hai, robilor, ursiți-vă stăpânii!

Desen de Nicolae Crasi

*

sunt zile grele, când samsarii clipei

cu ghearele-și dispută România,

iar cerul plâns cu marginea aripei

îi logodește veșnic cu pustia,

dar tot aș vrea să fug, să nu mai văd

cu câtă disperare iar românii

își vor sorti pe patru ani stăpânii,

votând inconștienți pentru prăpăd,

 *

chiar dacă cerul plânge ostenit

de parcă-ar lărima în el străbunii,

samsarii clipei ne-au ademenit

și capturează, cetluind în funii

și viitorul pruncilor din noi,

ce sunt prădați, acuma și aici,

de lașitatea noastră de complici,

de resemnați istoric cu nevoi,

 *

zadarnic plouă, deci, fiindcă românii

nu dau vreun semn vremelnic de trezire,

deși din cer s-aude o scrâșnire:

hai, robilor, ursiți-vă stăpânii!

cu sufletul durând eternitate

Desen de Nicolae Crasi

*

n-am să mă plâng şi n-am să-mi pun poemul

să lâncezească-n jale şi-n desfrâu,

în viaţa asta o să-mi port totemul

năvalnic şi doar caii fără frâu

vor tropoti prin mine în cadenţa

luminilor din zori şi din apus

căci viaţa-n frumuseţe-i mai presus

decât va fi vreodată aparenţa

 *

nevoii omeneşti de veşnicie,

de-nchipuiri poetice primare,

eternitatea e o poezie

ce şi-a făcut sălaş în fiecare,

de-am învăţa vocală cu vocală

s-o desluşim şi s-o trăim cu firea

ne-ar copleşi frumos dumnezeirea

fără să-i dăm vreodată socoteală:

 *

trăind din plin miracolul vieţii

şi-n geruri cenuşii, şi-n ploi uitate,

în noi afla-vom cheia frumuseţii

cu sufletul durând eternitate

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

*

stau lângă foc şi-mi povestesc străbunii

ce a mai fost prin cer cât am lipsit

şi sufletul mi-i tare ostenit

de ce înseamnă viaţă pentru unii:

ţi-am pregătit o ploaie, zice tata,

pe frânghiile ei să te scobori,

mai ai de ispăşit, încă nu-i gata

osânda vieţii printre muritori:

 *

mai lasă-l, zice mama bucuroasă

să îmi atingă sufletul încet

cu gesturi delicate, cu regret

că nu mă-ntorc definitiv acasă,

dar intervin părinţii din părinţi

şi visul mamei îl îndepărtează:

întoarce-te, căci ştii, de mai contează,

precum în cer aşa-i şi pe pământ!

*

şi iarăşi rupt din mama mea în două

cobor pe frânghii tot mai ostenit

şi-aud o voce calmă: te-ai trezit?

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

*

ce ai de spus în apărare ta?

și-am priceput că-i clipa cea din urmă,

căci înspre ceruri pământeasca turmă

pășea cântând măreț o osana,

iar cosmicul părinte, dintr-odată,

s-a încruntat, pe tronul ce străluce

iluminând, aproape, lângă tată,

însângeratul fiu, uitat pe cruce,

*

și am simțit că rănile-i mă dor

nepământește și de-o veșnicie,

de când m-au deportat în poezie

să-mi crească aripi și să-nvăț să zbor:

mărturisește-ți multele păcate!

dar cum s-o fac, că-s multe și mărunte

și-n plus au fost așa nevinovate

încât pe tata n-au cum să-l încrunte;

*

mă simt pierdut și azvârlit pe boltă

și-n flăcările stelelor răpus

când văd, pe cruce, rana lui Iisus

cum șiroiește-n mine cu revoltă

și m-aș rosti, și lanțul mi l-aș frânge,

și l-aș zvârli cu grelele-i tăceri,

să pot trăi și eu același sânge

prelins din mitul rănilor de ieri,

 *

dar sunt nevrednic, firul de nisip

zburătăcit de mările în spume,

un fir de praf, ce nu contează-n lume

nici dacă sufăr cosmic, dacă țip,

dacă-mi ridic, la judecăți finale,

cu demnitate sufletu-mi pribeag

ca să-și rostească-n cursul rugii sale

nu vreun păcat, ci numai ce-i e drag:

 *

în focul veșnic bucuros m-oi duce

să-mi ispășesc risipa în cuvinte,

dar iartă-mi doar această rugăminte:

coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

străbuni prin ceruri izbucnesc în plâns

şi lacrimile cad ca o osândă,

iar eu m-ascund în trup şi stau la pândă

sperând că-n cer cărbunii nu s-au stâns,

o să-mi ghicesc destinul în tăciuni

doar descântându-i până-n necuprinsuri

cândva, să-mi aflu calea spre străbuni

eliberat la rândul meu de plânsuri

*

şi-o să-mi purific sufletul cu ploi

şi zborul lin cu flăcări fumegânde,

deja mă-nvaţă ploile plăpânde

cum plâng străbunii pururi pentru noi,

cum ard în ceruri şi se fac lumini

ca să ne-arate calea-n vremuire

pe când le punem iar cununi de spini

doar prin uitări, buimacă adormire

 *

într-un potop al ploii ce ne cheamă

în plânsul sacru năvălind pe cale;

şi te-am văzut plângând aseară, mamă,

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

*