*
Dintotdeauna locuit de cai,
incendiat de tropotiri în noapte,
m-ai tot jertfit amurgului şi m-ai
incinerat cu frunzele în şoapte,
târziu de tot şi vieţii m-ai ursit
rănindu-mă cu nostalgii secrete,
iar când îmi sorb târziul ostenit
eu mă dărâm în cai, să mă regrete
*
Sângele lor cu coama despletită
apocaliptic în amurguri clare
vânându-mi clipa pururi prăbuşită
ultimativ în viaţa viitoare.
*
Doi au să-nsemne-ntotdeauna unul,
adâncul lor e unic şi rapace,
nopţi a desprins cu zborul lui lăstunul
ursind deasupra lor imensă pace,
ţinut solemn cu somnolenţă calmă
*
Gravat pe cer de liniştea în doi,
e spaţiul lor, pe care-l ţin în palmă
lângă o noapte care moare-n noi,
urmează să visăm, să ne cuprindă
cupola înstelată în destin
uitând că axa lumii e o grindă
*
Lângă icoana casei cu senin,
uitând de paşi, de lunga lor păşire
numai spre crucea clipei de apoi
grupată-n crucea nordului drept ştire:
unul înseamnă-ntotdeauna doi.
O carte pe care o scriu, dar amân să o public
*
Intenţionam să scriu, să public şi să ofer prietenilor “cântecele despovărării de cântec” undeva, prin ianuarie, când ar urma să împlinesc vreo şase veacuri de ispăşire. Dar asta ar însemna să mă sărbătoresc pe mine, şi nu pe ei, aşa că am să amân, pentru primăvară, lansarea cărţii, deşi o voi tipări în ianuarie. Să o am, să o pot răsfoi, să-mi tot aduc aminte.
*
Mie-mi vorbeau pădurile-n ascuns
acolo, sus, sub candela plăpândă,
rupându-mi umbra care m-a străpuns
când se iviră zările la pândă,
eram de mult pădure şi cântam
la margini de întoarceri şi de viaţă,
*
Hotar al pângăririlor eram
orbecăind prin negură şi ceaţă;
răbdam pironul umbrei ancestral,
oraşul va depune mărturie
doar iarba care fuge peste deal
iluzie finală să îmi fie
numai acolo unde, copleşită-n verde,
chiar şi pădurea umbra mi-o învie
apoi o pierde leneş. Şi mă pierde.
*
Când umbra umbrelor se-ntrupă
orbecăind din zare-n zare,
rănită-i liniştea de după
nuntiri de păsări călătoare;
e vremea frunzelor în scapăr
lăsate umbrelor povară,
*
Bandaj cu care să mă apăr
orgolios numai de seară
iertând poverile caduce
cuprinse-n ce mă înconjoară,
urmându-mi drumul ce mă duce.