Dragusanul - Blog - Part 1117

Epoca lui Ştefan cel Mare

 

Ştefan cel Mare şi

 

Stefan cel Mare

„multe războaie minunate ce au făcut”

 

         Pentru că, aidoma părintelui său, Bogdan Vodă, nu avea legitimitate, Ştefan cel Mare, după ce l-a înfrânt pe Petru Aron, la Doljeşti, pe Siret, în 12 aprilie 1457 („în joia mare”), apoi la „Orbic, şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă” (p. 47), Ştefan, deci, „strâns-a boierii ţării, şi mari, şi mici, şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctist şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptatea şi i-a întrebat pe toţi: Este-le cu voie tuturor să le fie domn? Ei, cu toţii, au strigat într-un glas: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşi!”. Şi, deci, cu toţii l-au ridicat domn şi l-au miruit pentru domnie mitropolitul Theoctist” (p. 48).
        Povestea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca şi cea a lui Eminescu, vă este, în general, cunoscută, fiecare român fiind, în egală măsură, un ştefanolog şi un eminescolog („eu şi Ştefan, eu şi Eminescu; ceilalţi nu fac doi bani”, spune mentalitatea tradiţională românească), aşa că, de aici, încolo, voi urmări doar mărturiile care intersectează cu istoria localităţi bucovinene.
        După ce pradă ţinutul secuiesc, în 1461, şi se însoară cu Evdochia de Kiev, în 1463, după ce recuperează Chilia şi Cetatea Albă de sub stăpânire turcească, în 1465, „în al zecelea an al domnii sale, în anii 6974 (1466), iulie 10, a început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maici, Fecioara Maria” (p. 50).
        În 1466, Mateiaş Corvin, gelos pe victoriile, dar şi pe independenţa lui Ştefan, „a tras spre Moldova” şi „a sosit la Baia, luni, decembrie 14 zile, şi, acolo, cum nu prea avea nici o grijă, din nici o parte, îşi lăsă oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde, având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, noaptea, decembrie 15, a aprins târgul asupra lor, când ei erau fără de nici o grijă. Şi, fiind şi beţi, şi negătiţi de război, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oaste, tocmai în revărsatul zorilor, şi multă moarte şi pieire a făcut întrînşii.

 

Batalia Baia
        Că ei, nefiind tocmiţi de război, nici de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nici urma să ia care scăpa, că, fiind noaptea, de nu ştiau încotro vor merge, în toate părţile rătăceau, de-i vânau ţăranii, în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflat.
        Mai apoi, şi însuşi craiul, rănit de săgeată foarte rău, de-abia a hălăduit pe poteci, de a ieşit la Ardeal” (p. 52).

 

Batalia Baia 2

 

Bătălia de la Baia, după Chronica Picta Humgarorum

        Din nefericire, în „noiembrie, în 25, s-a pristăvit Evdochia, doamna lui Ştefan Vodă” (p. 52), iar Ştefan, şi furios, şi îndurerat, a intrat, iarăşi, cu sabia în secuime, apoi a făcut pace cu Mateiaş Corvin, dar dobândind şi „două cetăţi mari, la Ardeal, Balta şi Ciceul” (p. 53).
        În 1470, au năvălit tătarii în ţară, dar Ştefan i-a zdrobit, la Lipnic, pe Nistru, în 20 august, după care s-a întors pentru a participa la sfinţirea mănăstirii Putna.
        Conflictul cu Radu cel Frumos, uciderea unor boieri trădători, un cutremur mare, în 29 august 1471, „în vreme ce a şezut domnul la masă, la prânz” şi, în anul următor, 1472, căsătoria cu Maria de Mangop, apoi alte războaie în Muntenia, capturarea soţiei voievodului muntean şi al fiicei lui, Voichiţa, sporesc faima voievodul, dar secătuiesc, puţin câte puţin, mândra ţară a Moldovei.

        Gloria lui Ştefan cel Mare ajunge la plenitudine, în 10 ianuarie 1475, atunci când vitejii lui luptători zdrobesc oastea de 120.000 de oameni a sultanului Mehmet al II-lea. „Şi pe feciorul lui Isac paşa, după ce l-a prins viu, l-a slobozit. Şi puştile (tunurile – n.n.) le-a dobândit, şi steaguri mai mult de o sută a luat” (p. 62).
        Invazia muntenească a fost spulberată de cumnatul lui Ştefan Şendrea, apoi a urmat năvala cazacilor lui Lobodă şi ai lui Nalivaiko, pe care Ştefan i-a zdrobit la Grumăzeşti, pe Răut, şi pe Nistru, la Vadul Jorei, toponimul amintind de moartea, prin înec, a cazacului Jora.
        În 1476, turcii revin în Moldova, pentru a recupera Chilia şi Cetatea Albă, atacul lor fiind secondat şi de o năvală tătărească. Ştefan i-a spulberat, mai întâi, pe tătari, apoi a „ales un loc de strâmtoare, la Războieni”, pentru a-i întâmpina pe turci.
        Bătălia a avut loc în 26 iulie, iar cumplita înfrângere a moldovenilor (acolo, aprodul Movilă îl ajută pe Ştefan să urce pe calul său), ne aduce şi o importantă mărturie străină despre Suceava.

