De ziua naşterii fiului meu, Andi Drăguşanul

„Se spune ca mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine”

(Mântuire / Redemption)

„They say that redemption, well it ain’t that sweet.

I heard there’s no more room for me…

I cut my illusions in the eyes of the strangers,

Engaged, like a blind man in hunting angels.

I’m sure there’s no more room for me”

(Mântuire / Redemption)

„Cuprins ca un orb la vânare de îngeri” în vâltoarea din „ochii străinilor”, Andi Drăguşanul este un veritabil poet de limbă engleză, atunci când premeditează textele pentru melodiile trupei „Toy Machines”, unele dintre cântece fiind, şi ca melodii, creaţia lui integrală (Morning Rush – prima piesă a trupei, Flawless etc.). Dar el există pentru trupă şi în numele ei „îşi crestează iluziile” în „vremurile disperate”, în care „sentimentele vor muri toate / ridicându-se, în timp ce cad”. Nu s-a vrut poet, deşi identificase, în lăuntruri, poezia care cântă, şi-abia atunci când a tradus textele englezeşti pentru mine, ca să înţeleg mai bine mesajul muzicii „Toy Machines”, abia atunci am trăit surprinderea şi bucuria de a descoperi în fiul meu şi un poet adevărat, cu construcţii discursive inedite, care valorifică alegoric, deci mai mult decât metaforic cunoştinţele lui de mitologie şi de astronomie, care l-au îndreptăţit, pe când avea doar 13 ani, să fie cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, deschizând pentru România o cale pe care acum se păşeşte atât de triumfal.

Pentru Andi Drăguşanul mitologia, ştiinţa cerului, muzica şi poezia înseamnă un tot unitar şi armonios, menit purificării, deci desprinderii de decadenţa structurală a trăirilor omeneşti, de realităţile în care „violent strigă minciuna”, iar „mântuirea nu-i chiar atât de dulce”, precum se crede, sentimentul de „purtat prea mult” vizând, de fapt, târâşul condiţiei existenţiale prin care suntem obligaţi să răzbatem, pendulând între înălţări şi căderi („raiul a încetat să mă mai urască”), în căutarea propriei identităţi („vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu: Ce e purtat prea mult?”).

Fiecare poem al lui Andi Drăguşanul, menit doar împlinirii spectacolului scenic, înseamnă mult mai mult, mult mai adânc şi mai tulburător, iar când am înţeles că fiul meu este incomparabil mai dinamic şi mai divers decât am izbutit eu să fiu în poezie (şi niciodată nu am fost de mâna a doua), l-am rugat să scoatem împreună o carte de poezie – ceea ce a însemnat o bucurie şi pentru regretatul poet Roman Istrati, pentru că rareori, în spiritualitatea universală, se petrec astfel de întâlniri tată-fiu într-un spaţiu comun al trăirii, al speranţei şi al mântuirii prin „cântecele despovărării”. De acolo, din filele care ne adăpostesc şi ne apără, „mă alint cu întunericul” şi, mai ales, pe seama lui, şi te invit, cititorule întâmplător: „Vino să guşti cum eu / devin apă!”. Eu, Ion sau eu, Andi Drăguşanul, nu contează, în suprapuneri ursite, întruparea eu-lui, chiar şi atunci când „acţionează în moduri disperate”. Contează doar sigiliul liric, pe care vi-l pun la dispoziţie, în cinstea zile de mâine, 14 martie 2019, ziua naşterii lui Andi Drăguşanul, pe care eu, Ion Drăguşanul, o voi petrece în faţa unei instanţe, apărând pecetea „Bucovina Rock Castle” de răutatea altor nefăcători decât cei deja ştiuţi. Rămâneţi, deci, cu câteva scăpătări de cântec, în variantă română şi engleză, dar nu înainte de a apuca să-i urez fiului meu drag:

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

„Vremuri disperate se vor înlănţui,

Acţionează în moduri disperate

Purifică-te, ca să afli

Că totul rămâne la fel:

Violent strigă minciuna

Sub piele, se târăşte,

Sentimentele vor muri toate

Ridicându-se, în timp ce cad”

