Iosif Csukat, Senior al Artelor Plastice Bucovinene

Prețuit de Maestrul Ion Irimescu pentru tehnica, viziunea și identitatea inconfundabilă a operei sale, pictorul Iosif Csukat, sclipăt generos de transparențe ale luminii în toate expozițiile la care participă, încă nu a avut parte de recunoașterea publică la care este îndreptățit, fiind de regulă marginalizat de către banalii mânuitori de penele, care nu-i pot ierta aprecierea publică pe care a exprimat-o Maestrul Ion Irimescu față de opera sa plastică.

Nu sunt un inițiat al exprimărilor critice despre arta plastică, dar rareori am pierdut vreo expoziție (doar pe cele ale prețioșilor care ocolesc manifestările publice, dar pretind să le fie toată lumea alături) și, astfel, am început să discern între mâzgăleli unora și suprapunerile inspirate de transparențe ale altora – cum numea Mircea Streinul, care și el era doar poet, deschiderile spre cosmicitate pe care le săvârșește o pictură cu statut incontestabil de creație. Puțini pictori de astăzi, datorită unei violente promovări a amatorismului, pe care au făcut-o „maeștri” fără operă, dar investiți cu decizia culturală, au o individualitate în care meșteșugul iconar să intre în armonie cu viziunea, iar între aceștia, Iosif Csukat, om și artist pe care îl prețuiesc mult, se distinge și se învrednicește. Drept pentru care, împreună cu Constantin Horbovanu și Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, l-am recunoscut pe Iosif Csukat, în chiar Ziua Artelor Plastice Bucovinene (31 ianuarie), Senior.

Sofia Vicoveanca, Sufletul Bucovinei

O manifestare culturală de excepţie, pe care nu au ratat-o nici Preşedintele Gheorghe Flutur, nici Vicepreşedintele Gheorghe Niţă, nici Primarul Ion Lungu, nici fostul primar de Fălticeni, spiritualul domn Tofan, s-a petrecut, astăzi, la Muzeul Bucovinei, cu ocazia lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Socia Vicoveanca. În sală se aflau şi tineri veniţi din Bacău, printre care fermecătorul Cătălin David şi timidul tânăr Ştefan Alexandru Negrea, şi câteva măicuţe de la Văratec, în frunte cu părintele Lucian Demian, care i-a dăruit Sofiei Vicoveanca un frumos portret, lucrat de pictorul ieşean Ovidiu Ciubotaru. Plus artişti, politicieni, ziarişti, oameni de cultură sau trăitori sensibili de dumnezeire. Veţi vedea, în curând, filmul făcut de către colegul meu Nicolae Gabriel Sandu şi vă veţi convinge ce aţi ratat cei care din prea multă comoditate nu aţi fost acolo.

În apariţia acestei cărţi s-au implicat mulţi oameni şi aş începe, ca şi la manifestare, cu colegii mei, Ramona Medeleanu, Sorin Filip – cel mai bun manager al Centrului Cultural „Bucovina”, om drag şi Sofiei Vicoveanca, Carmen Chirap şi Corina Scîntei, continuând cu pe deplin îndreptăţiţii la părtăşia bucuriei Sofiei Vicoveanca, Gheorghe Flutur, Gheorghe Niţă, Ion Lungu (care a promis un tiraj suplimentar de 1.000 exemplare) şi, nu în ultimul rând, prietenul şi tovarăşul meu de aventuri prin epoca de piatră a obscurantismului agresiv, Constantin-Emil Ursu. Managerul Muzeului, dar mai presus de toate, om.

Ziua a fost un regal al Sofiei Vicoveanca, artista izbutind, imediat după luarea emoţiilor în stăpânire, un adevărat spectacol de dezinvolutură şi poezie, de amintiri şi atitudini, în faţa unui popor (publicul) care seamănă cu cel imaginat, visat de cântecele Domniei Sale. Iar printre picături, un sclipitor expozeu al istoricului Mihai Iacobescu, o ivire divin-omenească de cumsecădenie şi de sfinţenie – dezvelirea şi dăruirea portretului Sofiei Vicoveanca, făcut de părintele Lucian de la Mănăstirea Văratec, personaj adidoma şi în carte. Şi au mai fost, în afară de cuvintele oneste, inspirate şi pline de vioiciune ale domnilor Gheorghe Flutur şi Ion Lungu, şi cele părinteşti ale naşului soţilor Micu, primarul de durabilă aducere aminte al Rădăuţilor, Domnul Mihai Frunză. Gata, mă opresc şi vă las cu poze. În fond, celor care au lipsit nemotivat nu am de ce le povesti ceva, iar cei de departe vor avea, în curând, filmul lansării la dispoziţie, ca să poată trăi şi ei bucuria nestăvilită a Doamnei Sofia Vicoveanca.