        Giovanni Marco Angiolello, vistiernic al sultanului şi, în această calitate, participant la campania din 1476, a ajuns, după victoria turcilor, şi la Suceava, „pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte le luaseră cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ. Turcii au găsit multe din ele, deoarece sunt meşteri în a găsi lucrurile astfel ascunse şi îngropate; trăgând pe pământ un lanţ sau chiar un frâu, ei aud şi cunosc golurile din pământ, unde sunt îngropate lucruri sau grâne; astfel, au fost găsite puţuri cu grâne şi alte lucruri îngropate.
        Târgul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile rau din lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat.
        Cum, însă, merindele se sfârşiseră, n-am mai stat să pierdem vremea, ci, întorcându-se armata pe un alt drum, am ajuns la o cetate aşezată în munţi” (Călători, I, pp. 137, 138).

        În acel nefericit an 1476, Ştefan cel Mare l-a pierdut pe mitropolitul Teoctist, spre sfârşitul lunii, după 25 de ani de „ţinut scaunul”, iar în 19 decembrie, „pristăvitu-s-au Doamna Maria, ce era de la Mangop” (p. 70).

        Ţinutul geografic al Bucovinei, atestat ca atare încă din 30 martie 1392, a dus pe umeri povara istoriei mai ales spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, încă din timpul vieţii, după cum se va vedea.
        În 1479 (anul 7005, de la începutul lumii), „gândi ca să-şi arate vitejia asupra Moldovei, socotind că prea lesne o va supune, ştiind că, de multe ori, se ajutora Moldova de la craii leşeşti, ca de la nişte vecini de aproape, spre toţi vrăjmaşii.
        Şi, strângând craiul oastea, a scos cuvânt cum va să meargă la turci, să ia şi să dezbată Cetatea Albă şi Chilia, care cetăţi le luase, de la Ştefan Vodă, Baiazid, împăratul turcesc. Şi încă adăoga, de-i speria pe ai săi, cum că turcii, amestecaţi cu moldovenii, vor să treacă la Podolia, şi le-a dat ştire ca toţi să încalece şi să se împreuneze cu dânsul, la Liov.
        Şi a trimis soli la Ştefan Vodă, de i-au dat de ştire să se gătească, să meargă cu dânsul, să bată Chilia şi Cetatea Albă şi să-i pregătească staţie de hrană de oaste. De care lucru i-a părut bine lui Ştefan Vodă şi cu bucurie mare a primit pe soli, căci au făcut oaste împotriva vrăjmaşului său.
        Numai ce a zis că va veni acolo, la loc, cu oastea sa, sub Chilia.
        Cunoscând sfetnicii lui crai, mai ales episcopii, gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan Vodă, mult i-au adus aminte craiului să nu facă asupra dreptăţii, să nu se întoarcă mânia lui Dumnezeu spre el. Ci el gândul său nu l-a lăsat, ci încă a fost zicând: „Vouă vă este lucrul biserica să păziţi, iar nu de războaie să grijiţi, că gândul meu voi nu-l ştiţi, numai eu singur. Că, de aş pricepe că haina de pe mine ştie gândul meu, în foc o aş băga-o”.
        Deci mulţi dintre boierii leşeşti socoteau că face într-adins, ca să piardă oastea toată, cum au ieşit, mai apoi, la dânsul, şi zicătoarea: „În zilele lui Olbriht, şleahta a pierit”.
        Într-acea vreme, Ştefan Vodă, prinzând veste, de la unguri, cum că Olbriht va să vie asupra lui cu oaste, că nici ungurii nu erau bucuroşi ca să cadă domnia Moldovei pe mâna leşilor, măcar că Laslău, craiul unguresc (ce se cheamă, leşeşte, Vladislav) era fratele lui Olbriht, craiului leşesc (ce se cheamă, ungureşte, Albert).
        Înţelegând aceasta, Ştefan Vodă trimis-a la craiul leşesc, cu solie, pe credincioşii săi, pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, ca să poată cunoaşte ceva, ce-i este voia craiului leşesc să facă. Ci nimic nu au cunoscut, căci craiul, cum umbla cu înşelăciune, ascunzând cuvântul, pe soli cu bucurie i-a primit şi darurile, pe care i le trimisese Ştefan Vodă, cu mare mulţămită şi cu dragoste le-a primit şi le-a luat, iar solilor, iarăşi, acelaşi răspuns le-a dat, cum este mergător la turci.
        Mai apoi, şi solii săi de iznoavă i-a trimis la Ştefan Vodă, ca să întărească cuvântul, iar el a întors oastea spre Pocuţia.
        Înţelegând Ştefan Vodă cum craiul se apropie, cu oaste, de Pocuţia şi se trage spre margine, de iznoavă a poftit solia, de a trimis înaintea craiului pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, cu multe daruri, şi l-au întâmpinat de cealaltă parte a Nistrului şi i-au închinat darurile.
        Şi, iarăşi, cu dragoste le-a luat.
        Şi, de aici, a trecut craiul apa Nistrului, pe la Mihălceni, în aceastălaltă parte, cu toată oastea sa, şi a venit la Coţmani.