(Treaz / Awake)

„Desperate times will bind

Act in desperate ways

Purge yourself to find

All the same it stays

Violent calls the lie

Under skin it crawls

Feelings will all die

Rising as they fall”

(Treaz / Awake)

*

„Şi-acum mă tem de cădere, nu mai am nimic, totul e purtat prea mult,

îmi vei purta tu inima şi mă vei aştepta? Eu, cel întârziat, raiul a încetat să mă mai urască

vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu:

Ce e purtat prea mult? Sunt purtat prea mult”

(Purtat prea mult / Worn Out)

„And now I fear the fallout, I’m all out, everything’s worn out.

Will you wear my heart and wait me? The late me? Heaven done hate me.

Could you pierce the sky with your voice? And call out my name,

That’s worn out, I’m worn out”

(Purtat prea mult / Worn Out)

*

„Acum sunt violenţa

împăturită în tăcerea insulelor

ce nu mă vor lăsa niciodată să le văd

de aproape,

Flirtez cu ulcerul,

cu „post-ea”-ul

cu faptul că ea e o minciună

iar eu sunt uitat.

Iroseşte-mă, muscă şi gustă-mă,

dar nu te grăbi,

Vino să guşti cum eu

devin apă!”

(Orb / Blind).

„And now I’m violence, wrapped inside the silence

Of the islands that will never let me see them

Closer

I’m flirting with the ulcer,

With the post-her,

With the fact that she’s a lie, and I’m forgotten.

Waste me, take a bite and taste me,

But don’t be hasty,

Come and have a taste of how

am I becoming water”

(Orb / Blind).

*

„Mă alint cu întunericul,

Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,

Ce nu-s atât de sincere

Şi-s făcute doar ca ei să plece”

(Ultima confesiune / Last Confession)

„Cuddling with the darkness,

Nothing is quite what it seems.

From now I’m done with artists

That paint my walls in melodies

that aren’t quite sincere,

And only meant for them to go”

(Ultima confesiune / Last Confession)

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor: Carina-Ioana

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor, deja consacrat, pentru că mâine, 13 martie 2019, împlineşte 5 anişori de la… neuitata lansare, poartă titlul Carina-Ioana. Titlul, nu prenumele (unul dintre ele, cu calitate moştenitoare). Nimic mai dumnezeiesc şi mai profund omenesc nu poate ieşi din imaginaţia clanului nostru, clan de oameni fremătători şi frământaţi de perspectivele desluşirii, din convingerea că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipită, prin ceea ce lăsăm altora şi prin necuprinsa şi neîncetata Lui întrupare prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică.

Carina-Ioana e o poveste cosmică, pe care au desenat-o în lumină Ana Cozmina şi Mihai, pentru a ne asigura nouă, bunicilor, tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Până în vara anului trecut, când l-a văzut, din faţa gardului de protecţie a scenei, pe unchiul ei, Andi, cântând cu „Toy Machines” la „Bucovina Rock Castle”, bunicii erau universul fabulos al Carinei, dar, de atunci, Andi a păşit în legenda imaginaţiei neastâmpărate a nepoatei mele – spre bucuria lui Andi, care, fiind născut pe 14 martie, deci… a doua zi după Carina-Ioana, are cu cine solidariza împlinirile şi bucuriile. Cât despre Darius-Andrei, frăţiorul Carinei-Ioana, prinţ sobru şi cu o maturitate încântătoare în gândire, şi el ne-a trecut în linia a doua, în umbra lui Andi, ceea ce nu face decât să ne bucure. Aşa cum se bucură în adâncimi neştiute rădăcinile, atunci când primăvara brodează în crengi nestemate cosmice.

La mulţi ani, Carina-Ioana,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Mihai Sultana Vicol: Paradisul damnat

În aceeaşi linie discursivă a unei lirici moderne şi plină de originalitate, dar premeditat reverberată sub aura misticii damnării eseniene, Mihai Sultana Vicol[1] desenează, „răvăşit de-atâta singurătate” (Ion Trif Pleşa: 22) şi „cu spaima necuprinsei mele întrebări” (Mihai Eminescu: 17), „marea uimire a celor din jur” (Instantaneu antic: 65), pe fondul finalului definitiv al unei poveşti de dragoste, devenită cosmică („steaua strălucitoare a destinului meu – Pagină de jurnal: 11).

