Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 20

Ziua Culturii Tradiţionale, la Centrul Cultural „Bucovina”

 

Inspirată şi spectaculoasă a fost manifestarea „Ziua Culturii Tradiţionale”, organizată, sub egida Centrului Cultural „Bucovina”, de Călin Brăteanu, şi încă pe proprie cheltuială, dacă tot nu i s-a aprobat proiectul de a pune temelia unei adevărate familii, constituită din toţi artiştii amatori, din slujitorii culturii din toate localităţile judeţului Suceava şi noi, angajaţii Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, de sub direcţia lui Călin Brăteanu, care a şi improvizat inspirat regia manifestării, care a fost, fără tăgadă, o splendidă expresie a bucuriei publice a celor care trăiesc arta românească până în adâncul cel mai tăinuit al fiinţelor lor.

 

 

Se împlineşte, astăzi, exact un an de la lansarea cărţii Doamnei Sofia Vicoveanca, „Din culisele sufletului”, iar Călin Brăteanu, el însuşi un inspirat interpret de folclor, a construit sub această aură sacră un eveniment care, de la an, la an, nu doar că ar putea ajunge pe deplin temeinic, dar ar şi solidariza, întru trăire proaspătă şi luminoasă, pe cei toţi care se adapă din acelaşi izvor cu apă vie, dar fără a-şi desluşi, prea des, urmele păşirilor. Manifestarea, amplă şi plină de duh, a început cu muzica fascinantă a „copiilor zicălaşi” din Moara, aflaţi sub bagheta lui Constantin Irimia, mici artişti, prin vârste, mari artişti prin vocaţie, care promovează o autenticitate modernă incredibilă a cântecului românesc şi, tocmai de aceea, noi, „Zicălaşii”, îi iubim şi preţuim fără rezerve.

 

S-a cântat, s-a vernisat expoziţia-eveniment a pictorului Doina Vianora Catargiu s-au lansat şi dăruit cărţi, s-au conferit diplome şi s-a petrecut în frăţietate, astăzi, 30 ianuarie 2020, la Centrul Cultural „Bucovina”. Putea fi ceva mai sincer şi mai frumos?

 

 

 


EVENIMENT: Expoziţia pictorului Doina Vianora Catargiu

 

Când a primit prenumele Doina, în urmă cu şapte decenii, prenumele acesta a însemnat, probabil, şi o predestinare, şi o descifrare, dar şi o singularitate exemplară a artei sale. Cuvânt străvechi, cu o vechime atestată documentar de peste 5.000 de ani şi cu o răspândire, şi în ziua de astăzi, în toate limbile scandinave şi baltice, inclusiv în Germania Orientală, Doina exprima şi definea, în ceremoniile Calusar (Naşterea Libajului Credinţei), ca şi pictura Doinei Vianorei Catargiu, „perspectiva”, „deschiderea spre”, „iluminarea”, sensul şi mai vechi, în limbajul monosilabic totemic, fiind acela de „puterea ştiutorului de iubire”, care nu era şi nu este altceva decât intrarea în armonia universală prin artă-credinţă.

 

 

În peisajele şi în tablourile cu flori – splendide înveşniciri ale frumuseţii efemerului, Doina Vianora Catargiu izbuteşte şi o baudelaire-ană corespondenţă între „trăire” şi intimitatea privirii care ne cercetează din elemente vii ale compoziţiei platice. Ca şi la Baudelaire, în arta plastică a Doamnei Doina Vianora Catargiu, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă, / prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / şi toate-l cercetează cu-un ochi prietenesc”. Şi sunt rare exemplele, în istoria mondială a artelor plastice, când tablourile se transformă în concreteţea vie a Sinelui Universal, deci în Dumnezeire, doar pentru a te cerceta pe tine, privitorul, cu o „privire familiară” – cum a spus Baudelaire în franceză, iar Philippide a adaptat inspirat, în română, drept „cercetare cu-un ochi prietenesc”, ceea ce, în fond, şi la Baudelaire, şi la Doina Vianora Catargiu, este, de fapt, o intimitate cosmică, o expresie a „perspectivei”, „iluminării” şi a „deschiderii spre” intimizarea în cosmicitate şi în netimp.

 

Stăpânind o tehnică plastică ireproşabilă, în care transparenţele parcă ar consacra teribila complementaritate a luminii şi umbrei din luna mai, pictura Doamnei Doina Vianora Catargiu nu o defineşte, aşa cum scriam în însemnările plastice anterioare, doar ca „prinţesă a florilor”, ci şi ca pe un veritabil sacerdot al iluminării, aşa precum o dovedeşte expoziţia-eveniment de astăzi, 30 ianuarie 2020. Tocmai din aceste pricini, şi eu, şi directorul Călin Brăteanu, am convenit, la unison, că arta Doamnei Doina Vianora Catargiu nu poate fi umilită prin lustruiri publice ale instituţiei pe care o slujim, ci trebuie omagiată, responsabil şi demn, printr-un album, pentru care amândoi ne vom bate, din datoria de a ajuta vremurile noastre să se mărturisească, aşa cum sunt cu adevărat, şi viitorimii.