        Acolo, s-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că a prins pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, de i-a ferecat în obezi, şi i-a trimis, de i-a închis, tocmai la Liov.
        Înţelegând acestea Ştefan Vodă, de la iscoadele ce pururea le trimitea, să ştie încotro merge craiul, cu oastea leşească, cum că craiul l-a viclenit şi vine asupra lui, şi a trecut şi Nistrul, cu 80.000 de oameni în oaste, cu scrisoare, fără altă adunare, de sârg a trimis, în toate părţile, în ţară, să se strângă la târgul Romanului.
        Iar Albert a şezut, şapte zile, la Coţmani. Şi, până a se strânge oastea lui Ştefan Vodă şi până a veni ajutorul, că şi Laslău, craiul unguresc, fratele lui Albert, încă i-a trimis 12.000 de oameni de oaste şi, cu dânşii, pe Birtoc, voievodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan Vodă; şi de la Radul Vodă încă i-a venit în ajutor oaste muntenească, dar, până a se strânge oastea toată, la un loc, Albert crai a purces, cu oastea de la Coţmani, şi a lovit la Şipinţi.
        Văzând Ştefan Vodă că-l împresoară vrăjmaşii săi, a tocmit strajă şi a trimis-o împotriva leşilor, ca să ţină vadul Prutului, la târg, la Cernăuţi.
        Iar Ştefan Vodă, în 27 august, duminică, a ieşit din Suceava, spre târgul Romanului, cu toată oastea sa. Şi, într-acea zi, îi adusese lui, de la strajă, şase leşi, dar pe trei i-a trimis la împăratul turcesc, iar pe ceilalţi a zis de i-au spânzurat.
        Deci, craiul leşesc a venit, cu toată puterea sa, la cetatea Sucevi, duminică, 24 septembrie. Iar în 26, marţi, către seară, a început a bate cetatea, timp de trei săptămâni, şi ziua, şi noaptea, dar nimic n-a folosit, nădăjduind că i se va închina ţara, dacă o supărase Ştefan Vodă cu atâtea războaie fără odihnă şi fără măsură, pe care le făcea, de se bătea cu toţi.
        Dar socotea ţara că, de nu-i este la îndemână cu al său, mai multă neîngăduinţă îi va fi cu străinii şi, încă văzând atâta pradă şi risipă, pe care le făcea oastea leşească, care umbla şi prin păduri, de afla prăzi şi jafuri, moldovenii siliră, cu toţii să strângă la târg, la Roman, unde era tabăra.
        Aşa, ţara strângându-se, iar din cetatea Sucevei, cât puteau, se apărau, şi ce risipeau leşii ziua, cu puştile, noaptea astupau găurile şi le întăreau, de le era munca leşilor în zadar, iar pe afară, unde aflau leşi răsfiraţi după hrană, îi legau şi îi tăiau, de nu erau volnici nici într-o parte să iasă. Mai mult le dăuna leşilor, decât celor închişi în cetate, căci, în toate zilele li se adăuga leşilor şi lipsa hranei.
        Deci, fiind leşii cuprinşi de atâta nevoie, începură a grăi de rău pe craiul lor, întâi cu taină, iar mai apoi, în gura mare, îl învinuiau că a venit fără cale şi i-a adus ca să-i piarză pe toţi; şi socoteau toate semnele, câte se făcuseră rele, că li se arătaseră ca să fie spre sfătuirea lor. Că, întâi, în ţara lor, într-un pârâu de nimic, i s-a înecat craiului un pohodnic şi, când a ieşit din Liov, boii, care purtau ierbăria, de vânt mare s-au risipit, de nu-i puteau strânge. Aşijderea, un ţăran, care nebunise de cap, a fost strigat în gura mare: „Duceţi-vă spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni!”.
        Şi pe un şleahtic l-a detunat, sub cort, şi pe doisprezece cai ai lui; mai apoi, un preot al lor, slujind liturghia, a scăpat cuminecătura lor jos. Şi alte semne rele s-au arătat, de proroceau toţi că va fi sfârşitul lor rău şi amar, cum s-a şi întâmplat.
        Văzând craiul atâtea cuvinte rele despre dânsul, de la oastea sa, se temu ca oastea să nu-l părăsească şi să fugă, iar el, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor săi, trimise soli frăţâne-său, lui Vladislav, craiul unguresc, ca să-l împace cu Ştefan Vodă; că tocmai sosise şi ajutorul unguresc la Ştefan Vodă. Şi, aşa, Birtoc, voievodul Ardealului, care venise cu ajutorul unguresc la Ştefan Vodă, a trimis solii săi la Albert, craiul, ca să-i spună că va veni el însuşi pentru pace. Şi pe Ştefan Vodă, cu multe cuvinte, l-a rugat să facă pace cu craiul leşesc.
        Şi aşa a intrat în mijlocul lor, şi s-a dus la craiul leşesc, de i-a împăcat, într-acest chip: craiul leşesc să se întoarcă, pe urmă, pe unde a şi venit, să nu mai strice ţara prin alt loc.
Şi, deci, pe Birtoc, voievodul Ardealului, bine l-au dăruit Ştefan Vodă, cu mari daruri, şi s-a dus acasă-şi.
        Albriht, craiul leşesc, fiind de inimă rea bolnav, a dat semn de întors, pe care semn erau toţi bucuroşi să-l audă, să se întoarcă, de la atâta flămânzire, la casele lor.