Prin plecarea Zenoviei, mama copiilor lui, în necuprins şi în netimp, falia existenţială se reformulează în lirica lui Mihai Sultana Vicol, devine şi mai imnică, într-o mistică bine potenţată ca spectacol mesianic („O patimă cerească mă ţine / În lanţul prins cu chei de foc / Şi simt asprimea fierului / Cum îmi pătrunde în sânge” – Iov îndrăgostit: 51), în care poeţii din lumea irepetabilă a poeziei vestesc, prin propria lor existenţă, contururile sfinţeniei din eternitatea presupusă şi năzuită (Deschise îmi sunt porţile cerului: 83).

În fond, raiul nu poate fi altceva decât Poezia („Poezia-i aţine calea” – Ion Trif Pleşa: 22), dar Poezia în care redevenim silabe, litere, semne de punctuaţie sau poate că nici măcar atât, după înfăţişarea „La tribunalul inchizitorial al adevărului” (Spital II: 30), în care constatăm / constata-vom că „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce baţi mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu” (Moartea îmi spune: 32). Nimic blasfemic în această retorică, Poezia fiind, în fond, respiraţia lui Dumnezeu, care îşi caută şi îşi află întrupări, ca să se prelingă „umbre alunecând fantomatic” (Spital: 33) în filele timpului din degetele damnaţilor la înhăruire, iar această bine chibzuită suprapunere de existenţial şi de mistic, de „spital” şi de „lumină”, dă amplitudine şi profunzime trăirilor, chiar dacă „ne leagă cu lanţuri de lut” (Remember: 35) sau cu „aprige zile de foc” (Fost-am: 36), pe un fundal al vremelniciei în care „Dinspre ceruri răzbate o tăinuită iarnă / Apusul se năruie în gemete de greieri / Vântul e numai mânie” (Scrisoare (2): 37).

Dimensiunea dumnezeiască şi pământească a făpturii umane află inspirate figurative alegorice şi în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol. „Am străbătut uitarea până la rădăcină / Şi am văzut cum sângerează vârsta” (Am străbătut uitarea: 38) sau „Oraşul îmi învăţase versurile recitate statuilor / Oamenii mă priveau cu nedumerire, cu silă” (Biografia unui poet damnat: 39) sau „Am cunoscut rugul şi am simţit / Flăcările până în adâncul durerii” (Galileo Galilei: 47) reprezintă exemple de astfel de simetrii, foarte rar de antiteze, reprezintă „literele numelui… pe ruinele paradisului damnat” (Paradisul damnat: 56). De ce damnat? Pentru că „Eu sunt adâncul cerului / Care se prăbuşeşte în universul tău” (Poem de dragoste (6): 59) sau pentru că, atunci când trăieşti mult prea intens fragmentul de cântec numit viaţă, „durerea-i confesiune, spaimă şi chin” (Noiembrie nu-i paşnic cu amurgul: 85)?

Există o construcţie dramatică în lirica lui Mihai Sultana Vicol, o reprezentare aproape scenică, deci în parte jucată meşteşugit în faţa spectatorilor; dar poezia lui, şi în această nouă plachetă, „e ca şi visul de-o clipă-n împlinire” (Poem de dragoste: 13), atunci când „întunericul e numai vrajbă” (Scrisoare: 29), iar destinul liric, de care, fără îndoială, Mihai Sultana Vicol are parte, confirmă, încă o dată, că el a „rămas poet din răsărit de soare până-n apus” (Biografia unui poet damnat: 39). De unde şi fireasca şi necesara concluzie că „paradisul damnat” a fost, este şi va rămâne veşnic doar Poezia (I. D.).

