Cântecul cireşilor: lui Costache Achiţei

Când mi-am uitat cireşii lângă zori,

oraşul aştepta cu porţi deschise

să vină fiii lui risipitori,

toţi îngeri trişti şi-mpovăraţi de vise;

avea, atunci, oraşul un alean

cu aripi largi pe ceruri desfăcute,

hotarul lui, în umbra de oştean,

eterniza doar umbre neştiute,

*

Am plâns, atunci, şi am privit spre zări,

cireşii mei s-au fost desprins din mine,

hălăduiau spre alte depărtări

irositoare numai de destine,

ţipau sfâşietor, dar prea departe

erau cireşii zărilor senine,

iar eu sfârşeam doar filă într-o carte.

Cântecul împătimirii: lui Florin Avram

Frate cu natura doar de sărbători,

luni îmi pun cămaşa îngerilor lungă,

o să tai pădurea şi pe căpriori

rândui-voi cerul, numai să vă-ajungă

iar pentru-nchinare, iar pentru dezmăţ,

negustori de suflet, fără suflet încă,

*

Astfel încât cerul, în deplin răsfăţ,

vouă să vă fie în credinţă stâncă,

restul se va duce cioburi după ciob

amânând în valea patimii adâncă

mitul transformării fiului în rob.

Cântecul umbrei: Dinuţei Avram

Dangăt de aramă, luna de pe cer

iarăşi îmi măsoară paşii cu migală,

noaptea se-nfăşoară-n linişti şi mister,

umbra ei albastră cade ireală

ţintuindu-mi paşii pe un drum ciudat

aşternut pe zarea zărilor înfrântă,

*

Am de dus o umbră până-n scăpătat

vitregit de umbra-mi dintr-odată frântă,

ruptă lângă dangăt aspru de aramă,

arsă pe sub paşii lumii care cântă

mistuită-n noaptea care mă destramă.

Cântecul pietrei: Getei Apopei

Galaxii de rouă ierbile-mi apasă,

eu mă-nchin doar ierbii înviind în zori,

tălpile mi-s pietre-n drumul către casă,

am de dus pe umeri cerul fără nori,

*

Am de pus, în casă, pe pereţi icoană

patimile mele de rebel târziu,

ostenit de roua fără de prihană

pironită-n iarba despre care scriu

efemerul cântec ce mă rupe-n două:

iarbă, pe de-o parte, pe de alta, rouă!

Cântecul vieţii: lui Constantin Agafiţei

Călătoream şi nu-mi păsa de vreme,

oricum era lumină pe pământ,

natura învăţase să mă cheme,

să-mi pună zorii trupului veşmânt,

treceam prin gări, mă risipeam cu fumul

amiezilor uitate-n dans străin,

nici nu conta spre ce mă duce drumul

tăcerilor trăite drept destin,

iar când aflam popasuri ireale

nu-mi mai păsa aproape de nimic,

*

Ardeam mistuitor, desprins din cale,

gândind că-i timpul iar să mă ridic,

apoi păşeam, rostogolind spre zare

fântâni neprihănite şi fântâni

incluse în legende călătoare,

ţinându-mă cu stelele de mâini:

era târziu, dar nu ştiam că doare,

iar tu ai izbutit să mă amâni!