        Şi, în 19 octombrie, joi, s-a întors craiul, de la Suceava, şi s-a apucat de cale. Dar nu s-a întors pe calea pe unde venise, ci pe altă cale, pe unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului.
        Simţind Ştefan Vodă că craiul n-a luat urma pe unde venise, ci spre codru, îndată a trimis după dânsul, de l-au poftit să nu ia pe acea cale, spre codru, ci pe urmă, pe unde venise, că, făcând într-alt chip, văzând ţara paguba ce se va face de către oastea leşească, nu va răbda, ci va vrea să-şi apere ale sale, de unde toate se vor aţâţa, de iznoavă, spre vreun lucru rău, care va strica şi pacea.
        Dar craiul mai bucuros fusese să meargă de-a dreptul, să iasă în ţara sa, şi n-a băgat în seamă, ci a păzit calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiind înfierbântat Ştefan Vodă de război, socotind că are vreme de a-şi răscumpăra strâmbătatea sa, dinspre acela ce nu numai pacea cea veche a călcat-o, pacea pe care o avuseseră domnii Moldovei cu craii leşeşti, ci şi jurământul şi pacea, pe care o legase atunci, de curând, aşezându-se să se întoarcă pe urmă, pe unde şi venise, deci îl aţâţa ajutorul ce-i venise de pretutindeni şi oastea sa, toată gata strânsă şi odihnită; văzând dobânda de pe cei flămânzi şi slăbiţi, a trimis înainte, ca să apuce calea, la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineze, ca să o poată porni asupra oştii, dacă vor intra în pădure.
        Iar el, cu toată oastea, a intrat după dânşii, şi cu două mii de turci. Şi, a patra zi, i-a ajuns în pădure, joi, 26 octombrie, lovindu-i din toate părţile, şi doborând copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşească a pierit, unii de oşteni, alţii de ţăranii ce le cuprinseseră ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi. Aşa, pierzând puştile, lăsând steagurile, pe care le-a adunat Ştefan Vodă, ei, cine, cum au putut, în toate părţile s-au răşchirat prin păduri, de au scăpat puţini afară.
        Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese; strângându-se, s-au adunat într-un ocol, în satul Cozmin. Şi, de acolo, bulucindu-se, au tras spre Cernăuţi. Iar oastea lui Ştefan Vodă, cu dânşii mergând împreună, se bătea şi îi tăia.
        Dar şi acei, puţini, care ieşiseră din codru, n-ar fi scăpat, de nu s-ar fi încurcat ai noştri în carele crăieşti şi în carele altor boieri, de le-au dat vreme de au ieşit.
        De acolo, veni veste lui Ştefan Vodă că vine şi altă oaste leşească, într-ajutor craiului.
        Atunci, a chemat pe Boldur, vornicul, şi i-a dat lui oaste de ajuns şi a trecut Prutul, împotriva acelei oşti, sâmbătă, seara. Şi, duminică, dimineaţa, în 29 octobrie, au dat război şi pe toţi i-au risipit îndată şi i-au topit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan Vodă, şi mare moarte şi tăiere s-au făcut, atunci, în oastea leşească, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul. Şi nimica n-a ştiut craiul de venirea acelei oşti, nici de pierirea lor.
        În aceeaşi duminică, trecând craiul Prutul, la Cernăuti, iarăşi fu lovit de oastea lui Ştefan vodă, de i-au risipit şi i-au tăiat; de-abia a scăpat însuşi craiul, cu puţină oaste de a sa.
        De aici, trecând craiul spre ţara sa, prin multe locuri i-au lovit ai noştri, iar mazurii, întorcându-se să dea război şi să-şi apere craiul şi pe cei scăpaţi din acel pojar, au dat asupra lui Boldur, vornicul cel mare, pe care îl trimisese Ştefan Vodă împotriva acelei oşti leşeşti, care venea într-ajutor craiului, şi mare moarte au făcut într-înşii. Şi la sat, la Şipinţi, puţini au scăpat din oastea ce era strânsă pe lângă crai.
        De aici, craiul, cu multă nevoie strecurându-se, a tras la Sneatin şi, de acolo, a slobozit oastea pe acasă, câtă îi mai rămăsese, iar el s-a dus la Liov…
        Aflatu-s-au, la acest război, din capete: doi fraţi Tăncenschii şi Miculai, voievodul Ruschii, pieriţi, şi Gabriil, din Moraviţa, şi Herbor, aşijderea doi fraţi, Grotovi, Huminschii şi Murdileu, şi alţii, mulţi, cine poate să-i pomenească pe toţi.
        Alţii au căzut la legătură, cum îs Tuncischii, Zbignev, starostele Kracoviei, Pruhniţschi, Targoveţschii şi alţii, mulţi. Pe unii, ai noştri i-au fost spânzurat, câte doi, de păr, că umblau leşii, pe acele vremi, păroşi ca şi nemţii, şi alte batjocuri multe le-au fost făcând, de se pomeneşte şi astăzi răutatea ce păţit-o.
        Iar Ştefan Vodă, după izbândă cu noroc, ce a fost făcut la acest război, s-a întors la scaunul său, la Suceava, cu mare fală şi laudă, ca un biruitor, şi a zidit biserica pe numele sfântului mucenic Dimitrie, în târg, în Suceava, care trăieşte şi până astăzi” (pp. 76-87).

