ion drăguşanul: căci sufletu-i atât de ostenit

numele tău a fost fântână, mamă,

şi-n drumul lung, de-am întâlnit fântâni,

m-am închinat şi-am plâns, de bună seamă,

şi stelele s-au tot prelins pe mâini

cioplind arsuri şi pustiind cuvinte

de sensul lor banal şi desfrunzit,

şi-atunci am pus doar iarba să te cânte;

în dansul ierbii sufletu-mi jertfit

*

ţi se închină, mamă, la răscruci

când sorb din apa limpede şi bună,

fără să-mi pese că după uluci

fiarele flămânde se adună

şi mă socot în sinea lor o pradă

şi-nfig în mine colţii lor hapsâni,

căci vindec răni cu-o singură zăpadă

şi-mi iau putere apa din fântâni

*

căci drumu-i lung şi trebuie păşit

în semn de pământească ispăşire,

căci sufletu-i atât de ostenit

încât se-nchină ca să te respire

*

*

ion drăguşanul: cântecul casei

*

vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători

şi hărtănesc omătul de pe clanţă,

iar cerul geme lung din căpriori

şi e frumos în clipa chinuită

cu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,

iar vremuirea pare-n loc oprită

ca să pândească-n tihnă la fereşti

*

şi amiroase-n jur a pâine coaptă

şi clopoţeii cântă în extaz

şi din înalt s-a fost desprins o şoaptă

şi lunecă aiurea pe obraz

şi-i veşnicie în tării surpate

încât nu mai contează că-ndărăt

zac florile şi frunzele uscate

sub giulgiul încleştatului omăt,

*

aprinse-s candelabrele solemne

deasupra lumii prinse-n sărbătoare

şi-n grinda casei se arată semne

şi-n cer e o ciudată-nfrigurare

şi-o cosmică pe veci intoleranţă

ce se întrupă iarăşi în ninsori,

vin sărbători şi risipesc speranţă,

ca lupii-nfometaţi vin sărbători

ion drăguşanul: coborârea de pe cruce

*

în mine stă pitit un zeu păgân

stă rezemat de suflet şi pândeşte

spre zările cărora îl amân

şi fără veste parcă îmi şopteşte:

mă tem că tatăl n-o să mai apuce

să îşi coboare fiul de pe cruce

 *

drumul e lung şi năvălesc pe drum

aceiaşi pelerini ai suferinţei

vag desluşiţi prin vremile de fum

în tainele cotloanelor fiinţei

iar lângă cruci atunci când mai adastă

cioplesc buimaci în rănile din coastă

*

şi curge sânge proaspăt ca să-l bem

înfricoşaţi de beznele finale

când tatăl se transformă în totem

şi ne cuprinde-n cosmica lui jale

convins fiind că n-o să mai apuce

să îşi coboare fiul de pe cruce

ion drăguşanul: îl poartă caii mei în fugă

*

de sărbători singurătatea e o imensă catedrală

cu zidurile în ruină desferecate de ninsori,

sub stele încă se-nfăşoară cu viaţa noastră ireală

lumina ornicului cosmic şi-ades ne iau de subsuori

frunzişuri leneşe, uitate sub albul zării troienite

sub care caii se adapă din apele fără pripas

când iarba-nşfacă nişte stele ca să le frigă pe cuţite,

iar ţipetele galaxiei răzbat spre noi în stinsul glas

 *

al clopotelor din îngheţuri de care cerul se desparte

ca să-şi găsească în înalturi înstrăinările pribege

precum ninsoarea potolită uitată-n pagina de carte

în care a sfârşit poetul fără să-şi poată înţelege

alunecările prin soartă şi naşterile repetate

în fiecare cânt cu care îşi bate sufletul în cuie,

de sărbători măsoară timpul o uriaşă nedreptate

şi-abia când vreau să-l iau de guler pricep că timpul, totuşi, nu e,

 *

căci s-a pierdut în colb, pe drumuri, lângă copacii ca o rugă

şi-l văd drept colb când pe copite îl poartă caii mei în fugă