Colindele româneşti ale Nuntirii Cosmice

Lucrând concertul de „Colinde populare” româneşti, culese şi armonizate de George Cucu, dar mult prea repede zvârlite în uitare, noi, „Zicălaşii”, am dat, din pură întâmplare, şi peste un „Colind” cules din Bihor de Béla Bartók, dar care colind, cu acelaşi text şi cu o melodie uşor îmbunătăţită, se folosea drept cântec de nuntă la Bălăceana, în Bucovina (le vom cânta în finalul concertului nostru).

Deci, în două extremităţi ale ţinuturilor locuite de români, acelaşi colind al Nuntirii Cosmice se cânta, din vremuri străvechi, dar cu prilejuri ritualice diferite, deşi cu aceeaşi rădăcină în „datul iniţial”, şi în 1907.

În vremea vremilor, colindele erau „zicale”, adică melodii interpretate numai instrumental, numai „în lăute, în zăcături multe”, cum traducea, în versuri, înainte de 1686, mitropolitul Dosoftei „Psalmul 46” al Regelui David. La fel scrie şi în Psaltirea de la Alba Iulia, din 1640.

Colindele erau cântece de nuntă, prin care se omagia, pe „muntele luminii întărite” (Ko Li’n Da), „naşterea luminii întărite” (Ca Li’n Da), adică echinocţiul de primăvară, privit de primele generaţii de oameni vorbitori drept Nunta Soarelui cu Natura (Primăvara, numită Ma, adică luna mai – de unde vin şi jocurile cu măşti numite „Malanka”).

Colindele se cântau în satele (paganele) întregii Europa şi în primele veacuri ale creştinismului, care înflorea doar în oraşe-cetate. Obiceiule „păgâne” diferenţiau obiceiurile satelor europene (pagane) de obiceiurile încă firave ale creştinismului urban. Deci, cuvântul „păgânism” nu înseamnă „satanism”, cum s-a insinuat în întunecatul ev mediu, ci rural, sătesc.

Prima colecţie de „colinde lumeşti” (Pesta, 1859), cum numea At. Marian Marienescu „colindele păgâne”, probează că în colindele străvechi s-a descris, întotdeauna Nunta Cosmică (padinile 94-). Fără trivialităţi, fără dogmatism religios, ci doar ca raportare a bucuriilor vremelniciei umane la fericirea presupusei eternităţi:

„Plecarea la peţit”: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

„Trei peţitori”: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

„Fata mândră”: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

„Cununa”: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

„Jocul”: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

„Calul Miresei”: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

„Calul Mirelui”: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

„Alergarea cu cai”: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

„Trei jocuri”: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

„Fetele şi florile”: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

„Floarea aleasă”: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iar /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

„Fata şi porumbul”: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

„Cartea Miresei”: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

„Leagănul”: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. / Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

Până în 1907, nu întâlnim culese melodii de colinde, pe care biserica le anatemizase drept „cântece drăceşti”. „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”, scria, în „Didahiile” Antim Ivireanu, iar în aceeaşi perioadă, deci pe la 1550, pastorul Helai protesta împotriva faptului că, printre transilvăneni, „îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării)”, iar pastorul Andreas Matheius, din Cergăul Mic (Alba) se plângea stăpânirii că enoriaşii „încă mai practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”.

„Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, constatând că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă”, toţi „cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele”, îndemn dogmatic şi poruncă promovate şi în „Catavasierele” din 1750 şi 1784.

Înlocuirea textelor colindelor Nuntirii Cosmice, considerate „curvăsăreşti” de către dogmatici s-a făcut după 1827, atunci când asesorul consistorial şi protopresviterul Caransebeşului Ioan Thomici publica, la Pesta, „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii română”, versificând neîndemânatec un cântec de stea şi un „vifleim”, pe care, de altfel, le şi numea „cântări dumnezeieşti”. Şi, astfel, încetul cu încetul, dar anevoios, străvechile colinde ale Nuntirii Cosmice se transformă în „colinde creştine”, deşi doar melodiile vin din muzica începuturilor şi, uneori, refrenele („leru-i ler” – adică „legea-i lege”; „linu-i lin şi iarăşi lin” – adică „lumina-i lumină şi iar lumină” etc.).

De câţiva ani, noi, „Zicălaşii”, ne tot străduim să retrezim la viaţă toate acele zicale ale începutului spiritual al omenirii, în formulele melodice care au fost consemnate, fiind convinşi că, dacă vom cânta „numai din lăute / în zicături multe”, „precum ne spun moşii” mitropolitului Dosoftei, pe la 1650, cântăm, de fapt, „pre-mpăratul, / că nu-i da dânsul altul, / să domnească-n lume / cu sfântul său nume”. În fond, bunul Dumnezeu este mai presus de cuvinte şi, atunci când îşi făcuse „sălaş în Soare” – cum zice Psalmul 18, al aceluiaşi David, rugăciunile se înălţau prin zicalele dumnezeieşti ale scripcilor, naiului şi cobzei, după cum scria Pindar într-un poem pierdut, cu excepţia citatelor folosite de Herodot în argumentările minunatelor sale „Istorii”.

Când înălţăm zicalele colindelor Nuntirii Cosmice, noi, „Zicălaşii”, ne împlem sufletele de miracolul dumnezeiesc al Primăverii şi al Naşterii cu o neasemuită şi tămăduitoare evlavie. Şi o să închinăm acest concert de colinde, de sărbători, tuturor românilor de aici şi de pretutindeni.