        Aprig sânge, clocotitor sânge a mai avut Ştefan cel Mare şi Sfânt, dacă, la o vârstă înaintată, în 22 iunie 1498, „vrând să-şi întoarcă, dinspre leşi, strâmbătatea sa, strânse ţara şi a intrat în Podolia şi la ruşi, apoi a trecut şi de Liov, la Canţug, la apa Visloca, toate satele arzând şi prădând. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul, şi multă bunătate dintr-însa a luat, şi mulţi joimiri a scos, şi pe toţi i-a tăiat, iar alţii, mai mulţi, au ars în cetate. Şi cetatea Buceacul multă nevoie a păţit, şi Podhaeţul a ars.
        Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, a scos în robie, mai mult de 100.000, iar pe mulţi dintre aceia i-a aşezat Ştefan Vodă în ţara sa, încât până astăzi trăieşte limba rusească în Moldova, mai ales pe unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte.
        Iar Ştefan Vodă prădând şi arzând ţara, s-a întors cu mare dobândă, fără de nici o sminteală, a trecut Nistrul, în ceastă parte, la Halici, şi a prădat şi de această parte.
        Iar de aici, a venit la scaunul său, la Suceava, cu mare bucurie şi cu biruinţă” (p. 88).

        Polonii au ripostat, în 11 martie 1500, dar au fost iarăşi zdrobiţi, la Botoşani, unde supravieţuitorii au fost siliţi să dureze o altă dumbravă, cea care avea să-l farmece, peste veacuri, pe Eminescu.

        Veneţianul Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimis al dogelui Leonardo Loredano, a ajuns la Suceava în anul 1502 şi s-a „înfăţişat, în ziua de 22 august, acestui domn vestit, ducele Ştefan”, care l-a întâmpinat „binevoitor, cu dovezi şi cuvinte foarte prieteneşti”, Ştefan cel Mare mărturisindu-i:
        – Eu nu am vrut să aduc un medic din nici o altă parte a lumii, decât de la prietenii mei, de care sunt sigur că mă iubesc… Eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte, de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2…

        Muriano a lăsat şi câte un portret oral al neasemuitului voievod şi fiului său, Bogdan-Vlad (finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475, când Ţepeş se afla, iarăşi, la Suceava):

        „El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă (rana de la picior – n.n.) nu l-ar fi chinuit… Fiul său, Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25 de ani” (Călători, I, pp. 148).

        Portretul moldovenesc, parţial inspirat din scrierile cronicarilor poloni, parţial din mentalităţile mult prea slobode ale boierimii din vremea lui Grigore Ureche, este ceva mai nedrept, dar, în mod ciudat, şi mai tulburător:

        „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsător de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ.
        Altminteri, era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi, pentru aceea, rar război de nu biruia.
        Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luase, de lucruri vitejeşti, cum se întâmplă, din pom bun, roadă bună iese” (p. 95).

