Radu Boeru: Autolirica / „jurnal poetic şi nu prea”

„Speriat de oamenii / care poartă cinci beţe. / Ei pot pune în scenă / două crucificări şi jumătate” (Scris în 45, p. 10), tânărul poet şi grafician Radu Boeru, născut în Suceava şi plecat la timp de aici, izbuteşte simfonii lirice entuziasmante, în ciuda modernismului de ultimă generaţie, de care s-a lăsat adoptat, de modernismul-protest extrem de cerebral, pentru a ciopli un „jurnal poetic şi nu prea” – pentru că poezia lui e mai mult decât atât, e cunoaştere şi iniţiere în cunoaştere, pe care l-a numit „Autolirica” (editura PAGINARIUM Publishing, Bucureşti 2019; coperta şi grafica: Radu B. Boeru).

„El şi-a cules fructul păcatului / Când era încă tânăr, foarte tânăr. / Nimic nu a mai rămas în uscăciunea arborelui, / nicio frunză neîntoarsă. El a mers pe pământ, încă merge, / până pământul va umbla pe el, / laolaltă cu noi, ursitoarele care i-au ratat / întâlnirea cu el însuşi” (Creştere, p. 6), scrie Radu B. Boeru (eu îl ştiam sub prenumele Bogdan) şi, astfel, încă din primele pagini, ne avertizează asupra universului mitologic prin care avem de rătăcit, cu sau fără decăderi mistice, într-un imaginativ care sugerează discret un marş de protest printre stele nopţii sau prin însăşi bezna existenţială, în care „Marele rit a început. / Din seara asta şi până mâine, / Mirosuri de pământ, vă rog să-mi arătaţi / căile pe care să nu merg, viitorul pe care să nu-l am” (Ospăţ, p. 8).

La o primă vedere, „Autolirica” e o revoltă împotriva poeziei şi, prin consecinţă, împotriva sufletului; la fel, şi o revoltă împotriva mitului şi a mistificării, deşi Radu Boeru, observând că „ultimele secunde private au izbucnit din ceas, / ţipând ca liliecii orbi în după-amiaza vie” (Dimineaţă, p. 11), se reinventează, inclusiv liric, inclusiv mitic şi poate că şi mistic, dar o face printr-o individualizare distinctă şi răspicat susţinută. Fără voia lui, intră într-o incantaţie psalmică, care aminteşte discret de versetele primelor cărţi religioase ale omenirii şi mai puţin de psalmii biblici, deşi arhitectura alegorică des folosită ar putea lăsa şi o astfel de impresie. Şi tot la o primă vedere, Radu Boeru vehiculează şi retrăieşte trăirile contemporanilor săi, în momente de cumpănă, inclusiv trăirile lui Ceauşescu, „lângă Târgovişte”, pentru că „oamenii cu gânzi sunt blânzi. / Pe cuştile lor scrie Nu zgandariti! / cu Verdana de 24, / Bold şi subliniat, fără diacritice”. Modernismul acesta excesiv, care „pedalează pe Youtube”, poate semnala „Pericol de înec” (Gânzi, p. 24), într-o lume laconică Planeta tristeţii, p. 28), sărăcăcioasă, dar care îşi ajunge sieşi („Fascii glorioase. Bisericuţe. Ministere. / agregate baritoni, cântec de lemn. / Între ei, debalansat vă spun / că mă simt un mic nimic neputincios – Muzică, p. 27), dar salvarea este, iarăşi, simfonicul psaltic al salvării de la autopastişări, uneori abia schiţat („În era noastră, la vârf am năimit miei sfinţi / şi frunze căzătoare” – Centenar, p. 29), alteori amplu, dar fără a ieşi din matricea modernismului-protest sau, altfel spus, modernismul strigătului, ţipătului existenţial: „Păcat că vorba nu e încercare nici piatră de râu / iar vorba scrisă arde odată cu hârtia, / cu pulsul momentului, cu rotirile din ce în ce mai încete / a limbilor timpului în jurul axului înfipt / în roţi, arcuri, pârghii, scripeţi, pietre şlefuite şi şuruburi, / cam tot ce înţelegem din viaţă. / Strâng anotimpuri sub staturi de pile, / punga-nvechită în care-mi încap insomniile” (Una lună, duminică, tristă, p. 87). Iar statutul acesta de arbore mişcător, conferit propriului trup, atunci „Când libertatea s-a descheiat şi la ultimul nasture” (Despre subordonare, coordonare, poesis şi toate cele, p. 107), alienează cumva, pentru că „Trecură multe zile de la lunea albastră. / Lunea începuturilor, cu lună roşie, eclipsa / vrăjitoarelor, bejenia spre job” (O lună de poezie (experimentând), p. 123) sau pentru că „Toată lumea are nevoie să urască ceva” (Luni, creed, Ctrl, p. 140), precum într-o scenă de teatru absurd, în care „Actorii erau tineri, carnea stătea pe ei / în minunate feluri, piesa încă se scria singură / peniţele suple scrâşneau de zor / sărind din lacul de cerneală / în năvodul aruncat de cu seară / când ne amestecam paşii întretăiaţi / şi însemnam cu zgomote alocuţiuni / drumul spre bancul de probă” (Scena, p. 142).

„Constructor de senzaţii tari, termoizolante, / rezistente la cele mai groase plictiseli” (Inutilitate, p. 167), poetul pe care am avut onoarea să-l debutez cândva, la Suceava, îmi trimite, „din abisuri suspendate” şi „din timp, în timp, în timp” (Colectorii de merite (lui Paul Neagu), p. 177) câte un amplu mesaj al viitorimii lirice a neamului nostru, însemnând câte o nouă carte de poezie, „Unde unde de val curăţă mocirla memoriei, / maşinăriile de spălat păcatele / cu distilat de smirnă” (Piedică, 181), iar poezia de acest fel, care defineşte generaţiile care vin, nu doar că îmi place, ci mă şi pune pe gânduri, înainte de a ţipa, împreună cu Radu Boeru, penultimul vers al cărţii sale: „Trăiască libertatea! Să trăieşti, domnul meu, îmi răspunde” (Sfârşit, p. 189).