Azi şi mâine, sufletetu-mi cântă!

Aştept, în fiecare an, cu un ciudat alean zilele de 13 şi 14 martie, prima fiind aleasă de nepoţica mea Carina-Ioana pentru ivirea pe lume, iar cealaltă, de fiul meu, Andi. Astăzi, La Cluj-Napoca, sărbătoarea “anului nostru nou”, care ţine două zile, a început în casa Cozminei şi a lui Mihai, acolo unde frăţiorul Carinei, Darius Andrei, se simte fericit ca un crăişor, deşi nu se numără printre sărbătoriţi decât în mod indirect. Acasă, la Suceava, noi, părinţii-bunici, urmărim “transmisiile în direct”, făcute cu telefonul mobil ba de Andi, ba de Cozmina, ba de Mihai. Lucrând, ca de obicei, eu am auzit doar cântecele-urare şi, când nu m-am mai putut stăpâni, am dat buzna, să cuprind evenimentul cu ochii şi cu sufletul.

Între timp, aştept fotografii şi filmuleţe. La Cluj-Napoca, şi copiii mei, Mihai, Cozmina şi Andi, şi nepoţii, Carina Ioana şi Darius Andrei, ba şi “scânteia neagră” numită Diego ne simt şi ne trăiesc prezenţa acolo, lângă ei. Ei, urmaşii, au izbutit să ne facă pe deplin fericiţi.

La mulţi ani, Carina-Ioana,

la mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să vă ţie,

şi pentru noi, şi pentru voi,

numai întru bucurie!

În fond, asta şi sunteţi voi, toţi cei ai noştri de la Cluj-Napoca: bucuria noastră deplină, pentru care niciodată nu vom fi vrednici să-i mulţumim cât trebuie bunului Dumnezeu!

Radu Boeru: Autolirica / „jurnal poetic şi nu prea”

„Speriat de oamenii / care poartă cinci beţe. / Ei pot pune în scenă / două crucificări şi jumătate” (Scris în 45, p. 10), tânărul poet şi grafician Radu Boeru, născut în Suceava şi plecat la timp de aici, izbuteşte simfonii lirice entuziasmante, în ciuda modernismului de ultimă generaţie, de care s-a lăsat adoptat, de modernismul-protest extrem de cerebral, pentru a ciopli un „jurnal poetic şi nu prea” – pentru că poezia lui e mai mult decât atât, e cunoaştere şi iniţiere în cunoaştere, pe care l-a numit „Autolirica” (editura PAGINARIUM Publishing, Bucureşti 2019; coperta şi grafica: Radu B. Boeru).

„El şi-a cules fructul păcatului / Când era încă tânăr, foarte tânăr. / Nimic nu a mai rămas în uscăciunea arborelui, / nicio frunză neîntoarsă. El a mers pe pământ, încă merge, / până pământul va umbla pe el, / laolaltă cu noi, ursitoarele care i-au ratat / întâlnirea cu el însuşi” (Creştere, p. 6), scrie Radu B. Boeru (eu îl ştiam sub prenumele Bogdan) şi, astfel, încă din primele pagini, ne avertizează asupra universului mitologic prin care avem de rătăcit, cu sau fără decăderi mistice, într-un imaginativ care sugerează discret un marş de protest printre stele nopţii sau prin însăşi bezna existenţială, în care „Marele rit a început. / Din seara asta şi până mâine, / Mirosuri de pământ, vă rog să-mi arătaţi / căile pe care să nu merg, viitorul pe care să nu-l am” (Ospăţ, p. 8).