        Doar natura, în felul ei de-a pururi neînţeles, pare să fi deplâns stingerea scânteii cosmice într-un mod cu adevărat copleşitor:

        „Fost-au, mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă, într-acelaşi an, iarnă grea şi geroasă, cât n-a fost aşa nici odinioară, şi, deci, peste vară, au fost ploi grele şi puhoaie de ape, şi multă înecare de apă s-au făcut” (p. 95).


Memoriile lui Leon de Goian

 

Din memoriile muzicale

 

1 Suceava

ale lui Leon cav. de Goian

 

         La 16 Octomvrie 1915, vor fi patru ani de la moartea lui Leon cav. de Goian, primul prezident al Societăţii de cântare „Armonia”, cunoscut, la noi, în ţară, ca virtuoz pe vioară şi amator entuziast al muzicii. Ultimul său gest a fost o faptă frumoasă, românească: bogata sa bibliotecă muzicală, iubita sa vioară şi încă alte patru instrumente muzicale le-a lăsat prin testament Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu”, dovedind, încă şi pe patul de moarte, sentimentele sale româneşti, care i se contestau uneori, fiindcă creşterea şi mediul în care a petrecut au fost, ce-i drept, în mare parte străine. Aşa se face că memoriile sale muzicale şi le-a scris tot în limba germană, sub ,titlul „Mein Musikleben 1850-1908. Gewidmet meiner lieben. Geige”.

 

Goian

 

Leon cav. de Goian

        Manuscriptul, de 50 de coli şi jumătate, scrise mărunt, povesteşte, după cum ne spune introducerea, nu viaţa publică sau privată a autorului, ci „cum am devenit amic al muzicii şi muzicant, ce am învăţat, în decursul vieţii mele, pe terenul celei mai frumoase dintre arte”.
        „Însemnările acestea”, zice autorul, mai departe, „nu au menirea de a fi date publicităţii, neavând eu nicidecum pretenţia de a fi ajuns un muzicant însemnat”. Totuşi, citind manuscriptul, am avut impresia că unele din paginile sale, când duioase, când entuziaste, când glumeţe, ar putea fi de interes public, mai ales considerând rolul pe care l-a avut autorul în viaţa muzicală a ţării şi neamului nostru. Interesul psihologic, care se împle¬teşte cu cel istoric şi, uneori, chiar cu cel beletristic, ne face să reproducem, în cele următoare, unele părţi ale manuscriptului, rezumând, pe scurt, altele, care sunt de mai puţin interes pentru public .

 

 

Copilăria: 1850-1852

 

1 Lapusna

 

Băile de la Lăpuşna, cu taraful lui Picu, în prim plan

 

        „Sunt născut, în 12 Februarie 1843, la Jadova, în Bucovina, în districtul Storojineţului, şi am absolvit, acolo, şcoala primară (poporală), ca elev particular, în anii 1850-1852; în anii aceştia, am deprins şi cântarea pe vioară, cântând de-a rostul şi ajungând, astfel, la un grad modest de perfecţiune. Îmi aduc aminte de vioara mea cea dintâi: o fabricase un flăcău de ţăran, în felul cel mai primitiv, cu mâna lui, şi mi-o dărui, în cinste, ca jucărie; pe cât îmi aduc aminte, scripca era foarte groasă şi, se-nţelege, fără ladă. Măiestrul făcuse şi un arcuş, tot aşa de primitiv.
        Înarmat cu instrumentele aceste, făcui primii paşi în lumea muzicală, ţinând capătul de sus al vioarei sub bărbie şi tăind, pe strune, ca şi cu fierăstrăul, de bună sa¬mă nu spre bucuria celor din jurul meu. Ce s-a făcut, apoi, cu instrumentul acela nu mai ţin minte, probabil că s-a dus pe drumul tuturor vioarelor pentru copii; va fi căzut victimă curiozităţii, obişnuite la copii, de a afla cum se arată ochiului acel ceva ce pătrunde ca sunet la ureche şi care, după ideea copilului, trebuie să se afle în lăuntrul instrumentului; apoi, va fi fost pusă pe foc.
         Aceasta a fost în anul al optulea al vieţii mele, în toamna anului 1850. Atunci am primit, de la tată-meu, o vioară nouă, pentru copii, care începui a o întrebuinţa ca şi pe cea dintâi, ţinând corpul în mâna stângă, iar vârful şi gâtul, sub bărbie, şi începând a fierăstrui pe ea. Atunci, frate-meu cel mai mare, Alexandru, care, pe atunci, avea 17 ani, îmi arătă cum se ţine corect vioara, povăţuindu-mă să preumblu degetele de la mâna stângă pe strune, ca să pot cânta. Am şi cercat aceasta, pipăind, într-o doară, pe strune, încoace şi încolo, şi manevrând tot aşa de ingenios cu arcuşul.
        În Octombrie, pe când femeile desfăcau, în şură, păpuşoiul adus din ţarină, mă furişai, cu scripca, la dânsele, fiindcă ele îşi uşurau lucrul cu cântece şi-mi frigeau, din când, în când, şi câte un păpuşoi încă nu prea copt. Şi una, şi alta îmi plăceau mult. Cântecele pe care le intonam erau mai mult dansurile obişnuite într-o parte a Bucovinei, numite „kolomeika”, de obicei având un text glumeţ, care adesea se improvizează. Unul dintre aceste cântece, repetat adesea, atunci, ca şi alte dăţi, mi se întipări viu în memorie şi se vede că mă obseda în mod plăcut, căci, cum m-am întors în casă, am şi început a căuta, pe mica mea vioară, tonurile acelui cântec; m-am chinuit de-a binelea, până să aflu şi să nimeresc intervalele, dar, în sfârşit, după ce căutasem, se vede, ceasuri întregi, auzii cântecul aievea.
        După ce repetasem cântecul acesta de multe ori şi mi-l întipărisem cum se cade, mă dusei la tată-meu şi-i descoperii că vreau să-i cânt ceva; atunci tata îmi răspunse: „Te miri ce cuminţenie o mai fi şi asta!”.         

