Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 8

Constantin Papuc: Deocamdată

 

Constantin Papuc

 

 

Un mucalit incorigibil, cu premii pentru caricatură dobândite la Zaporojye (Ucraina), Gura Humorului (România), Margate (Anglia) Legnica (Polonia), Cuneo (Italia) şi cu desene satirice răspândite prin întreaga lume expoziţională, cu expoziţii personale la Suceava, Londra, Iaşi, Sydney, Cambera, deocamdată revinde în atenţia lumii cu „Deocamdată”, un album de caricatură, publicat, în condiţii excepţionale, la Editura „CreArt” din Iaşi, 2020, prin care Constantin Papuc îşi eşalonează o parte a vieţii lui creatoare (2005-2020). Într-o scurtă prefaţă, Mihai Boacă semnala aproape axiomatic faptul că „un volum de caricatură este o victorie a spiritului, a tenacităţii, a credinţei că avem ceva de spus, şi, ca un corolar, o victorie raportându-ne la noi înşine”. Iar Constantin Papuc îşi explică, olograf, ideea noii lui cărţi: „După ce ani de-a rândul am muncit şi a fost cât pe ce să făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată, brusc, ei au schimbat macazul şi ne-au propus ceva cu totul şi cu totul original, ajungând cam în acest stadiu, DEOCAMDATĂ!”.

 

 

Desenele lui Constantin Papuc sunt tot atâtea filipice, care-i vizează pe „ei”, cei ce „au schimbat macazul”, începând de la tâlharii de pe copertă, care nu sunt bieţi meseriaşi ai şperaclului, ci politicieni, care au palate care i-au costat „doar doi ani de puşcărie” şi promit „lucrul bine făcut” pentru a ne obişnui cu „merge şi aşa”, într-o ţară în care domină şi îşi face de cap prostia agresivă şi nesimţită, rareori aflându-se cât un „cioban”, care să se mulţumească doar cu rosturile lui: „Aş putea să fiu prim-ministru, da’ nu vreau”. Desenele lui Constantin Papuc râd-plâng o ţară a eroismului bagatelizat, în care „tot ce-aţi apărat… s-a vândut” şi în care integritatea este persiflată băşcălios: „N-are nici măcar dosar penal, da’ vrea să candideze!!!”. O Românie plină de grotesc se dezvăluie din peniţa lui Constantin Papuc şi se poate desluşi în textele mucalite, care fac parte din întregul satiric, dar şi dintr-o lehamite generală şi generalizată a românilor faţă de realităţile care îi domină şi îi irosesc. Şi-atunci, ca răsfoitori ai albumului, râdem, ici şi acolo, semn că, vorba lui Romulus Vulpescu, nouă nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas.

 


Doru Olaş: Covid 19. Iubiri

 

 

 

Arhitect vizionar, care iese biruitor din matricea timpului său, dar şi caricaturist inspirat, cu o puzderie de premii naţionale şi internaţionale, suceveanul Doru Olaş scoate, la Editura „Opera Magna”, Iaşi 2020, o aparentă „trăsnaie” editorială, „Covid 19. Iubiri”, în care alternează poeme de dragoste, cu rădăcini stilistice şi discursive în „Cântarea Cântărilor”, şi caricaturi „de text”, care surprind şi ironizează discret mentalităţi şi animozităţi sociale, pe fondul unei prefăcătorii generale de-a înţelepciunea, deci de parvenire individuală prin dominarea celorlalţi cu regulile infailibile ale propriei inculturi. În general, textele caricaturilor se bazează pe jocuri de cuvinte, de genul „Dragă, cu pandemia asta am rămas covidă!”, „Dragă, vara asta se poartă Covid 19, dar la tenul tău cred că ar merge un Covid 20” sau „Dragă, stai şi tu în casă căci cu pandemia asta cine o să-ţi mai vină la înmormântare?”. Există, desigur, şi caricaturi fără cuvinte despre manipulare şi „orbirea” – „ţine-ţi gura” la vot, candidaţii pitindu-şi chipurile sub măşti, masca (botniţa) însemnând o spectaculoasă confundare cu poporul, şi nicidecum întoarcere.

