Colindele româneşti ale Nuntirii Cosmice

Lucrând concertul de „Colinde populare” româneşti, culese şi armonizate de George Cucu, dar mult prea repede zvârlite în uitare, noi, „Zicălaşii”, am dat, din pură întâmplare, şi peste un „Colind” cules din Bihor de Béla Bartók, dar care colind, cu acelaşi text şi cu o melodie uşor îmbunătăţită, se folosea drept cântec de nuntă la Bălăceana, în Bucovina (le vom cânta în finalul concertului nostru).

Deci, în două extremităţi ale ţinuturilor locuite de români, acelaşi colind al Nuntirii Cosmice se cânta, din vremuri străvechi, dar cu prilejuri ritualice diferite, deşi cu aceeaşi rădăcină în „datul iniţial”, şi în 1907.

În vremea vremilor, colindele erau „zicale”, adică melodii interpretate numai instrumental, numai „în lăute, în zăcături multe”, cum traducea, în versuri, înainte de 1686, mitropolitul Dosoftei „Psalmul 46” al Regelui David. La fel scrie şi în Psaltirea de la Alba Iulia, din 1640.

Colindele erau cântece de nuntă, prin care se omagia, pe „muntele luminii întărite” (Ko Li’n Da), „naşterea luminii întărite” (Ca Li’n Da), adică echinocţiul de primăvară, privit de primele generaţii de oameni vorbitori drept Nunta Soarelui cu Natura (Primăvara, numită Ma, adică luna mai – de unde vin şi jocurile cu măşti numite „Malanka”).

Colindele se cântau în satele (paganele) întregii Europa şi în primele veacuri ale creştinismului, care înflorea doar în oraşe-cetate. Obiceiule „păgâne” diferenţiau obiceiurile satelor europene (pagane) de obiceiurile încă firave ale creştinismului urban. Deci, cuvântul „păgânism” nu înseamnă „satanism”, cum s-a insinuat în întunecatul ev mediu, ci rural, sătesc.

Prima colecţie de „colinde lumeşti” (Pesta, 1859), cum numea At. Marian Marienescu „colindele păgâne”, probează că în colindele străvechi s-a descris, întotdeauna Nunta Cosmică (padinile 94-). Fără trivialităţi, fără dogmatism religios, ci doar ca raportare a bucuriilor vremelniciei umane la fericirea presupusei eternităţi:

„Plecarea la peţit”: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

„Trei peţitori”: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

„Fata mândră”: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

„Cununa”: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

„Jocul”: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

„Calul Miresei”: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

„Calul Mirelui”: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

„Alergarea cu cai”: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

„Trei jocuri”: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

„Fetele şi florile”: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

„Floarea aleasă”: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iar /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

„Fata şi porumbul”: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

„Cartea Miresei”: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

„Leagănul”: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. / Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

Până în 1907, nu întâlnim culese melodii de colinde, pe care biserica le anatemizase drept „cântece drăceşti”. „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”, scria, în „Didahiile” Antim Ivireanu, iar în aceeaşi perioadă, deci pe la 1550, pastorul Helai protesta împotriva faptului că, printre transilvăneni, „îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării)”, iar pastorul Andreas Matheius, din Cergăul Mic (Alba) se plângea stăpânirii că enoriaşii „încă mai practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”.

„Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, constatând că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă”, toţi „cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele”, îndemn dogmatic şi poruncă promovate şi în „Catavasierele” din 1750 şi 1784.

Înlocuirea textelor colindelor Nuntirii Cosmice, considerate „curvăsăreşti” de către dogmatici s-a făcut după 1827, atunci când asesorul consistorial şi protopresviterul Caransebeşului Ioan Thomici publica, la Pesta, „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii română”, versificând neîndemânatec un cântec de stea şi un „vifleim”, pe care, de altfel, le şi numea „cântări dumnezeieşti”. Şi, astfel, încetul cu încetul, dar anevoios, străvechile colinde ale Nuntirii Cosmice se transformă în „colinde creştine”, deşi doar melodiile vin din muzica începuturilor şi, uneori, refrenele („leru-i ler” – adică „legea-i lege”; „linu-i lin şi iarăşi lin” – adică „lumina-i lumină şi iar lumină” etc.).

