa de Sud-Vest trece drumul principal Cernăuţi-Siret, care se uneşte aci cu drumul districtual ce vine de la Presecăreni (districtul Storojineţ); prin drumuri de ţară, comu­nică cu localităţile vecine sus menţionate. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată într-un hrisov din 17 Martie 1428, al lui Alexandru cel Bun, prin care o dărueşte boerului Bril. Într-un alt hrisov, însă, din 3 Aprilie acelaşi an, numitul domn dărueşte co­muna aceasta boerului Oprişa, de la care, desigur, îşi trage şi numele. După aceasta, co­muna ajunse în posesia mănâstirii Moldoviţa, ceea ce se vede din hrisovul de confir­mare dat de Ştefan cel Mare, în 26 August 1503. La 1776 se afla tot în posesia acestei mînăstiri. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vi­telor; o bună parte trece, în timpul verii, în Romînia, la munca câmpului. Comuna posedă 1.016 hectare pământ arabil, 277 hectare fânaţuri, 15 hectare grădini, 160 hectare imaşuri, 738 hectare păduri. Se găsesc 152 cai, 544 vite cornute, 80 de oi, 602 porci şi 56 stupi”[7].

1910: În 1910, a fost construită biserica nouă cu hramul Maicii Domnului.

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Rezervistul Ştefan Bogu, Oprişeni, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Grigore Conciu, Oprişeni, Regimentul 22, rănit”[8]; „Fruntaşul Pantelimon Halip, Oprişeni, Regimentul 22 Infanterie, rănit” [9]; „Infanteristul Oto Cozub, Oprişeni, Regimentul 22, rănit”[10]; „Dimitrie Răducan, fiul lui Vasile, născut la 14 octombrie 1868, în Oprişeni, a fost ataşat, ca mulţi alţi consăteni, unei secţii de lucrători militari şi, în calitatea aceasta, lucra, în 1916, în apropierea Dornei. De atunci lipseşte orice urmă despre dânsul. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea lui George Răducan şi soţia, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[11].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte şi „Reprezentant al Băncii regionale: Toader Bileţchi, învăţător superior, Oprişeni”[12].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Aspasia Ostafi la Oprişeni”[13].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[14]: Dietrich Meteş, fierar, domiciliat în Oprişeni; Bobu Vasile, fierar, domiciliat în Oprişeni; Rusu Isaia, cizmar, domiciliat în Oprişeni.

1941: Printre primii Eroi ai României Mari s-a numărat şi „Antemie Ioan, soldat, ctg. 1932, Pitu Vlademir, soldat, etg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Oprişeni, judeţul Rădăuţi, mort la 2 iulie 1941”[15].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[16]: Rusu Ecaterina, comuna Oprişeni, media 8,50”.

La Oprişeni s-au născut cărturarul şi istoricul Maximilian HACMAN (1877-1961), rector al Universităţii din Cernăuţi, criticul literar Nicolae BILEŢCHI (12 martie 1937) şi publicistul Dumitru COVALCIUC (2 ianuarie 1947).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[2] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 133

[5] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[6] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 155

[8] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[9] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 85, Cernăuţi în 1 Decemvrie nou 1919, p. 2

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[14] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[15] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[16] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Onut

ONUT. Într-un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 12 aprilie 1457, este menţionat „Onutul de Gios, ce-i zăc acum şi Balamutiţa”.

1626: Aşezat pe malul drept al Nistrului, în apropiere de Ocna, satul Onut de Sus (partea de jos), a fost întărit, în 30 martie 1626, lui Isac Stârcea. Într-un document din vremea lui Ştefan cel Mare, Onutul e Jos se numea „şi Balamutiţa”. Partea de jos a satului Onutul de Sus şi întreg Onutul de Jos aparţinea, în 16 iunie 1664, lui Toderaşco Jora.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Onutul de Sus, Onutul de jos cu jumătate de moară”.

