călărind prin deal şi vale,
lancea mea din mâna stângă
toate morile din cale
a-nceput să mi le stângă,
pe când cea din mâna dreaptă
spre o coală de hârtie
fără veste se îndreaptă
şi cu sângele meu scrie
şi-atunci Sancho Panza râde
râs de om cu somnul lin
fiindcă morile-s mai hâde
şi n-am cui să le închin
ca să-mi duc la capăt treaba,
da-mi şopteşte Dulcineea:
Totuşi, n-ai trăit degeaba,
dacă ai iubit femeia
val de linişte amară
care îţi încape-n sânge
bătrâneţea te-mpresoară
cu tăcere şi te strânge,
pe când mâna nu ciopleşte
cântec nou pe cer cu stele
lumânarea iroseşte
numai umbră pe podele,
iar păşirea umbrei tale
spre sorocul dintr-o filă
încăperilor finale
se dezvăluie ostilă
prin păienjeniş subţire
de aducere aminte
care cată să înşire
ziditoarele cuvinte
ce rămân fără putere
lângă drumul ce te duce
într-o ultimă părere
a suirilor pe cruce,
dar nici cuie n-au să fie
pentru palme şi picioare:
iată, plâng, copilărie,
căci lumina ta mă doare
nu e credinţă-adevărată
în bezna urii ce-nspăimântă,
fiindcă lumina se arată
numai prin cântecul ce cântă
şi pune-n suflete aripă
de înălţare spre-nălţimi
să desluşească într-o clipă
eternitatea din mulţimi
căci nu prin spaima de-ntuneric,
ci doar prin cosmică iubire
se-ntoarce scapărul în sferic
să-şi afle altă împlinire,
dar nu-i în firea omenească
să se-nţeleagă prin natură
şi, cum nu poate să iubească,
se pierde omenirea-n ură
Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)
ţăranii urcă în oraş
în zorii zorilor de zi
precum un viscol uriaş
pe care-l pot întrezări
în serile care urmează,
când şi oraşu-i un pridvor
de care se îndepărtează
ţăranii trişti spre lumea lor
de parcă nu le-ar fi ursit
de vremuire să le pese
căci universul ostenit,
ademenindu-i cu mirese,
îi cheamă tainic înspre zări
şi vinul oţetit al vieţii
destramă doar în depărtări
cântări spre geana dimineţii
din care ei să se desprindă
în fiecare zi ce vine
ca să-i aud cum tot colindă
prin somnul risipit în mine
pe când sisific urc povara
în pâclele unor litanii,
lăsând pustietăţii ţara
din care au plecat ţăranii
să mă-nmugur, să nu mă
sau s-aştept o toamnă cu
noi desprinderi, poate că
n-om pica nici eu, nici tu
ci vom fi iar puşi de strajă
crengilor la subsuori
să trăim aceeaşi vrajă
a întâilor ninsori,
apoi stupi cu muguri tineri
să-i gătim spre slobozire
într-o sfântă zi de vineri
din cereasca mănăstire
unde candele se stâng
sub galopuri de lumină,
iar în umărul meu stâng
o căţuie tot închină
mugurul firav, subţire
ca un zbor abia schiţat
ca-ntr-o carte de citire
un poem neîntrupat,
vino, vine primăvara
tropotind prin cele părţi:
am uitat cumva vioara
printre filele din cărţi?