 

 


Ovidiu BOA: Expoziţie de caricatură 50

 

În vremea în care crema intelectualităţii sucevene îl comemora, astăzi, cu patriotism şi responsabilitate pe Eminescu, caricaturistul şi pictorul Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA îşi vernisa de mult programata „Expoziţie de caricatură 50″, devenind, astfel, victima buldozerelor intelectuale cremoase, care nu ţin cont de nici o întâmplare programată, Eminescu fiind mai mult şi decât gaura din Tricolor pentru legitimarea cremei intelectuale sucevene, din faţa căreia trebuie să te dai cu precauţie la o parte. Cinste bravilor intelectuali sucevene şi cuvioasă reverenţă din partea mea, care nu-s decât un păcătos, care se simte mai aproape de Eminescu, la o expoziţie BOA, decât în splendida catedrală a Marii Simţiri Româneşti, pe care domniile lor o întrupează, anual, cu înţelepciune şi devotament.

 

 

Expoziţia lui BOA a fost expusă în foaierul Muzeului de Istorie din Suceava şi tare m-am mai bucurat când am băgat de seamă că nu sunt eu singurul păcătos incurabil, la eveniment participând, alături de alţi suceveni de zi cu zi – ca şi mine, caricaturiştii Constantin Papuc, George Licurici, Viorel Corodescu, pictorul Iulian Dziubinski şi umoristul Constantin Horbovanu. Din partea Muzeului Bucovinei, ne-a fost alături, în absenţa fizică a managerului Constantin-Emil Ursu, care ne este alături în fiecare clipă, inclusiv al zilei de azi, când se află la Bucureşti, universitarul Doina Creangă – din câte ştiu, director adjunct, dar cu siguranţă om şi cărturar care merită nu doar deplinul şi sincerul meu respect.

 

Universitarul Doina Creangă

 

Nu prea ştiam eu că, tot astăzi, Ovidiu BOA sărbătorea şi 23 de ani de la debut, care s-a petrecut într-unul dintre ziarele mele, „Bucovina”, pe vremea când născoceam ziar după ziar, iar prefectura şi consiliul judeţean se dădeau de ceasul morţii să mi le desfiinţeze, prin controale îndesite asupra agenţilor economici care „îndrăzneau” să dea publicitate şi la publicaţiile mele. Îmi amintesc perfect clipa în care Cristina mi-a vorbit despre desenele soţului ei, pe care le publicam imediat ce le primeam, în alternanţă cu operele lui Pamfil Horodnic (la mulţi ani, prietene!), amândoi caricaturiştii plăcându-mi în mod deosebit şi datorită desenului, şi datorită temelor inedite, cu o mare doză de mucalism în ele, dar şi cu o vibrantă deschidere spre viitorime, inclusiv prind discreta dezvăluire a harului pentru pictură, cu care BOA a fost înzestrat de soartă. Prin urmare, dacă eu i-am făcut debutul, a trebuit să spun şi câteva vorbe, alături de artiştii plastici deja menţionaţi ca prezenţi la eveniment, în dauna nobilei propriei înţelepţiri din erudiţia enormă a cremei intelectualităţii sucevene, care îl comemora, în apropiere, pe Eminescu. Aşa că nu am să vă povestesc mai multe, ci am să vă las în compania fotografiilor pe care le-am făcut cu un aparat şi mai păcătos decât mine. Ajungă-mi păcatul mărturisit că eu mă simt mai aproape de Eminescu la vernisajul unei expoziţii a lui Ovidiu BOA, decât în preajma cremei intelectuale sucevene!

 

Constantin Papuc şi Ovidiu BOA

Constantin Horbovanu, Viorel Corodescu-COV şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Constantin Horbovanu şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Ovidiu BOA şi Constantin Horbovanu

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Păcătoşii, cărora le râd sufletele

Viorel Corodescu-COV

Publicul lui Ovidiu BOA

Între artişti plastici

George Licurici

George Licurici

Constantin Papuc

Constantin Horbovanu

 


Constantin Severin: Bibliotecarul Infernului

 

O carte apărută de sărbători „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor şi a învăţăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstrez cu sfinţenie” (p. 231) fiecare generaţiei în parte, Biblioteca Infernului, de Constantin Severin (Cartea Românească Educaţional, Iaşi 2019), confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele aşteptări ale excelentului recenzor Paul Gorban, formulate şi publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârneşte interesul lecturii, Constantin Severin aduce în faţa lectorilor săi o poveste captivată, în care pe putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum şi cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărţi, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzaţia că din cititor poţi deveni treptat un personaj al romanului. Bibliotecarul Infernului este una dintre cele mai tulburătoare cărţi scrisă în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaştem vocaţia autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet şi artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.