        Dar eu începui a prinde cu curaj în strune şi i-am cântat cântecul şi lui, şi mamei şi, în bucuria mea copilărească, pare-mi-se că şi slugilor. Acum înţeleg cum de mi se întipăreşte acest cântecel, fiind un motiv de tot simplu, compus din patru note şi repetându-se mereu; dar nu pot să nu adaug că fap¬tul că mi-a rămas melodia în ureche şi am reuşit să o transport pe un instrument, care, până atunci, îmi era de tot necunoscut, în ce priveşte întrebuinţarea sa, era urmarea talentului ce încolţea, după cum s-a şi arătat în urmă.
        Aceste prime succese pe terenul artei avură, îndată, o influenţă durabilă asupra copilăriei mele, căci, de acum, pentru mine ocupaţiunea cu jucăriile încetă aproape cu totul: ţin bine minte cu ce plăcere mă ghemuiam, cu vioara mea mică, care acum îmi era jucăria cea mai dragă, în colţul divanului, din dormitorul iubitei mele maice, şezând turceşte, cu picioarele sub mine, şi trăgând cu arcuşul pe vioară. Nu mai ştiu de la cine am mai învăţat alte piese muzicale, se vede că tot de la lucrători, slugi sau de la muzicanţii din sat, dar le-am deprins succesiv, după cum am arătat mai sus, căutând în colţişorul meu, zi de zi, tonurile, ceasuri întregi, până ce le aflam, unul câte unul, şi, în sfârşit, după multă osteneală, îmi răsuna cântecul ce-l aveam în minte. Trebuie să fi avut – astfel nu mi-o pot explica – auz şi memorie excelentă, şi mare talent pentru muzică; aceasta nu o spun ca să mă laud, ci numai ca constatare obiectivă a unui fapt care nu se poate tăgădui.
        Înşirând, în chipul acesta, cântecel lângă cântecel, am ajuns să am, după câteva luni, un repertoriu mic de piese muzicale, care se mări, în măsură foarte considerabilă, în decurs de doi ani, cât am urmat, în casa părintească, învăţământul şcolii primare.
        În curând, merse vestea prin ţară despre îndeletnicirile mele muzicale, orişicum modeste, şi rudele, şi prietenii părinţilor mei, auzindu-mă, cu prilejul vizitelor la noi, răspândiră, în toate părţile, faima mea de copil talentat; dorinţa de a mă auzi şi bucuria lesne de înţeles a părinţilor cu copilul lor, poate şi un fel de mândrie a părinţilor, făcură că, de câte ori părinţii mă luau la o vizită la ţară, trebuia să am şi vioara cu mine, lucru care, mai târziu, îmi deveni neplăcut, fiindcă, încă din copilărie, mai cu drag făceam muzică numai pentru mine singur, după cum şi astăzi cânt mai cu plăcere „între doi ochi”, căci, astfel, netulburat prin impresii din afară, pot pătrunde, cu toată inima, în imperiul tonurilor, mă pot adânci cu totul în frumuseţile capodoperelor eroilor muzicii.
        În vara anului 1851 sau 1852, am plecat, cu părinţii, la Lăpuşna, lângă Berhomet; Lăpuşna era, prin anii 1850, rendezvous-ul aristocraţiei bucovinene, lucru de înţeles, aflându-se patria noastră, pe timpul acela, la depărtare de sute de kilometri de marea comunicaţie mondială; ţinea, doară, călătoria până la Lemberg, cu diligenta, trei zile şi trei nopţi, iar călătoria până la staţiunea cea mai apropiată a căilor ferate, Cracovia, 15 zile. De aceea, Lăpuşna, cu aerul său de munte şi cu un medic hidropat, era binevenită ca vilegiatură.
        Pentru înveselirea oaspeţilor, veni la Lăpuşna, ca şi mai înainte, an de an, banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru de pe vremea aceea, Nicolai Picu, căruia i se zicea numai Moş Niculai. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola.

