Cântecul naţional în Bucovina: Valea Seacă

Când s-au fonotecat primele cântece ale lăutarului Plaiu din Valea Seacă, credeam că se numea Samoil, dar scrisul înflorat al lui Alexandru Voievidca avea să ne dumirească, în cele din urmă, că lăutarul cu pricina se numea Vamvil Plaiu. Nevasta lui, Ştefania, îl însoţea, cu glasul, pe la petrecerile ţărăneşti din Bucovina, iar prin părţile Fălticenilor, peste graniţă, i se alătura, cu vocea, Zaharia Vâjâilă, din Mironu, că doar „Mândru-i afară şi lună, / Tare-i bine de dat gură” (cu sensul şi de pupat, dar şi de cântat), ca să se bucure oamenii cu vieţi nebucuroase, dar care tocmai sorbeau însetaţi din veşnicie.

Lăutarii din Valea Seacă erau, fără îndoială, ţigani, dar, ca şi în cazul altor lăutari ţigani din Bucovina, cântecele lor erau rostite într-o limbă românească atât de curată şi de bine închegată, încât li se cuvine recunoştinţă pentru răspândirea ei prin cântec.

Cântece fonotecate:

*

Repertoriul vechi al Văii Seci:

Polobocul – 938, Vamvil Plaiu, 1908

Luncuşoara – 937, Vamvil Plaiu, 1908

Doi şi doi – 939, Vamvil Plaiu, 1908

De-a mâna – 940, Vamvil Plaiu, 1908

Bulgar – 933, Vamvil Plaiu, 1908

Bulgar – 935, Vamvil Plaiu, 1908

Rusasca – 934, Vamvil Plaiu, 1908

Horă – 936, Vamvil Plaiu, 1908

Mândru-i afară – 929, Vamvil Plaiu şi Zaharia Vâjâilă, 1908

Mândruliţă măi – 926, Plaiu şi Vâjâilă, 1908

Foaie verde liliac – 930, Plaiu şi Vâjâilă, 1908

Trandafir cu creanga-n vale – 932, Ştefania şi Vamvil Plaiu, 1908

Frunzuliţă de harbuz – 931, Ştefania şi Vamvil Plaiu, 1908

Doina Turcului – 941, Vamvil Plaiu, 1908

Bucovina: Harta cântecului naţional No Comments Feb 19

Comori bucovinene, sub colbul ignoranţei

Există, printre ignoratele mărturii bucovinene, şi nestemate ale comorii româneşti de cântece naţionale, care nu pot fi spulberate de timp, precum acest “Bordeiaşul”, “cântec vechi” (u, de la “vechiu”, nu se citea, aşa cum nu se citea nici cel de la “desculţu”, din ultimul vers), care diferă discret şi de “Bordeiaşul” lui Gheorghe Zamfir, dar şi de cel al lăutarilor din Chişinău. Astfel de cântece, care ne conturează şi ne sublimează identitatea reală, au dreptul la reîmpământenire.

Când vom fonoteca, după portative, aceste două cântece (vi-l prezint şi pe următorul, imediat), va trebui să apelăm şi la vocea inconfundabilă a lui Constantin Irimia. Ulterior, vom încredinţa aceste cântece vechi satelor noastre, care au îndreptăţirea de a le cânta în orice formulă de orchestră, inclusiv cu orgă, şi în stil propriu, chiar modernizând fraza muzicală, cu condiţia să preia şi din cântecele pe care le-au zis, odinioară, strămoşii locului, ai baştinei lor.

Al doilea cântec, pe care îl cunoaşteţi drept creaţie folk a lui Doru Stănculescu, este şi mai vechi:

Ştiu că sunt mulţi potrivnicii demersului meu, ştiu că nu am nici o legătură cu muzica, dar mă pârjoleşte lăuntric dorinţa de a-mi asculta străbunii, încât, aflându-le mărturiile, o să-i tot aduc în contemporaneitatea mea, ca să-mi şoptească despre vremurile lor prin arcuşul lui Răzvan Mitoceanu şi prin corzile ţambalului lui Petrică Oloieru. În fond, dacă tot nu o face nimeni, vreme de multe, multe decenii, de ce nu aş îndepărta eu colbul ignoranţei de pe Calea Străbunilor?