 

„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”

 

Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează nai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îţi poate arăta o cale pe care poţi traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneţ” (p. 14), deşi, în tentativa lui iniţiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoaşterii („Dublă e naşterea celor de mor, şi dublă pieirea”), frază de la care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh şi, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate şi, tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoaşterii, ignorată de fiecare dintre noi, deşi se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.

 

Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală şi a-spaţială,  este cea în care se porneşte de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…) o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naşte din ele şi le naşte in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găseşte doar în interiorul tău” (p. 239) şi parabolă a creaţiei scufundate în uitare, în condiţiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură şi închisă în care simţi uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieţii interioare a autorului, o viaţă care înţelege că „dincolo de frumuseţe şi de nefrumuseţe, de bine şi de rău, de rostit şi de nerostit, ne aşteaptă Sufletul însuşi, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane şi, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) şi, tocmai de aceea, aşa cum singur mărturiseşte, „în viaţă” nu a făcut decât să caute esenţa fiinţei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanţă cu muzica sferelor” (p. 264).

 

„Stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu”

 

Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola iniţierii, în care orice carte şi nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte şi de după viaţă” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îţi oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaştere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaştere” (pp. 267, 268).

 

Dorindu-şi măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viaţă” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obişnuim să-l numim erudiţie, adoptă „autoflagelarea onestă şi crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotenţă de a crea ceva” (p. 31) şi se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărţii sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare şi „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral şi spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Oraşul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbeşte un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deşi nu cunoştea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se uneşte cu cea a lui Dumnezeu, înţelegi toate limbile”, drept consecinţă a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).

 

„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”

 

În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenuşiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică  reverberare a înţeleptei lui naraţiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung şi oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înţelege pe deplin pitagorica definiţie a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8) că „orice ştiinţă se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existenţial, deci „nevoie sufletească şi organică de frumosul pe care voi, artiştii, ştiţi să-l coborâţi pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinereţe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin vămile Absolutului, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).

 

„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”

 

Ca naraţiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viaţa reală a iniţiaţilor, cale de trei veacuri, desfăşurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-şi asuma calităţile de „spadasini neîntrecuţi” sau de „iniţiaţi martiri” ai personajelor exponenţiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci iniţiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise şi înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăţia Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent” (p. 158) şi în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaştere. Uneori, Constantin Severin încearcă perspective şi înspre sinele biografic, Nini, vorbind şi despre neamurile şi despre familia lui, dar într-o fixaţie ereditară şi monografică înţelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta şi martirilor tovarăşi de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris şi publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice şi istorice ale personajelor reale ale cărţii, devin, în Biblioteca Infernului, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de nişte ţigani, şi nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are o ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieşeşti din scufundarea astrală, pentru că, în fond, aşa cum şi recunoaşte autorul, în ultima frază a cărţii sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).

 

Din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti”

 

Biblioteca Infernului, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deşi, la o privire pripită, poate sugera influenţe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creaţia în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Oraşul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci şi o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr şi mituri sfinte”, o stare de graţie în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creaţiei, „cu câte o viaţă cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc şi decisiv, „între spaţiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar Biblioteca Infernului îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit şi întreaga lui creaţie plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi desluşeam doar poezia, nu şi răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului (Ion Drăguşanul).

 


Constantin Hrehor, scriitor şi-n noaptea de Crăciun

 

Printre mesajele de Crăciun, am primit unul care îmi era cu adevărat destinat, semnat de poetul, publicistul, graficianul, muzicianul şi scriitorul Constantin Hrehor. Un mesaj sau un gând? Un gând, o trăire existenţială tulburătoare, care îmi era doar mie adresată şi-n care îmi puteam descifra întregul destin de până acum, dacă nu cumva şi din viitor, dacă privim viitorul ca pe o îndatorire pe care conştient ţi-o asumi. Fără urări, fără cuvinte gratuite, Constantin Hrehor, şi cu vocaţia lui de slujitor al altarului – timp de o viaţă de om, se adresa sufletului meu, curăţindu-l şi îndemnându-l spre propria lui lumină, adică spre ceea ce, de regulă, numim iluminare. M-au tulburat cuvintele lui Constantin Hrehor, cuvinte de frate nelumesc, primit drept binecuvântare de la bunul Dumnezeu. Cuvinte care durează, dacă ţi-i dat să le respiri în neîngrădita lor capacitate de împrospătare, şi cărora le rămâi pe vecie dator, în dimensiunea tainică a netrucatelor închinăciuni. Cuvinte care probau că, în cuprinsul nopţii sacre, un gând bun şi luminos se desprindea din aura celui mai important poet al Bucovinei de astăzi, ca o încredinţare pe care numai astfel o poţi trăi. Mulţumesc, Domnule Poet, cu respectuoasă şi frăţească plecăciune.


Pagina 20 din 110« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »