Cântecul vieţii: lui Constantin Agafiţei

Călătoream şi nu-mi păsa de vreme,

oricum era lumină pe pământ,

natura învăţase să mă cheme,

să-mi pună zorii trupului veşmânt,

treceam prin gări, mă risipeam cu fumul

amiezilor uitate-n dans străin,

nici nu conta spre ce mă duce drumul

tăcerilor trăite drept destin,

iar când aflam popasuri ireale

nu-mi mai păsa aproape de nimic,

*

Ardeam mistuitor, desprins din cale,

gândind că-i timpul iar să mă ridic,

apoi păşeam, rostogolind spre zare

fântâni neprihănite şi fântâni

incluse în legende călătoare,

ţinându-mă cu stelele de mâini:

era târziu, dar nu ştiam că doare,

iar tu ai izbutit să mă amâni!