Ion Paranici, fratele pe care mi l-a dăruit şi mi l-a luat Dumnezeu

Adineauri, am aflat că Ion Paranici nu mai este, că a pornit pe cale, la fel de senioral ca întotdeauna, întru desluşirea tainelor, pe care, de altfel, le întrezărise admirabil în cărţile sale de poezie, de proză şi de publicistică, dar şi în modul aproape unic de a trăi şi a se apropia de toată lumea. Îl ştiu de prin vara anului 1976, când un alt mare senior al culturii de prin părţile noastre, domnul Ion Nedelea, universitar mutat ca adjunct la ziar pentru a face loc la catedră unui preferat al elitei administrative, îmi publicase o poezie – dacă nu cumva mai multe – şi l-am vizitat, ca să-i mulţumesc şi să-l cunosc. Atunci l-am întâlnit, prima oară, şi pe Ion Paranici, cel care avea să-mi devină, în mod firesc, începând cu aceeaşi clipită, fratele meu de peste apă, el văzând lumina zilei şi copilărind la Tişăuţi, iar eu, dincoace, la Mereni. Era un bărbat falnic, cu părul ca ninsoarea încă din tinereţe, impresionant prin nobleţe înnăscută şi prin vibranta căldură a sufletului. Am intrat, de-a lungul tinereţii mele, prin multe redacţii, prin cea a revistei „Flacăra”, care mă publicase simultan şi unde George Arion devenise îngerul meu de veghe, prin redacţia „Viaţa Românească”, unde aveam un alt înger, pe Ioanichie Olteanu, iar Cezar Baltag îmi citea mie şi finului său, Petre Got, pagini nou traduse din „Ulysses” a lui James Joyce şi din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, sau prin redacţia „Contemporanul”, unde, iarăşi, aveam doi îngeri, pe George Chirilă şi pe Platon Pardău. Păşea cu sfială, prin astfel de temple, ţărănuşul care am fost, dar nimeni, nici măcar uriaşii Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu nu mă copleşiseră precum Ion Paranici, care îmi oferea o familie de neuitat, cea numită „Zori noi”, ziar pe care îl citeam încă de pe vremea liceului, fascinat de foiletoanele lui Victor Micu.

Ion Paranici izbutise să transforme un ziar local într-o adevărată gazetă literară, în redacţia „Zori noi” ucenicind Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Constantin Hrehor, Gheorghe Lupu, Constantin Severin, Vig Istvan, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Mircea Motrici, Radu Bercea, Mircea Aanei, Vasile Zetu, Octavian Lazăr, Victor Ionescu, toţi legaţi printr-o caldă frăţietate cu Gheorghe Parascan, Mihai Ţânţar,  Nicolae Groza, Constantin Ştefuriuc, Victor Micu, Mircea Sfichi, Dumitru Teodorescu, Dumitri Vinţilă, Ion Mândrescu, Emil Morea, Victor Traian Rusu, Dumitru Brădăţan, Doina Cernica, Ştefan Ursache, ca să nu mai vorbesc de cei trei şefi, Ion Paranici, Ion Nedelea şi Costică Borş sau de tehnoredactorii Valentin Milici şi soţii Manolache sau Emil Reric. Acolo, sub aura lui Ion Paranici, fiecare dintre noi se descoperea şi se afirma, încetul cu încetul, şi beneficia de un „acasă” unic, nesperat şi inconfundabil