Florin Piersic, actorul descheiat la suflet

O ştire din „Gazetei Bucovinenilor” din 1 februarie 1936, anunţa că „Familia bunului nostru prieten şi sprijinitor dr. Ştefan Piersic s-a sporit. În ziua de 27 Ianuarie s-a născut micul Florin, căruia îi dorim sănătate, iar părinţilor bucurie”. De atunci, s-a adunat pe ceruri o spuză de vremuire, dar Florin Piersic rămâne ce a fost: un model de viaţă pentru generaţii întregi, o năzuinţă şi o admirabilă împlinire.

În urmă cu câteva decenii, scriam, în „NordPress” că, dacă nu s-ar fi născut Florin Piersic, niciodată nu am fi avut de la cine învăţa cum se umblă descheiat la suflet. Expresia asta i-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, ne ştim şi suntem prieteni. Pentru că aşa cum eu mi-am regăsit sufletul în opera sa, şi mai ales în „Oameni şi şoareci”, în care îl avea partener de scenă pe Matei Alexandru, şi Florin Piersic şi-a recunoscut conturul de lumină în „actorul descheiat la suflet”, deci într-o trăsătură gazetărească de condei, care mi se prelinsese din degete.

Astăzi e ziua naşterii lui Florin Piersic, o zi plină de sacru în calendarul neamului românesc. Doar cine are ochi să vadă, dar nu şi suflet, să simtă, îmi poate refuza cuvintele prin care mă înclin în faţa Omului şi a Operei Florin Piersic.

La mulţi ani, Florin Piersic,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

„Dor” de Moara lui Irimie, la Vornicenii Mari

Am ascultat, astăzi, un concert pe cinste, la Vornicenii Mari, cu ocazia lansării monografiei, scrisă de Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, susţinut de câţiva dintre componenţii Ansamblul folcloric „Dor” al şcolarilor din Moara, sub bagheta inconfundabilului profesor Constantin Irimie, o care există cu adevărat doar în preajma cântecului strămoşesc şi în mijlocul ucenicilor săi. Plin de vitalitate, de umor sănătos şi de originală carismă, Constantin Irimie a adus în faţa vornicenilor autenticul unei spiritualităţi străvechi. Autenticul cântecului instrumental, vocal-instrumental şi al dansului (fluieraşul şi gordunistul, împreună cu două violoniste, dintre care una sora contrabasistului ne-au încântat cu măreţia pură a coregrafiei lor). Nu purtau costume populare, ci sufletul neamului nostru, respiraţia vibrândă a vemurilor, şi tocmai de aceea mi-au plăcut teribil tinerii aceştia, încă doar copii, dar care sunt pe măsura maestrului lor. Un spectacol adevărat (Mihai Chira l-a filmat şi îl va pune pe net, iar eu îl voi redistribui), onest şi, vorba unui localnic extaziat, „cum nu auzim pe la nunţi”, ci dincolo de vremuri, acolo unde strămoşii ne mai aşteaptă la sfat. Mă grăbesc, să transcriu paginile despre istoria Sucevei, pe care domnul Dr. ing. Ion Barbu le traduce după lucrarea din 1876 a lui Wilhelm Schidt, aşa că o să închei cu fotografiile şi cu mărturisita mea admiraţie faţă de „Dor” de Moara lui Constantin Irimie.