1665: Conform unei hotarnice, făcută de Ştefan Rugină, Eustratie Dabija Vodă stabileşte, în 3 iulie 1665, ca „Onutul din sus, giumătate de sat, să fie boiarinului nostru Jora, iar giumătate de Onut să fie spătăroaea lui Iordachi, şi Onutul de gios iarăşi să ţie Jora giumătate de Onut şi spătăroaea giumătate”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Onut, moşie a comisului Iordache CANTA, „16 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Irimie, 2 dascăli, Precop şi Dumitru, 1 jidov, Avram, şi 12 birnici, adică: Neculai COTIC, Ivan sin COTIC, Ivan velnicerul, Iure rusul, Toader COTICU, Vasile bejenar, Vasilii scripcar, Anton VOJIC, Hrihor VOJIC, Toader olar, Ştefan cojocar şi Ivan morar. Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Onut „24 – toată suma caselor”, însemnând tot atâtea familii de birnici, adică: Vasile morar, Fodor pânzar, PRIVINCĂ vătăman, Vasile DUCIAC, Mihail TUMCIUK, Simion KOMÂNDAT, Ilaş, Ştefan HÂNCULIANĂ, Iacob morar, Ştefan vornic, Alecsa BĂRZICIAC, Roman, Hrihor MOHOMOR, Iacob LIASĂ, Iacob LAPCIUK, Tănasă, Ion LAPCIUK, Hrihor rus, Petre LAPCIUK, Andrei, alt Andrei rus, Ivan BURMAC, Ştefan GAVRILINIC şi Ion COMÂNDĂCIUK. În cătunul Pârâul Negru, moşie a vel comisului Iordachi CANTA, „toată suma caselor” era 8, însemnând 3 jidovi, David, Iancul şi Moşko, şi 5 familii de birnici, adică: Toader morar, Andrei morar, Andrei PALIBORADA, Macsin PALIBORADA şi Ştefan morar.

1773: Biserica Sfântului Nicolai din Onut fusese ctitorită, în 1773, de presviterul Iacov IVANOVICI şi de Ioan PAULIUC. În 1843, patron bisericesc era Alexandru CANTACUZINO, postul de paroh fiind vacant, biserica având doar 407 enoriaşi. În 1876, patron bisericesc era Otto de PETRINO, cei 1.512 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Grigorie HOSTIUC. În 1907, paroh era Eudoxie NOSIEVICI, născut în 1878, preot din 1906, cantori fiind, din 1899 şi, respectiv, din 1900, Victor WOLANSKI, născut în 1865, şi Zazontie IVANIŢCHI, născut în 1900.

1774: În 1774, Onutul avea 74 familii, iar în 1775, Onutul, Samuşenul şi Pârâul Negru aveau, împreună, 2 popi şi 43 familii de ţărani, populaţia satului ajungând, în 1784, la 60 familii.

1776: „Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[3]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[4]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei”[5].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, nota că „la Boian şi Bosancea sunt carantine, în Onut, Sinăuţi şi Brăieşti, oficii de carantină”[7].

1802, Rohrer: „În general, comerţul bucovinenilor cu Moldova este încă neînsemnat, dar, din păcate, comerţul Moldovei, în special cu vite cornute, este cu atât mai mare, trecând prin Bucovina, spre Galiţia, Moravia ş. a. Punctele vamale, înfiinţate la graniţă de la luarea în stăpânire a Bucovinei, se află la Boian, Onut, Ţureni, Sinăuţi, Bosanci, Brigeşti şi Vatra Dornei”[6].

1866: Din 1866, funcţiona la Onut o şcoală cu 2 clase[8].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[9].

1876: „Înainte de a intra în discuția condițiilor geologice din țară, mă simt obligat să le mulţumesc tuturor acelor prieteni dragi, care m-au sprijinit în activitatea mea, dar mai ales colegilor noștri merituoși, domnul Otto Frhr. von Petrino, k. k. consilier de domeniu și proprietarul moşiei Onut, și Bruno Walter, k. k. montanolog, specialist în plante montane, și director al domeniului Fondului religios greco-oriental din Pojorâta, căruia îi exprim cele mai recunoscătoare mulțumiri; nu numai pentru că oamenii numiți mi-au sprijinit eforturile cu cea mai amabilă amabilitate, ci şi pentru că mi-au împărtășit bogatele comori ale cunoștințelor și experienței lor, în cel mai liberal mod posibil și au dobândit, astfel, merite importante în colectarea rezultatelor, analizate în cele ce urmează… / Alte studii referitoare la geologia Bucovinei (cu excluderea celor pur geografice), de care m-am folosit, au fost: U. Schloenbach, „Polipticodon de la malul Nistrului, lângă Onut“, (Polyptychodon vom Dniester-Ufer bei Onuth), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XVIII, 1869, p. 462”[10].