La o primă vedere, „Autolirica” e o revoltă împotriva poeziei şi, prin consecinţă, împotriva sufletului; la fel, şi o revoltă împotriva mitului şi a mistificării, deşi Radu Boeru, observând că „ultimele secunde private au izbucnit din ceas, / ţipând ca liliecii orbi în după-amiaza vie” (Dimineaţă, p. 11), se reinventează, inclusiv liric, inclusiv mitic şi poate că şi mistic, dar o face printr-o individualizare distinctă şi răspicat susţinută. Fără voia lui, intră într-o incantaţie psalmică, care aminteşte discret de versetele primelor cărţi religioase ale omenirii şi mai puţin de psalmii biblici, deşi arhitectura alegorică des folosită ar putea lăsa şi o astfel de impresie. Şi tot la o primă vedere, Radu Boeru vehiculează şi retrăieşte trăirile contemporanilor săi, în momente de cumpănă, inclusiv trăirile lui Ceauşescu, „lângă Târgovişte”, pentru că „oamenii cu gânzi sunt blânzi. / Pe cuştile lor scrie Nu zgandariti! / cu Verdana de 24, / Bold şi subliniat, fără diacritice”. Modernismul acesta excesiv, care „pedalează pe Youtube”, poate semnala „Pericol de înec” (Gânzi, p. 24), într-o lume laconică Planeta tristeţii, p. 28), sărăcăcioasă, dar care îşi ajunge sieşi („Fascii glorioase. Bisericuţe. Ministere. / agregate baritoni, cântec de lemn. / Între ei, debalansat vă spun / că mă simt un mic nimic neputincios – Muzică, p. 27), dar salvarea este, iarăşi, simfonicul psaltic al salvării de la autopastişări, uneori abia schiţat („În era noastră, la vârf am năimit miei sfinţi / şi frunze căzătoare” – Centenar, p. 29), alteori amplu, dar fără a ieşi din matricea modernismului-protest sau, altfel spus, modernismul strigătului, ţipătului existenţial: „Păcat că vorba nu e încercare nici piatră de râu / iar vorba scrisă arde odată cu hârtia, / cu pulsul momentului, cu rotirile din ce în ce mai încete / a limbilor timpului în jurul axului înfipt / în roţi, arcuri, pârghii, scripeţi, pietre şlefuite şi şuruburi, / cam tot ce înţelegem din viaţă. / Strâng anotimpuri sub staturi de pile, / punga-nvechită în care-mi încap insomniile” (Una lună, duminică, tristă, p. 87). Iar statutul acesta de arbore mişcător, conferit propriului trup, atunci „Când libertatea s-a descheiat şi la ultimul nasture” (Despre subordonare, coordonare, poesis şi toate cele, p. 107), alienează cumva, pentru că „Trecură multe zile de la lunea albastră. / Lunea începuturilor, cu lună roşie, eclipsa / vrăjitoarelor, bejenia spre job” (O lună de poezie (experimentând), p. 123) sau pentru că „Toată lumea are nevoie să urască ceva” (Luni, creed, Ctrl, p. 140), precum într-o scenă de teatru absurd, în care „Actorii erau tineri, carnea stătea pe ei / în minunate feluri, piesa încă se scria singură / peniţele suple scrâşneau de zor / sărind din lacul de cerneală / în năvodul aruncat de cu seară / când ne amestecam paşii întretăiaţi / şi însemnam cu zgomote alocuţiuni / drumul spre bancul de probă” (Scena, p. 142).

„Constructor de senzaţii tari, termoizolante, / rezistente la cele mai groase plictiseli” (Inutilitate, p. 167), poetul pe care am avut onoarea să-l debutez cândva, la Suceava, îmi trimite, „din abisuri suspendate” şi „din timp, în timp, în timp” (Colectorii de merite (lui Paul Neagu), p. 177) câte un amplu mesaj al viitorimii lirice a neamului nostru, însemnând câte o nouă carte de poezie, „Unde unde de val curăţă mocirla memoriei, / maşinăriile de spălat păcatele / cu distilat de smirnă” (Piedică, 181), iar poezia de acest fel, care defineşte generaţiile care vin, nu doar că îmi place, ci mă şi pune pe gânduri, înainte de a ţipa, împreună cu Radu Boeru, penultimul vers al cărţii sale: „Trăiască libertatea! Să trăieşti, domnul meu, îmi răspunde” (Sfârşit, p. 189).

Gabrel Baban sau contururile sacralităţii tăcerii

Trăisem clipita sacralităţii în atelierul înţesat cu opere tulburătoare al pictorului Gabrel Baban. Fusesem prevenit de admirabilul Grigore Ilisei, realizatorul albumului, că în tablourile marelui pictor din Fălticeni nu voi întâlni personaje umane şi, dacă vreţi, nici mistice, şi asta pentru că „pictura obiectelor, a arhitecturii pe care Gabrel Baban le transformă în nişte personaje care vieţuiesc în absenţa oamenilor care le-au creat, dar sugerând ideea lucrării geniale şi de o poezie cu totul stranie şi specială a omului care a fost acolo” (B., Iustin, Gabrel Baban – 70, în Crai nou, 19 noiembrie 2018), dar încă nu puteam îndrăzni un punct de vedere personal, chiar dacă, în primele pagini ale albumului, apărut la editura Dana Art din Iaşi, în 2018, este admirabil analizată „Opera sub lentila timpului”, iar creatorul ei, drept „Pictor al luminii lăuntrice”, câteva „Marginalii critice”, ieşite din peniţele unor exegeţi cu adevărat iniţiaţi în estetica plastică, precum Gheorghe Macarie, Radu Negru, Sabila Fînaru, Luiza Barcan, Valentin Ciucă sau Doina Cernica, fiind demne de toată atenţia. Subscriu, desigur, la toate aceste perspective de interpretare, dar în cele ce urmează voi mărturisi cum respir eu universul plastic al lui Gabrel Baban, având la dispoziţie şi darul domniei sale, pecetluit cu o dedicaţie (pe care o ţin pentru mine).

Pictura lui Gabrel Baban, de parcă ar fi premeditat să identifice contururile sacre ale tăcerii (de aici fundalul ceresc masiv, menit să pună în lumină prim-planul desenului), sacralizează făptuirea umană, omul fiind, ca şi bunul Dumnezeu, prezent prin tot şi prin toate, dar fără a păşi vremelnic prin uriaşul templu al împlinirilor pământeşti, devenite şi cereşti, deci sacre, prin risipa de tăcere liturgică (precum în poemele lui Lucian Vesper), incifrată în cromatic. Fără îndoială, fiecare tablou sugerează un subiect-personaj în sine, dar ajunge să priveşti, în templul artistului, un singur perete cu lucrări expuse sau să răsfoieţi câteva pagini ale albumului ca să înţelegi că în opera lui Gabrel Baban există un mai presus, pe care Grigore Ilisei inspirat l-a numit, generalizând, „personaje care vieţuiesc în absenţa oamenilor care le-au creat, dar sugerând ideea lucrării geniale şi de o poezie cu totul stranie şi specială a omului care a fost acolo”, oamenii căpătând identitatea dumnezeiască a Creatorului, nu doar prin nume (primul nume atribuit lui Dumnezeu a fost OM, scris AUM, dar pronunţat „om”), ci şi prin creaţie. Şi aşa cum Atoateziditorul există prin tot şi prin toate, actul propriei creaţii, pe care Gabrel Baban o identifică în toată măreţia sfinţeniei, transformă omenirea, inclusiv prin istoricitate, măcar în „mâna lui Dumnezeu”, dacă nu cumva într-o concreteţe tulburătoare.

Gabrel Baban devine, astfel, cum o şi sugerează una dintre lucrările sale (Punte la Fântâna Mare, în care scândurile sugerează o siluetă de zeitate pământească), căutătorul de Cale, care o identifică trudnic, timp de o viaţă intens trăită, şi o jalonează, cu mijloacele artei plastice, măcar pentru admiraţia semenilor, dacă nu şi pentru păşire. Calea duce din generaţie în generaţie şi are propria ei sfinţie. În jurul Căii, elementele Templului Tăcerii, adesea şi cu sugestie de pilde, contribuie la armonizarea creaţiei vremelniciei în cea nepieritoare, dar dintotdeauna inefabilă. Tăcerea cântă, tăcerea vibrează cuvinte prin suflete, deci îşi defineşte rolul liturgic. Fiecare punte, pod, uliţă drum e un detaliu al Căii, iar stâlpii, porţile, casele definesc o arhitectură sacră, o sugestie cosmogonică. Intoricizată, desigur, şi adoptată ca intenţionalitate distinctă printre celelalte intenţionalităţi conştientizate. Un act creator, realizat plastic, liric sau muzical, presupune un număr neprecizat de intenţionalităţi şi o infinitate de finalităţi, funcţie de câţi trăitori de sugestie şi de inefabil păşesc prin faţa unui tablou, al unui poem sau al unei melodii. Intenţionalităţile şi finalităţile, în relaţionare şi condiţionare reiprocă, definesc şi arhitectura spirituală, şi arhitectura sacralităţii, cu înglobarea elementelor lor de iniţiere sau doar de credinţă.