Jurnalism No Comments Feb 18

doar lacrimile-ascunsului în cer

instanţei sucevene care a încercat,

astăzi, 18 februarie 2016,

să interzică acest site

precum şi celei care îl va interzice

să nu mai ţipi!, au tăbărât pe mine

ca să îmi pună botniţa de fier,

iar Dumnezeu, desprins dintre ruine,

s-a ridicat, să se ascundă-n cer;

pe fumul urmei lui în amorţire

veneau spre mine păsările-n stol

să-mi sfâşie ficatul, să-l înşire

cu ţipătul din urmă rostogol,

iar eu şopteam sleit de suferinţă

sub vălmăşag de ciocuri şi aripi

cu patria aproape de-o fiinţă

sub blestematul ordin „să nu ţipi!”;

în vremea asta, ei urcau pe munte

să se proclame zei şi i-am văzut

purtând odăjdii negre, să-l înfrunte

chiar şi pe cel ce-i făr’ de început,

iar neamul meu se scufunda-n tăcere

ca într-un cosmic regăsit mister:

printre ruine se aud stinghere

doar lacrimile-ascunsului în cer

Poezie de ion dragusanul No Comments Feb 18

Parabola justiţiei sucevene

Într-una dintre zilele aglomerate ale oraşului, cineva a sustras o bancnotă de un leu din buzunarul meu de amărăştean sucevean. Şi am strigat, panicat: “Hoţii! Hoţii!”.

– Ce-ai cu noi, mă?, s-au proţăpit în faţa mea doi derbedei, fluturând ostentativ bancnota furată. Să nu care cumva să ne mai defăimezi, că te dăm pe mâna justiţiei!

Şi duşi au au fost, sustrăgând, pe cale, câte o bancnotă de un leu din buzunarul fiecărui amărăştean sucevean întâlnit în drum. Iar oamenii tăceau. Li se citea doar spaima în ochi: Dacă ne dau hoţii pe mâna justiţiei, că le prejudiciem imaginea, strigând că suntem furaţi?

Şi au avut dreptate să tacă bieţii oameni. Eu, însă, care am strigat “Hoţii!” după hoţi, am fost chemat, astăzi, în faţa unei instanţe sucevene, menită să-mi atragă atenţia că nu am voie să mai strig, atunci când mi se va mai fura vreun leu. Şi, pe când, suferind fiind de o infecţie sinuzită-urechi-dinţi, înduram calvarul timpului pierdut aiurea (eu sosisem, bolnav, la ora citării, dar hoţii, nu nici măcar după două ore, aşa că era musai să-i aşteptăm!), simt, iarăşi, cum mi se sustrage încă o bancnotă de un leu din buzunarul meu jerpelit de sărăcie şi iar am strigat, instinctual: “Hoţii! Hoţii!”.

– Ce-ai cu ei, pentru ce-i defăimezi de domnul şi pe doamna Cutare?, s-a încruntat judecătoarea spre ţipătul meu disperat.

Drept pentru care, am cerut recuzarea instanţei, urmând să aflu, prin martie, în faţa altei instanţe, dacă omul sărac are voie sau nu să strige hoţii, atunci când i se fură, pe faţă, o bancnotă de un leu din buzunar.

Jurnalism No Comments Feb 18

Cântecul naţional în Bucovina: Vama

„Cutreier Vama în lung, printre multele cârciumi murdare. Mi-e silă să iau un păhar de apă şi merg să-l cer la preotul român de la biserica de lemn (aflată, astăzi, în Muzeul Satului din Suceava – n.n.), în casa căruia mirosul de cozonaci proaspeţi se înalţă prevestitor al Paştilor. Pe lângă „stâlpul lui Vodă”, ridicându-se ca un mormânt turcesc într-un cimitir părăsit şi pângărit, apuc pe vechea „cale împărătească”, ce duce, strecurându-se printre munţi, spre intrarea bistriţeană a Ardealului”[1].

Nicolae Iorga nu-l întâlnise, în Vama, pe înzestratul lăutar sătesc Nicolai Turcu, ca să reverbereze de românismul curat al memoriei („Hora lui Moş Cimpoi” numai l-a Vama s-a păstrat – şi o puteţi asculta în fonotecările din dreapta paginii, făcând click pe penultima fotografie -, împreună cu alte cântece naţionale înveşnicite de Nicolai Turcu prin Alexandru Voievidca), violonistul vămean fiind, în acele vremuri ale unui desuet parvenitism, alături de ţăranii Anton Guşă, Costan Şestac şi Iftimia Iosep, un important reper al dăinuirii noastre.