De câţiva ani, noi, „Zicălaşii”, ne tot străduim să retrezim la viaţă toate acele zicale ale începutului spiritual al omenirii, în formulele melodice care au fost consemnate, fiind convinşi că, dacă vom cânta „numai din lăute / în zicături multe”, „precum ne spun moşii” mitropolitului Dosoftei, pe la 1650, cântăm, de fapt, „pre-mpăratul, / că nu-i da dânsul altul, / să domnească-n lume / cu sfântul său nume”. În fond, bunul Dumnezeu este mai presus de cuvinte şi, atunci când îşi făcuse „sălaş în Soare” – cum zice Psalmul 18, al aceluiaşi David, rugăciunile se înălţau prin zicalele dumnezeieşti ale scripcilor, naiului şi cobzei, după cum scria Pindar într-un poem pierdut, cu excepţia citatelor folosite de Herodot în argumentările minunatelor sale „Istorii”.

Când înălţăm zicalele colindelor Nuntirii Cosmice, noi, „Zicălaşii”, ne împlem sufletele de miracolul dumnezeiesc al Primăverii şi al Naşterii cu o neasemuită şi tămăduitoare evlavie. Şi o să închinăm acest concert de colinde, de sărbători, tuturor românilor de aici şi de pretutindeni.

Ilie Boncheş, o stâncă din Munţii Dornelor

Pe Ilie Boncheş l-am asemănat, de când îl ştiu, cu o stâncă de neclintit, care stă de veghe între pământ şi cer, din neam în neam, din veac în vecie. Omul provine din spiţa lui George Boncheş, cantorul ales de munteni să-i reprezinte şi în Dieta din Viena şi în cea din Cernăuţi, pentru că era „apărătorul românilor din ţinutul Dornelor şi Câmpulungului, un om de bine, un străjer devotat al interesului public, un patriot renumit, deci: un mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului”,  şi, poate că şi de aceea, Ilie Boncheş nu-şi dezamăgeşte falnicul bunic, din moment ce, pentru făptuirile lui cotidiene, câştigă mandat după mandat, pentru demnitatea de primar al oraşului de la poalele Ouşorului.

Rareori mi se întâmplă să leg prietenii cu personaje politice, dar pe Iliuţă Boncheş, pe care l-am cunoscut printr-o strângere de mână, pe care se putea pune mai mult preţ decât pe orice angajamente scrise, îl ştiam dintotdeauna şi tocmai de aceea întreaga lui familie, în frunte cu Doamna Rodica, a devenit şi familia noastră, a Drăguşanilor: familia unui frate şi o iluminare a sufletului care tămăduieşte, alină, împrospătează. În public, îi zic, desigur, „domnule primar”, dar în sufletul şi în scrisul meu Iliuţă Boncheş e un geamăn, adică mai presus decât ceea ce se cuprinde în semantica deja convenţională a substantivului „domn”. Iar apropierea asta a familiilor Boncheş şi Drăguşanul (nevestele noastre se sună săptămânal) înseamnă, în fond un filon identitar, de tipul „cine se aseamănă se adună” care mă şi onorează, care mă şi bucură.

Bucovinenii deputatului vienez George Boncheş, în 1908, la Viena

Astăzi, Iliuţă Boncheş împlineşte vârsta mea şi simt nevoia să-mi exprim şi public afecţiunea profundă pe care i-o port şi care, nu arareori, mă întăreşte şi îmi dă putere de viaţă.

La mulţi ani, Iliuţă Boncheş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Ramona, o sărbătoare a Centrului Cultural „Bucovina”

Colega noastră Ramona Medeleanu şi superba ei prinţesă

Printre oamenii frumoşi ai Centrului Cultural „Bucovina”, Ramona Medeleanu reprezintă o identitate distinctă, identitate de piatră de la temeia tuturor zidirilor şi înfăptuirilor creatoare. Ramona este un om înnăscut pentru a sluji iluminarea, destinul ei de lumânare în ardere durabilă şi constantă împlinindu-se şi prin ceea ce, împreună, toţi izbutim să săvârşim, dar şi prin vlăstatul de viitorime, fiica sa, care deja se dovedeşte a fi un pictor cu potenţial şi nu doar o simplă promisiune a vremurilor care vor veni. Ar fi trebuit să-i aduc omagiile mele Ramonei Medeleanu încă de sâmbătă, când îşi retrăia ziua naşterii, dar abia astăzi, când mi-am văzut colegii cu braţele încărcate de flori, am înţeles că tot belşugul acela de culori vii este destinat zilei de naştere a Ramonei, Ramona fiind, pe drept cuvânt, sărbătoarea Centrului Cultural „Bucovina”. Pentru că aşa o trăim fiecare din noi – şi chiar o trăim – ca pe o sărbătoare care ne copleşeşte sufletele cu linişte, cu zâmbet, cu aromă cer cer proaspăt al dimineţii.

La mulţi ani, Ramona Medeleanu

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Ion Paranici, fratele pe care mi l-a dăruit şi mi l-a luat Dumnezeu

Adineauri, am aflat că Ion Paranici nu mai este, că a pornit pe cale, la fel de senioral ca întotdeauna, întru desluşirea tainelor, pe care, de altfel, le întrezărise admirabil în cărţile sale de poezie, de proză şi de publicistică, dar şi în modul aproape unic de a trăi şi a se apropia de toată lumea. Îl ştiu de prin vara anului 1976, când un alt mare senior al culturii de prin părţile noastre, domnul Ion Nedelea, universitar mutat ca adjunct la ziar pentru a face loc la catedră unui preferat al elitei administrative, îmi publicase o poezie – dacă nu cumva mai multe – şi l-am vizitat, ca să-i mulţumesc şi să-l cunosc. Atunci l-am întâlnit, prima oară, şi pe Ion Paranici, cel care avea să-mi devină, în mod firesc, începând cu aceeaşi clipită, fratele meu de peste apă, el văzând lumina zilei şi copilărind la Tişăuţi, iar eu, dincoace, la Mereni. Era un bărbat falnic, cu părul ca ninsoarea încă din tinereţe, impresionant prin nobleţe înnăscută şi prin vibranta căldură a sufletului. Am intrat, de-a lungul tinereţii mele, prin multe redacţii, prin cea a revistei „Flacăra”, care mă publicase simultan şi unde George Arion devenise îngerul meu de veghe, prin redacţia „Viaţa Românească”, unde aveam un alt înger, pe Ioanichie Olteanu, iar Cezar Baltag îmi citea mie şi finului său, Petre Got, pagini nou traduse din „Ulysses” a lui James Joyce şi din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, sau prin redacţia „Contemporanul”, unde, iarăşi, aveam doi îngeri, pe George Chirilă şi pe Platon Pardău. Păşea cu sfială, prin astfel de temple, ţărănuşul care am fost, dar nimeni, nici măcar uriaşii Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu nu mă copleşiseră precum Ion Paranici, care îmi oferea o familie de neuitat, cea numită „Zori noi”, ziar pe care îl citeam încă de pe vremea liceului, fascinat de foiletoanele lui Victor Micu.

Ion Paranici izbutise să transforme un ziar local într-o adevărată gazetă literară, în redacţia „Zori noi” ucenicind Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Constantin Hrehor, Gheorghe Lupu, Constantin Severin, Vig Istvan, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Mircea Motrici, Radu Bercea, Mircea Aanei, Vasile Zetu, Octavian Lazăr, Victor Ionescu, toţi legaţi printr-o caldă frăţietate cu Gheorghe Parascan, Mihai Ţânţar,  Nicolae Groza, Constantin Ştefuriuc, Victor Micu, Mircea Sfichi, Dumitru Teodorescu, Dumitri Vinţilă, Ion Mândrescu, Emil Morea, Victor Traian Rusu, Dumitru Brădăţan, Doina Cernica, Ştefan Ursache, ca să nu mai vorbesc de cei trei şefi, Ion Paranici, Ion Nedelea şi Costică Borş sau de tehnoredactorii Valentin Milici şi soţii Manolache sau Emil Reric. Acolo, sub aura lui Ion Paranici, fiecare dintre noi se descoperea şi se afirma, încetul cu încetul, şi beneficia de un „acasă” unic, nesperat şi inconfundabil

Ion Paranici

Într-una din acele zile, Ion Paranici m-a invitat în biroul său de redactor-şef şi mi-a întins un teanc de poezii, ale „unui prieten, Ion Tisă”, rugându-mă să-mi spun părerea. Am citit cu atenţie şi, la nu mai ştiu care poem, am tăiat o virgulă, pusă unde trebuia, dar care despărţea două metafore frumoase, anulând-o pe o a treia, care le îngloba pe cele două. Ion Paranici a privit atent, a citit textul, apoi a început să-mi explice la ce se gândise Ion Tisă. Am râs: „Aaa, deci dumneavoastră sunteţi Ion Tisă!”. „Nu, nici vorbă!”. Şi-atunci, de unde-i cunoaşteţi intenţionalităţile?”. Strâns cu uşa, Ion Paranici a recunoscut că despre poezia lui este vorba, dar m-a rugat să nu spun nimănui. Am promis, apoi, după două ceasuri şi ceva, am părăsit biroul; prietenii mei, Parascan, Micu, Morea şi Sfichi, mureau de curiozitate să afle ce-a vrut „şeful” de la mine. „Mi-a arătat poeziile. Scrie minunat, domnilor, aşa că e timpul să afle şi lumea!”. Deşi m-a auzit, Ion Paranici nu a protestat, chiar dacă, îndată ce a prins să publice prin revistele literare din ţară, tot de pseudonimul Ion Tisă se folosea, abia după pensionarea de la „Crai nou” – cum rebotezaseră studenţii admirabilul ziar „Zori noi”, începând să-şi publice cărţile, mai întâi pe cele de publicistică, sub numele cu care s-a născut.

Ion Paranici, Rodica Alexandru, Ileana Paranici şi Elena Maria Cuşnir

Între timp, viaţa ne îmbrâncise pe drumuri paralele şi ne vedeam rar, dar tot cu trăire de frate. Uneori, mă suna şi ne întâlneam la vreo cârciumă, deşi niciunul dintre noi nu se atingea de băuturile alcoolice. Întotdeauna, petreceam împreună câte două ceasuri şi mai bine. Îmi dăruia cărţile, pe care le publica în mare taină şi le răspândea numai printre prieteni. Scriind despre fiecare carte în parte şi publicând cronicile în „Monitorul de Suceava”, devenisem, fără să prind de veste, un adevărat exeget în opera lui Ion Paranici, o istorie a literaturii române, scrisă şi publicată la Iaşi, în mai multe volume, folosind cu predilecţie textele mele, deşi au fost mulţi cei care au scris despre ele, majoritatea critici literari încercaţi şi recunoscuţi ca atare. S-ar părea că, datorită frăţiei care ne unea de aproape o viaţă, eu înţelegeam mai adânc, adică mai aproape de trăirile lăuntrice ale poetului.

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

Ultima dată, ne-am văzut prin vară, pe un trotuar oarecare al Sucevei. Nu am stat mult de vorbă, deşi ne-am bucurat de întâlnire poate că mai mult decât oricând. Nici dacă am fi ştiut că urmează să-l pierd în acest an, tot nu am fi stat mai mult la taifas, pentru că Ion Paranici se simţea oarecum ostenit. Dar nici nu conta durata clipitelor de sporovăială, câtă vreme ne-am tot trăit unul pe celălalt, clipă de clipă, Ion Paranici fiind fratele pe care mi l-a dăruit şi-apoi mi l-a luat Dumnezeu.

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

În textul acesta, care nu-i decât o lacrimă a mea, nu am folosit cuvântul „domnul”, pentru că Ion Paranici a fost, este şi va fi mult mai mult decât atât: unul dintre puţinii seniori adevăraţi, pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Frate, căruia îi închin sufletul cu evlavie şi de memoria căruia, dacă va fi să mai rămân, mă voi ocupa cu sfinţenie. Nu din sentimentul frăţiei, ci pentru că i se cuvine pe deplin. Ion Paranici merită o carte a cărţilor sale de poezie, cu o amplă şi exhaustivă prezentare. În viaţa asta, am întâlnit mulţi creatori mari, dar numai doi oameni m-au impresionat prin măreţia umanului: Radu Beligan şi Ion Paranici. Iar ca poet, ca scriitor, Ion Paranici nu a fost decât icoana măreţiei sale omeneşti.

În public, istoricul Mihai Iacobescu, poetul Ion Paranici şi Doamna Ileana Paranici