Ion Paranici

Într-una din acele zile, Ion Paranici m-a invitat în biroul său de redactor-şef şi mi-a întins un teanc de poezii, ale „unui prieten, Ion Tisă”, rugându-mă să-mi spun părerea. Am citit cu atenţie şi, la nu mai ştiu care poem, am tăiat o virgulă, pusă unde trebuia, dar care despărţea două metafore frumoase, anulând-o pe o a treia, care le îngloba pe cele două. Ion Paranici a privit atent, a citit textul, apoi a început să-mi explice la ce se gândise Ion Tisă. Am râs: „Aaa, deci dumneavoastră sunteţi Ion Tisă!”. „Nu, nici vorbă!”. Şi-atunci, de unde-i cunoaşteţi intenţionalităţile?”. Strâns cu uşa, Ion Paranici a recunoscut că despre poezia lui este vorba, dar m-a rugat să nu spun nimănui. Am promis, apoi, după două ceasuri şi ceva, am părăsit biroul; prietenii mei, Parascan, Micu, Morea şi Sfichi, mureau de curiozitate să afle ce-a vrut „şeful” de la mine. „Mi-a arătat poeziile. Scrie minunat, domnilor, aşa că e timpul să afle şi lumea!”. Deşi m-a auzit, Ion Paranici nu a protestat, chiar dacă, îndată ce a prins să publice prin revistele literare din ţară, tot de pseudonimul Ion Tisă se folosea, abia după pensionarea de la „Crai nou” – cum rebotezaseră studenţii admirabilul ziar „Zori noi”, începând să-şi publice cărţile, mai întâi pe cele de publicistică, sub numele cu care s-a născut.

Ion Paranici, Rodica Alexandru, Ileana Paranici şi Elena Maria Cuşnir

Între timp, viaţa ne îmbrâncise pe drumuri paralele şi ne vedeam rar, dar tot cu trăire de frate. Uneori, mă suna şi ne întâlneam la vreo cârciumă, deşi niciunul dintre noi nu se atingea de băuturile alcoolice. Întotdeauna, petreceam împreună câte două ceasuri şi mai bine. Îmi dăruia cărţile, pe care le publica în mare taină şi le răspândea numai printre prieteni. Scriind despre fiecare carte în parte şi publicând cronicile în „Monitorul de Suceava”, devenisem, fără să prind de veste, un adevărat exeget în opera lui Ion Paranici, o istorie a literaturii române, scrisă şi publicată la Iaşi, în mai multe volume, folosind cu predilecţie textele mele, deşi au fost mulţi cei care au scris despre ele, majoritatea critici literari încercaţi şi recunoscuţi ca atare. S-ar părea că, datorită frăţiei care ne unea de aproape o viaţă, eu înţelegeam mai adânc, adică mai aproape de trăirile lăuntrice ale poetului.

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

Ultima dată, ne-am văzut prin vară, pe un trotuar oarecare al Sucevei. Nu am stat mult de vorbă, deşi ne-am bucurat de întâlnire poate că mai mult decât oricând. Nici dacă am fi ştiut că urmează să-l pierd în acest an, tot nu am fi stat mai mult la taifas, pentru că Ion Paranici se simţea oarecum ostenit. Dar nici nu conta durata clipitelor de sporovăială, câtă vreme ne-am tot trăit unul pe celălalt, clipă de clipă, Ion Paranici fiind fratele pe care mi l-a dăruit şi-apoi mi l-a luat Dumnezeu.

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

În textul acesta, care nu-i decât o lacrimă a mea, nu am folosit cuvântul „domnul”, pentru că Ion Paranici a fost, este şi va fi mult mai mult decât atât: unul dintre puţinii seniori adevăraţi, pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Frate, căruia îi închin sufletul cu evlavie şi de memoria căruia, dacă va fi să mai rămân, mă voi ocupa cu sfinţenie. Nu din sentimentul frăţiei, ci pentru că i se cuvine pe deplin. Ion Paranici merită o carte a cărţilor sale de poezie, cu o amplă şi exhaustivă prezentare. În viaţa asta, am întâlnit mulţi creatori mari, dar numai doi oameni m-au impresionat prin măreţia umanului: Radu Beligan şi Ion Paranici. Iar ca poet, ca scriitor, Ion Paranici nu a fost decât icoana măreţiei sale omeneşti.

În public, istoricul Mihai Iacobescu, poetul Ion Paranici şi Doamna Ileana Paranici