Pictura lui Gabrel Baban, mereu consecventă cu sine, transformă culorile în tăcere, adică în desăvârşit liric, vizual şi melodic. Capătă, deci, puterea de a-ţi vorbi şi a te convinge. Îţi pune indefinitul în mişcare şi te orientează spre răspunsuri, chiar şi la întrebări nepremeditate şi nepuse încă. Înveşniceşte nu doar mărturia, prin valenţele sale iconografice, nu doar devenirea, ci şi vremelnicia. Individualizează şi, în mod aproape paradoxal, conferă dimensiuni cosmice şi simţirii, şi cugetului. E vizionară şi e viziune, e definirea contururilor sacralităţii tăcerii.

Răsfoiec paginile albumului, datorat, în cea mai mare parte, generozităţii cărturarului Grigore Ilisei, dar şi economiilor de o viaţă ale profesorului şi pictorului Gabrel Baban, unul dintre marii pictori ai acest nord de ţară românească a Moldovei, şi mă simt vinovat de indiferenţă, deşi nu-i decât un efect al rarelor intersectări. Îi datorăm mult lui Gabrel Baban, ne datorăm imens nouă înşine, în goana noastră încrâncenată după deşertăciunea deşertăciunilor. Cine ştie, poate că, în anii care urmează, ne vom împlini măcar câteva dintre aceste îndatoriri, titlul de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene”, pe care i l-a conferit, recent, Consiliul Judeţean Suceava, însemnând un prim pas, dar care nu trebuie să eşuez în nesemnificativ.

La taifas, cu Menachem Falek din Ierusalim

Fumând, pe Mestecăniş, lângă Anatol Viere, Vasile Tărâţeanu şi Menachem Falek

În fiecare săptămână, măcar câte o dată, ieşim amândoi la gard şi stăm la taifas. Vorbim despre copii şi nepoţi, despre poeţi şi poezie. Între Ierusalim şi Suceava nu-i decât un şleau, pe care grăbesc, încărcate de ură şi de dezbinare, mulţimile. Aşteptăm şi, când se face linişte, mai schimbăm câte o vorbă. Ba despre un poem al unui bucovinean, pe care Menachem Falek îl traduce în limba hebraică, ba despre un alt poem, al unui evreu, care se va publica în limba română. Ţin mult poeţii evrei, originari din România, să-şi publice opera şi în patria străbunilor lor, iar când e nevoie, dau şi eu o mână de ajutor. Ca între prieteni şi doar sub motivaţia prieteniei.

În public, la Corlata: Marius Chelaru, Menachem Falek, Mihai Pânzaru-PIM, Violeta Ţăran, Constantin Horbovanu

Poezia lui Menachem Falek încă mai musteşte de românism; de asta se adună, la Corlata, când se întâmplă să vină prin ţară, întreg satul şi îi aplaudă poemele cu entuziasm. Se regăsesc bieţii oameni în cântecele acelea ciudate, pe care Menachem le citeşte în hebraică, apoi le murmur eu în limba română – ca să nu iasă din cadenţă. Cadenţele diferă şi doar simţirile rămân dăinuitoare aidoma tăcerii, aidoma a ceea ce este mai presus de cuvinte.