1890: În 1890, satul Onut avea 988 locuitori, învăţător fiind Cassian Pauliuc, paroh – Mihail Andriciuc, iar cantor bisericesc – Victor Wolanski.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Onut, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul drept al Nistrului, la locul unde el părăseşte ţara, la confluenţa sa cu pârâul ce poartă acelaşi nume cu comuna. Suprafaţa: 7,35 kmp; populaţia: 964 locuitori, ruteni, gr. or. şi câţiva izraeliţi. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, cu 956 locuitori, şi că­tunul Fusteica. Prin drumuri de ţară, comu­nică atât cu comunele vecine, Samuşin şi Pârâul Negru, cum şi cu drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi – Uscie Biskupie (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Nicolae”, ce are ca atenenţă filiala din Sa­muşin. La 1776, era în posesia Ma­relui Stolnic Iordache Paşcanu. În această localitate s-a găsit, în a doua jumătate a secolului trecut, o secure de piatră, precum şi mai multe monede vechi polone, puse într-un vas de aramă. Cam la 2 km depărtare, la Nord, se allă un castel foarte frumos, aşezat într-o pădurice, pro­prietate particulară. De ase­menea, se văd, în apropiere, vechi şanţuri, şi se crede că ar fi de pe timpul războaielor tătăreşti. În ţărmul Nistrului se găsesc stânci de gips şi alabastru, ne-exploatate încă. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 656 hectare pământ arabil, 4 hectare 50 ari fânaţuri, 20 hectare grădini, 70 hectare imaşuri, 87 hectare păduri. Se găsesc 96 cai, 126 vite cornute, 313 oi, 150 porci şi 52 stupi de albine. Onut, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,73 kmp; popu­laţia: 80 locuitori izraeliţi şi ruteni; rutenii sunt parte gr. cat., parte gr. or. Se compune: 1). din moşia Onut propriu-zisă, care, împreună cu târlele Ciovnic şi Dibina, numără 41 locuitori; 2). din cătunul Mânăstirea, în care se găsesc  5 case şi 39 locuitori”[11].

1915: „Grigori a lui Parftemi Covaliuc, născut în Onut, la 4 aprilie 1891, să fi murit, la 15 august 1915, în Mitcău, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează procedura pentru declararea morţii celui dispărut, la cererea lui Partfemi Covaliuc şi Anilei Covaliuc a lui Partfemi”[12].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ag. 44 Onut / 9. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Zastavna, cu care s-a decis exproprierea moşiei Onut, în suprafaţă de 201 ha 97 a 01 mp, pro­prietatea dlui Dr. Stanislaus Kwiatkowski şi a dnei Iulia Cagleckich Kwiatkowska, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[14], următorii învăţători şi învăţătoare: Barbu Suzana, comuna Onut, jud. Cernăuţi, media 7,21”.

1943: „Tribunalul Cernăuţi, Secţia I: Prin petiţiunea înregistrată la Nr. 17.041 din 10 Noeinvrie 1942, rectamanta Domnica Elendiuc din comuna Onut, judeţul Cernăuţi, a chemat în judecata acestui tribunal, pe pârâtul Ştefan Elendiuc, cu domiciliu necunoscut, pentru desfacerea căsătoriei, din motive determinate. / Prin petiţia înregistrată la acest tribunal sub Nr. 10.139 din 1943, reclamanta Maria Zorean, născută Lucec, din comuna Onut, jud. Cernăuţi, cheamă în judecată pe soţul său Vasile Zorean, cu domiciliu necunoscut, pentru desfacerea căsătoriei din motive determinate”[15].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 425

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 132

[3] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[4] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.

[5] Werenka, Bukowinas Enstehen und Aufblühen (Archiv für österr. Geschichte, Bd. 78, Wien 1892, Beilage III – Apariția și înflorirea Bucovinei (Arhiva pentru Istoria Austriei, Vol. 78, Viena 1892, Suplimentul III

[6] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[7] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 28, 1876 p. 87, 1907 p. 89

[9] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[10] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 154, 155

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[14] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[15] Monitorul Oficial, Nr. 230, 1 octombrie 1943, p. 6610