[1] Vicol, Mihai Sultana, Paradisul damnat, Editura Opera Magna, Iaşi 2019

Emil Ursu, în sărbători Bucovina Rock Castle

Toți fanii Festivalului Bucovina Rock Castle au, astăzi, prilejul de a se bucura, cu prilejul zilei de naștere a unuia dintre cei care, anual, se bate pentru drepturile și îndreptățirile generaților tinere și ale celor care și gândesc la propria lor cultură: Constantin-Emil Ursu. Nu fusese un fan rock, dar a devenit după a doua ediție, când a trebuit să ținem cont și de sugestiile lui afective, discret formulate și, tocmai de aceea, devenite pentru noi, ceilalți, lege. De pildă, Kempes însemna un alean pentru Emil, ca și pentru generațiile tinere, așa că ne-am grăbit să le facem amândurora o bucurie.

Dar Constantin-Emil Ursu, Doctor în Istorie, prin valorificarea cercetărilor științifice care valorificau descoperirea așezării din mileniul V înainte de Hristos de la Baia, este o personalitate uriașă a slujirii culturii românești din Bucovina și tocmai de asta îi poartă sâmbetele toți nevolnicii. Emil a continuat, într-un mod exemplar, ceea ce începuse Romstorfer, de parcă ar fi vrut să înlăture mustrarea lui Iorga, din 1919, pentru lăsarea Cetății de izbeliște, implicările lui în renovări temeinice ale unor vestigii ale trecutului din Suceava, Fălticeni și Siret fiind decisive și la timp manifestate. Iar prin cele două festivaluri, „Ștefan cel Mare” și „Bucovina Rock Castle” – ambele făcute în șanțul Cetății, deci într-o locație în care sfârșeau doar vrăjmașii, și prin puzderia de expoziții și manifestări inedite, pe care le tot face, împreună cu colegii săi, în țară și în străinătate, managerul Constantin-Emil Ursu a izbutit să promoveze Muzeul Bucovinei drept una dintre cele mai importante instituții culturale din România, în județ fiind un lider de neegalat.

Nu cred să existe om (om, nu lichea) în județul Suceava, care să nu-l cunoască și să nu-l prețuiască pe sărbătoritul de astăzi, Dr. Constantin-Emil Ursu și tocmai de aceea îmi iau libertatea de a-i ura, în numele tuturor,

La mulți ani, Constantin-Emil Ursu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

Întoarcerea acasă a lui Tiberiu Cosovan

Ieri, pe la 10, Tiberiu Cosovan, însoțit de prietenul lui de la „Domino”, pictorul Iosif Csukat, a intrat, timid și discret ca întotdeauna în biroul Centrului Cultural „Bucovina”, pe care l-am împărțit în ultimii ani. L-am văzut și sufletul a început să-mi cânte, pentru că niciodată nu am avut un coleg mai bun, un prieten-frate și un frate-prieten, care să lumineze cu un zâmbet vremurile și vremuirile.

În biblioteca de care mă reazăm, atunci când încep căutările, cărțile lui Tiberiu Cosovan, cărțile lui Roman Istrati și câteva exemplare din „vestirile” mele; în dreapta, cărțile mele, cărțile Doamnei Sofia Vicoveanca și albumul lui Tiberiu Cosovan. O lumină chioară se scurge dinspre tavan, încât trebuie să-mi pun o pereche de ochelari cu mai multe dioptrii, procurată de la solduri. Nu mai am vreme să merg să-mi schimb ochelarii șubrezi, cu lentila din dreaptă crăpată de mai bine de doi ani.

Prima se bucură, cu entuziasm netrucat, mămoasa Doamnă Gabriela Teișanu, care și-a găsit un binemeritat loc printre noi. Și Tibi Cosovan o iubește pentru nestăvilitele șuvoaie de bună-dispoziție. Râde discret, aproape susurat, și își ia locul în primire. Așa face dintotdeauna: se așează discret la computer, apoi îmi șoptește, dacă se întâmplă să ridic ochii de pe ecranul meu:

– Ce-ar fi, domnu’ Ionică, dacă ai pune niște muzică? Pentru că mi-i dor de Andi, de Mihnea și de „Zicălași”…