Primirea poeţilor Marius Chelaru, din Iaşi, şi Menachem Falek, din Ierusalim, de către Preşedintele Nechifor, de către politicieni şi de către corlăţeni

Astăzi, Menachem Falek, poetul din Ierusalim, împlineşte un reper al tinereţii sale fără de bătrâneţe. S-a născut la Bistriţa, dincolo de munţi, şi am fost împreună, ca să-mi arate cum respira el, odinioară, lumina zilei. I-am văzut şi strămoşii, i-am ascultat cântând în sinagogă. Ne înfăşurau în cântece şi în prietenie. Între Ierusalim şi Suceava nu-i decât un şleau, pe care grăbesc aglomerat doar cei care nu pricep nimic. Le rămân urmele clipitei, pe care le spulberă prima rază şi prima boare, iar noi, eu şi prietenul meu, putem sta la taifas mai departe.

Poetul Menachem M. Falek

Când, în două naţiuni, se nasc oameni ursiţi să fie prieteni, ambele naţiuni au numai de câştigat. Poeţii Bucovinei sunt prezenţe în spaţiul cultural hebraic, iar cei evrei, în spiritualitatea românească. Împreună formăm Naţiunea Poeţilor. Nu călătorim pe şleaurile aglomerate de ură şi dezbinare, ci doar prin tăcerea sacră a cerului, în care sufletele se îngemănează.

La mulţi ani, Menachem Falek,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Constantin-Emil Ursu, o sărbătoare şi pentru noi, drăguşanii

Andi, dăruind primul album “Toy Machines” omului care îi este “super-drag”: Constantin-Emil Ursu

Când „Toy Machines” a scos primul său album, iar Andi a venit de la Cluj-Napoca, să mi-l aducă, întâi şi întâi am făcut un drum până la casa lui Constantin-Emil Ursu, omul care nu doar lui Andi, ci amândurora şi multor, multor altora ne este „super drag”. Iar dragostea noastră şi a tuturor celorlalţi se fundamentează pe faptele lui Emil, omul care se ruinează pe sine doar pentru a-i bucura pe alţii. Suceava îl ştie, în general, datorită transformării Muzeului Bucovinei în inima culturală de neconstestat a judeţului, o inimă vie, aflată în reverberaţie cu inimile tuturor, începând cu cele ale copiilor şi vibrând din generaţiei în generaţie ca o adevărată aflare de sine. Eu îl preţuiesc pentru mult mai mult: pentru cele două “fete” ale sale, soţia Laura şi fiica Anisia, pentru extraordinara lucrare de doctorat, prin care a valorificat descoperirea arheologică epocală de la Baia, în urma săpăturilor arătându-ni-se, cu întreg patrimoniul ei de frumuseţe, o aşezarea abandonată prin anii 5.000 înainte de Hristos, odată cu năvălirea spre sud a primelor valuri de populaţie polară.

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu

Expoziţia cu piese din Baia anului 5000 înainte de Hristos

La câte a izbutit să facă în viaţă, adesea neglijându-şi familia – noroc de festivaluri, care însemnau tot atâtea prilejuri pentru prinţesa lui, Anisia, de a-l mai vedea – Constantin-Emil Ursu s-ar putea declara împăcat cu sine, dar nu este el omul care să se oprească pe cale, fie şi pentru răgaz, pentru că se află într-o atavică şi aproape ursită competiţie cu sine, Emil sorbindu-şi aura din bucuriile tuturor şi fiind trăit de către cei mai mulţi drept bucurie, pe reciprocitatea aceasta durându-se, de fapt, temeinicele prietenii.

Andi Drăguşanul şi Constantin-Emil Ursu

Noi, drăguşanii, avem norocul de a ne bucura de frăţietatea lui, unindu-ne preocupări care trec dincolo de fereastra fiecărei zile pentru a aduna aripile de pe cer şi a le depune evlavios în sufletele contemporanilor. Deci nu e nici o exagerare dacă susţin că sărbătoarea zilei de naştere a lui Constantin-Emil Ursu înseamnă o bucurie şi pentru noi; una splendidă, adevărată şi tulburătoare.

La mulţi ani, Constantin-Emil Ursu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!