Prima carte, într-un sat cu 620 ani de istorie

Vornicenii Mari, sat al comunei Moara, repopulat în 1783 cu români şi maghiari şi, tocmai de aceea, numit Joseffalva, în partea maghiară de sat, şi Tolva – în partea românească, se numea, în 1392, Tulova, iar vornicia de Tulova era superioară celei de Suceava, din care fusese promovat Oană, tatăl unei fete şi al unui băiat, ale căror moşii nu întâmplător s-au numit, deşi departe una de alta, Frumoasa şi Frumosul. Exista, cu siguranţă, o cetate pe dealurile din preajmă, ba chiar şi o mănăstire, dar, intrând în stăpânirea mănăstirii Slatina, satul s-a pustiit încetul cu încetul, devenind, până în 1742, o selişte, cu vagi urme de ruine. Cu un spirit al locului, desigur, dar pustiu şi parcă prevestitor de viitor, astăzi vatra lui Oană vornic de Tulova fiind o aşezare mică şi risipită, vegheată cu tristeţe de biserica maghiarilor de odinioară, durată în 1905 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Din vremea urmaşilor celor 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, datează şi şcoala, construită în 1890 (deschisă în 1892 – dacă nu mă înşel), când Ioseffalva avea 992  locuitori, aflaţi sub îndrumarea edilitară a ungurului Petru Ferencz, primii învăţători fiind Andrei Varda şi Pastei Ursachi. Astăzi, şcoala slujită, vreme de o viaţă, de legendarii dascăli Velehorschi – domnul Ştefan Velehorschi încă mai trăieşte şi este de o vitalitate care-l transormă în suflet al satului, este închisă, cei câţiva copii frecventând şcoala din Moara. Dar o întâmplare avea să redeschidă uşile ei deja înnegurate, pentru o zi, şi să o umple de viaţă şi de freamăt.

Întâmplarea a căpătat concreteţea unei cărţi, „Vornicenii Mari. La rădăcini”, monografie scrisă de domnul Alexandru I. Cozaciuc-Hogea şi publicată de Centrul Cultural „Bucovina”, în cadrul unui eficient proiect, demarat de Viorel Varvaroi, al priorităţii lucrărilor monografice. Iar cartea asta, anunţată, iniţial, pentru o lansare la casa parohială, a redeschis uşile şcolii de odinioară, cu funcţionalitate curentă de secţie de votare, oamenii satului sosind direct de la slujba de duminică, de la biserică.

Nu cred că vreun vornicean a mai prins, în viaţa lui, vreo lansare de carte, aşa că, bătrâni sau tineri, toţi au fost curioşi să ischitească şi să afle cam cum vine chestia asta. Cum îl însoţisem pe autorul cărţii şi pe soţia dumisale, doamna Viorica Cozaciuc, am fost „gazdă” încă de la primul venit, directorul adjunct al DGAA Suceava, domnul Bogdan Pricop, prieten şi fost coleg de facultate cu Alexandru Cozaciuc, dar şi om dinamic, dornic de a şti cât mai multe şi de a participa la dezbaterea unor teme favorite.

Câtă vreme eu m-am tot dedat păcatului fumezării, au venit consilierii locali din Moara, a venit primarul Eduard Dziminschi, viceprimarul Simion Oniu, profesorii Veronica Stanciuc şi Constantin Gaube – directorul şcolii din Moara, şi preotul din Suceava, până de curând din Vornicenii Mari, Cristian Dumitru Popovici, uns preot de neuitatul Gherasim Putneanul şi fost student al Seniorului Scrisului Bucovinean Constantin Hrehor. În sat, totul începe cu o scurtă slujbă religioasă, iar părintele Popovici a ţinut să binecuvânteze cartea, printr-o slujbă de mulţumire Bunului Dumnezeu, care a îngăduit-o.

E frumoasă şi curată comunitatea din Vornicenii Mari, iar cuminţenia cu care oamenii se aşezau, ca în stranele bisericii, pe băncile de lângă pereţii fostei săli de clasă, în care intraseră, odinioară, ca şcolari, mi-a împlut sufletul de duioşie. Erau de faţă şi reprezentanţi ai mediei sucevene („Bucovina TV”, agenţiile de ştiri ale lui Mihai Chira şi „Monitorul de Suceava”), dar prezenţele acestea erau firesc şi omeneşte acceptate, fără sfiiciuni de prisos, ci doar cu splendida cuminţenie a satului, pe care nu am mai regăsit-o decât în copilăria mea, de pe alte meleaguri.

Despre monografia Vornicenilor Mari au vorbit primarul Eduard Dziminschi, profesoara Veronica Stanciuc (naşa autorului, printre altele), profesorul Constantin Gaube, preotul Cristian Dumitru Popovici, autorul şi, dacă nu mă înşel, şi eu, din postura de reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina” şi, ocazional, al „Monitorului de Suceava”. Apoi avea să urmeze „sarea şi piperul”: un spectacol senzaţional al câtorva componenţi ai grupului folcloric „Dor”, din Moara, sub bagheta profesorului Constantin Irimie, dar, despre acest extraordinar concert, care mai-mai că-mi egalează „Zicălaşii”, voi scrie separat. Deocamdată, vă las în compania fotografiilor: