ion drăguşanul: îl poartă caii mei în fugă
*
de sărbători singurătatea e o imensă catedrală
cu zidurile în ruină desferecate de ninsori,
sub stele încă se-nfăşoară cu viaţa noastră ireală
lumina ornicului cosmic şi-ades ne iau de subsuori
frunzişuri leneşe, uitate sub albul zării troienite
sub care caii se adapă din apele fără pripas
când iarba-nşfacă nişte stele ca să le frigă pe cuţite,
iar ţipetele galaxiei răzbat spre noi în stinsul glas
*
al clopotelor din îngheţuri de care cerul se desparte
ca să-şi găsească în înalturi înstrăinările pribege
precum ninsoarea potolită uitată-n pagina de carte
în care a sfârşit poetul fără să-şi poată înţelege
alunecările prin soartă şi naşterile repetate
în fiecare cânt cu care îşi bate sufletul în cuie,
de sărbători măsoară timpul o uriaşă nedreptate
şi-abia când vreau să-l iau de guler pricep că timpul, totuşi, nu e,
*
căci s-a pierdut în colb, pe drumuri, lângă copacii ca o rugă
şi-l văd drept colb când pe copite îl poartă caii mei în fugă