 

 

În versuri, Doru Olaş este „lumina sărutului rămasă-n tine”, deci „măsura jumătăţilor”, „lăsând în urmă vechile metehne”, deci un zugrav al lăuntrului şovăielnic („umbra mea rămasă-n tine” sau „prezentul visului din vis”), este un rătăcitor biblic, şoptindu-şi lamentaţiile cu seriozitate: „Mă sculptez, michelangic, în faţă, / păstrând urme vii, păstrate în piatră. / Îndrept tăişul coarnelor aspre, / În singurul corn, inorog, / în singurul loc de piatră, / unde, în urme de pete de fată, / apar michelangiceuri sculptate. / Nu mai sculptez michelangic în piatră, căci răspunsul, sculptat de mine, / este sculptură în om, ce lasă pete în destine”.

 

Dotat cu puterea tainică de a „răstigni sărutu-n ceară” şi purtând stigmatul de a fi „muşcat de somnul / de după naşteri”, arhitectul şi caricaturistul Doru Olaş se lasă ademenit de poezie şi se caţără „răsturnând, din cer, / iubirea, ce-ntr-o viaţă întreagă / în răstignire şi-a găsit apel”. Nonconformist şi vizionar, dar înrădăcinat în iubire aidoma arborelui cosmic, şi el cu rădăcinile-n cer, Doru Olaş se răsfaţă cu o carte nonconvenţională, care îl reprezintă şi îl defineşte pe deplin.

 


Aurelian Ciornei, „fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc”

 

 

 

Ziua de 25 iulie este o pecete princiară a spiritualităţii româneşti, încă din 1934, când vedea lumina zilei, la Soroca, în Basarabia, Aurelian Ciornei, iar „ursitoarele l-au hărăzit să umble, să afle ţi să iubească acea lume tainică, miraculoasă, care formează istoria imaginarului, iar în labirintul acestei lumi, cu precădere, acea parte în care se concentrează şi se păstrează, imensă, străveche şi în continuă înnoire, estetica oralităţii – lume în care, cine are har şi ştie cum să umble, îşi face inima harpă, descoperă şi trăieşte într-o clipă pulsaţia veşniciei”[1]. Pentru că „Aurelian Ciornei şi-a făcut o profesie de credinţă din a depista, cultiva şi consemna în scris comorile nepreţuite ale cântecului şi jocului popular din Ţara de Sus, punându-le la adăpost din calea uitării”[2] sau, cum singur considera, pentru a desluşi „existenţa, încă din vremuri imemoriale, a unei structuri săteşti spirituale tainic închegată şi fericit controlată tradiţional”[3].

 

Având ca deviză a blazonului princiar un citat din Alecu Russo: „Datinile, poveştile, jocurile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui oricând trecutul îndepărtat”, Aurel Ciornei şi-a trăit cu intensitate viaţa şi nemurirea în dimensiunea spiritualităţii rurale româneşti, unde avea să afle „cât de profunde sunt trăirile umane, iubirea de viaţă şi muncă, dorul şi dragostea pentru frumos şi bine, forţa şi talentul în creaţia artistică ale ţăranului român, reflectate cu măiestrie neîntrecută în ocaziile de petrecere ori de îndurerare”[4], iar ştiinţa aceasta, odată tezaurizată, avea să-i aducă titlul de Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România.

 

Fermecător, fascinant şi doldora de zâmbete, Aurelian Ciornei îi mărturisea scriitorului plenar Constantin Severin: „M-am născut, probabil, îngemănat cu cântecul şi jocul. Din pruncie am fost fascinat de clocotul, de freamătul de prisacă al satului românesc. Cunoştinţele cele mai temeinice, tainele dansului popular le-am dobândit de-a lungul anilor la adevărata Academie, vie încă, aceea a satului românesc, cu veşnicia lui, cum spune Lucian Blaga, prin dăruiţii profesori care sunt bătrânii satelor. Lor li se cuvin, în primul rând, gândurile mele de dragoste şi recunoştinţă”[5], întrupate în sute şi sute de spectacole şi în câteva cărţi neasemuit de vii, care vibrează încă într-o ţară, în care, conform uneia dintre spusele lui mucalite, „cultu-i liber, dar, din păcate, şi incultul”. Şi astfel, sorbind numai din izvoarele apei vii ale scenariilor mitice ancestrale, moştenite integral doar de neamul nostru, Aurelian Ciornei s-a mutat în cărţile sale drept „dăruit profesor”, dar niciodată bătrân şi întotdeauna înţelept.

 

 

[1] Iacobescu, Mihai în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. VI.

[2] Cozmei, Ion, în Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, coperta IV.

[3] Ciornei, Aurelian, Drăguşanul Ion, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava 2001, capitolul Ciornei Aurelian, Sărbătorile de iarnă în satele bucovinene, p. 29

[4] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. 3

[5] Ciornei, Aurelian, La izvor de joc şi cânt / comori folclorice bucovinene, Editura Muşatinii, Suceava 2000, p. X

 

 


Din pricina lunii amare, Sanda nu va mai veni la Rock!

 

 

 

Amară este luna aceasta, în care o concretețe existențială inconfundabilă, Sanda Popovici, a renunțat la a mai trăi dumnezeirea între cele două dimensiuni pământești, apa și muzica, pentru a-l căuta în ceruri întru despovărare de suferință. După cum o știu eu, încă din vremea în care eram colegi de an în liceu și nu doar colegi de Bucovina Rock Castle, precum în ultimul deceniu, Sanda, cumplit de nedreptățită de soartă și supusă unui nemeritat martiriu, va retrăi cosmic amarul lui Radu Gyr („Pentru rănile mele nedrepte, / eu, Doamne, te iert!”), apoi se va transforma într-o stea, conform sfatului melodic al lui Kempes, pentru a putea rămâne pentru totdeauna aici, bucurie și părtașă la bucurie, conturată în mod egal și de lumina nemărginirii, și de cea a vibrantei libertăți, pe care o numim muzică rock – „piatra” cu care ne apărăm demnitatea noastră de muritori de credulitatea, dacă nu cumva de prostia universală.

 

Pasionată, dintotdeauna, de pescuit, pentru că o fascina liniștea vindecătoarea a apei (numele Maicii Sfinte, Maria, Fântână, deci Apă înseamnă), și de muzica stelelor, pe care, din voință divină, doar unora le este dat să o audă și să le-o dăruiască și celorlalți, în anumite clipe ale festivităților universale, Sanda a trăit frumos, profund, reverberant și așa va trăi întotdeauna, pentru că asta i-a fost ursirea, atunci când, prin naștere, i s-au arătat împreună cele trei ursitoare, care, în toate cărțile vechi de înțelepciune ale omenirii, se numesc trecut, prezent și viitor. Pentru că viitorul va continua să existe și pentru Sanda Popovici, chiar dacă, într-o lună amară, a pustiit prin sufletul lui Dodo și al feciorilor lor, în care s-a cuibărit neliniștea. Până o vor zări și vor reînvăța să o trăiască altfel și să asculte muzica stelelor prin ea, îngerul de pază al liniștii apelor și a muzicii. Pace ție, Sanda, și putere nouă, să te putem trăi până la capăt!


Fata care s-a născut cântec: Oana Maria Sîrbu-Botezat

 

 

 

Cândva, când conștientizase că ajunsese la perfecțiune artistică, Maestrul George Sîrbu, cu gest demiurgic, a modelat o întrupare a cântecului, pe care a numit-o Oana Maria (în traducere: Fântâna Știutoare de Cer), apoi i-a cerut să pășească, doar din dorința de a vedea cântecul întrupat și împărtășindu-se din sfintele bucurii pământești. Iar cântecul a populat vârstele, devenind când Anduța, când Oana Maria, când închinarea cea mai sfântă, cu care sufletul Maestrului George Sîrbu omagiază deplinătatea vieții, Oana Maria și Anda, Anduța și Oana Maria fiind Una, adică deplinătatea desărvârșită a cântecului. Am fost coleg cu Maestrul George Sîrbu, sunt coleg cu Oana Maria Sîrbu-Botezat, datorită norocului prieteniei mele evlavioase cu cântecul, care îmi primenește sufletul și îmi dă putere de viață.

 

 

La mulți ani, Oana Maria Sîrbu-Botezat,

și Dumnezeu să ni te ție Anduță

numai întru bucurie!

 


Pagina 8 din 103« Prima...678910...203040...Ultima »