Gabrel Baban sau contururile sacralităţii tăcerii | Dragusanul.ro

Gabrel Baban sau contururile sacralităţii tăcerii

 

 

 

 

Trăisem clipita sacralităţii în atelierul înţesat cu opere tulburătoare al pictorului Gabrel Baban. Fusesem prevenit de admirabilul Grigore Ilisei, realizatorul albumului, că în tablourile marelui pictor din Fălticeni nu voi întâlni personaje umane şi, dacă vreţi, nici mistice, şi asta pentru că „pictura obiectelor, a arhitecturii pe care Gabrel Baban le transformă în nişte personaje care vieţuiesc în absenţa oamenilor care le-au creat, dar sugerând ideea lucrării geniale şi de o poezie cu totul stranie şi specială a omului care a fost acolo” (B., Iustin, Gabrel Baban – 70, în Crai nou, 19 noiembrie 2018), dar încă nu puteam îndrăzni un punct de vedere personal, chiar dacă, în primele pagini ale albumului, apărut la editura Dana Art din Iaşi, în 2018, este admirabil analizată „Opera sub lentila timpului”, iar creatorul ei, drept „Pictor al luminii lăuntrice”, câteva „Marginalii critice”, ieşite din peniţele unor exegeţi cu adevărat iniţiaţi în estetica plastică, precum Gheorghe Macarie, Radu Negru, Sabila Fînaru, Luiza Barcan, Valentin Ciucă sau Doina Cernica, fiind demne de toată atenţia. Subscriu, desigur, la toate aceste perspective de interpretare, dar în cele ce urmează voi mărturisi cum respir eu universul plastic al lui Gabrel Baban, având la dispoziţie şi darul domniei sale, pecetluit cu o dedicaţie (pe care o ţin pentru mine).

 

 

Pictura lui Gabrel Baban, de parcă ar fi premeditat să identifice contururile sacre ale tăcerii (de aici fundalul ceresc masiv, menit să pună în lumină prim-planul desenului), sacralizează făptuirea umană, omul fiind, ca şi bunul Dumnezeu, prezent prin tot şi prin toate, dar fără a păşi vremelnic prin uriaşul templu al împlinirilor pământeşti, devenite şi cereşti, deci sacre, prin risipa de tăcere liturgică (precum în poemele lui Lucian Vesper), incifrată în cromatic. Fără îndoială, fiecare tablou sugerează un subiect-personaj în sine, dar ajunge să priveşti, în templul artistului, un singur perete cu lucrări expuse sau să răsfoieţi câteva pagini ale albumului ca să înţelegi că în opera lui Gabrel Baban există un mai presus, pe care Grigore Ilisei inspirat l-a numit, generalizând, „personaje care vieţuiesc în absenţa oamenilor care le-au creat, dar sugerând ideea lucrării geniale şi de o poezie cu totul stranie şi specială a omului care a fost acolo”, oamenii căpătând identitatea dumnezeiască a Creatorului, nu doar prin nume (primul nume atribuit lui Dumnezeu a fost OM, scris AUM, dar pronunţat „om”), ci şi prin creaţie. Şi aşa cum Atoateziditorul există prin tot şi prin toate, actul propriei creaţii, pe care Gabrel Baban o identifică în toată măreţia sfinţeniei, transformă omenirea, inclusiv prin istoricitate, măcar în „mâna lui Dumnezeu”, dacă nu cumva într-o concreteţe tulburătoare.

 

 

Gabrel Baban devine, astfel, cum o şi sugerează una dintre lucrările sale (Punte la Fântâna Mare, în care scândurile sugerează o siluetă de zeitate pământească), căutătorul de Cale, care o identifică trudnic, timp de o viaţă intens trăită, şi o jalonează, cu mijloacele artei plastice, măcar pentru admiraţia semenilor, dacă nu şi pentru păşire. Calea duce din generaţie în generaţie şi are propria ei sfinţie. În jurul Căii, elementele Templului Tăcerii, adesea şi cu sugestie de pilde, contribuie la armonizarea creaţiei vremelniciei în cea nepieritoare, dar dintotdeauna inefabilă. Tăcerea cântă, tăcerea vibrează cuvinte prin suflete, deci îşi defineşte rolul liturgic. Fiecare punte, pod, uliţă drum e un detaliu al Căii, iar stâlpii, porţile, casele definesc o arhitectură sacră, o sugestie cosmogonică. Intoricizată, desigur, şi adoptată ca intenţinalitate distinctă printre celelalte intenţionalităţi conştientizate. Un act creator, realizat plastic, liric sau muzical, presupune un număr neprecizat de intenţionalităţi şi o infinitate de finalităţi, funcţie de câţi trăitori de sugestie şi de inefabil păşesc prin faţa unui tablou, al unui poem sau al unei melodii. Intenţionalităţile şi finalităţile, în relaţionare şi condiţionare reiprocă, definesc şi arhitectura spirituală, şi arhitectura sacralităţii, cu îngrobarea elementelor lor de iniţiere sau doar de credinţă.

 

 

Pictura lui Gabrel Baban, mereu consecventă cu sine, transformă culorile în tăcere, adică în desăvârşit liric, vizual şi melodic. Capătă, deci, puterea de a-ţi vorbi şi a te convinge. Îţi pune indefinitul în mişcare şi te orientează spre răspunsuri, chiar şi la întrebări nepremeditate şi nepuse încă. Înveşniceşte nu doar mărturia, prin valenţele sale iconografice, nu doar devenirea, ci şi vremelnicia. Individualizează şi, în mod aproape paradoxal, conferă dimensiuni cosmice şi simţirii, şi cugetului. E vizionară şi e viziune, e definirea contururilor sacralităţii tăcerii.

 

 

Răsfoiec paginile albumului, datorat, în cea mai mare parte, generozităţii cărturarului Grigore Ilisei, dar şi economiilor de o viaţă ale profesorului şi pictorului Gabrel Baban, unul dintre marii pictori ai acest nord de ţară românească a Moldovei, şi mă simt vinovat de indiferenţă, deşi nu-i decât un efect al rarelor intersectări. Îi datorăm mult lui Gabrel Baban, ne datorăm imens nouă înşine, în goana noastră încrâncenată după deşertăciunea deşertăciunilor. Cine ştie, poate că, în anii care urmează, ne vom împlini măcar câteva dintre aceste îndatoriri, titlul de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene”, pe care i l-a conferit, recent, Consiliul Judeţean Suceava, însemnând un prim pas, dar care nu trebuie să eşuez în nesemnificativ.