 

Picu

 

 

Neculai Picu

 

        Pe cât îmi aduc aminte, banda aceasta cânta foarte bine; repertoriul era compus mai ales din cântece româneşti, minunat de frumoase, hore, doine, cântece de jale.
        Moş Niculai, un om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era măiestru pe vioară; avea ton voluminos, puternic, mare dexteritate în degete şi cânta, totdeauna, cu mult foc, cu patimă, după cum am putut să constat, petrecând în Lăpuşna mai multe veri, după olaltă, lucru care mi-a fost confirmat şi de cunoscători ai muzicii, care îl ştiau pe artist. După cum ţin minte, mai frumos şi mai cu drag cânta el elegiacele doine şi cântecele de jele, cu care, adesea, înduioşa pe domnii şi damele mai bătrâne până la lacrimi. Dar mai cânta, tot aşa de bine, şi dansuri ale tuturor naţiunilor şi, ici-acolo, şi câte o piesă de bravură, solo, între altele, o piesă muzicală turcească, toată în aplicaturile cele mai înalte şi cu un lung tremolo de arcuş.
        Banda cânta în veranda restaurantului, dimineaţa, la amiază şi după-amiază; eu eram aşa de însufleţit de muzică, încât eram, totdeauna, de faţă la producţiunile aceste, ascultând cu mare plăcere.
În felul acesta, chiar în vara întâia şi, apoi, în anii următori, am supt, aşa zicând, o mulţime de cântece şi jocuri, iar mai târziu le-am învăţat, pe rând, din memorie; multe din acestea mi-au rămas în memorie până astăzi, de le cânt cu bucurie, dar adesea şi cu înduioşare, amintindu-mi de copilăria şi tinereţea aşa de depărtate.
        O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; e hora în G-moll, publicată în colecţia lui Carol Miculi, întitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată d-nei Catherine de Rolla).
        Moş Niculai mă îndrăgise, văzându-mă, totdeauna, lângă el, când cânta, şi poate şi din respect pentru tatăl meu, care era unul din boierii cei mai avuţi şi mai însemnaţi din ţară. Moş Niculai mă auzea cântând pe vioară, ceea ce făcea asupra lui o impresie bună. Îmi întipărisem, acum, în linii generale, hora amintită mai sus şi i-o cântam; dar el nu era mulţumit cu felul cum cântam, neputând eu încă executa mordentele, trilurile scurte şi alte ornamente (pe care lăutarii le numeau „marafeturi”), obişnuite în cântecele româneşti şi peste tot în cele orientale. Moş Niculai mă luă, deci, într-o zi, la logis-ul său, în aşa-numita „cazarmă”, şi, aici, mă învăţă să cânt hora cu toate podoabele; a trebuit să repet ornamentele acestea de multe ori, apoi hora întreagă, până ce el, mulţumit cât de cât cu mine sau poate că pierzând nădejdea de a face din mine un lăutar cumsecade, mă lăsă să merg acasă.

         Podoabele amintite le-am scos la capăt abia în cursul anilor, după ce dobândisem dexteritate în degete, şi cred că acum se potrivesc binişor cu cele ale fericitului întru pomenire Moş Niculai şi sper că, dacă m-ar putea auzi acum, ar fi mai mulţumit, decât în anul 1852.
        Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-ortodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.
        A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867 .
        Cu vreo 2-3 ani în urmă, în 1855 sau 1856, se afla în banda lui Picu un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capel¬maistru al unei tovărăşii de muzicanţi, înfiinţată de el şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus.

 

Vindireu

 

Grigore Vindireu

        Acesta avea mare stimă faţă de mine, în contrast deplin cu trecutul; căci, la Lăpuşna, mergeam adesea în „cazarmă”, ca sa-i aud cântând pe Picu & consorţii şi să cânt şi eu cu ei, şi atunci arătam poftă deosebită de vioara lui Grigori, şi nu voiam să cânt decât pe vioara lui, lucru de care el, totdeauna, era supărat.
       După cum am spus, noi amândoi, Grigori şi eu, ne-am apropiat, în cele din urmă, unul de altul, mai ales între anii 1868-1874 şi, apoi, pe la sfârşitul anilor 1880, ceea ce voi reaminti la timpul său.
       Era în anul 1851 sau 1852, când părinţii mei petreceau cu mine iar în Lăpuşna; cam prin August sau Septembrie, se iviră, în Lăpuşna, într-o zi, vreo 80-100 de comercianţi evrei; trebuie să fi fost vre-o sărbătoare, de se adunaseră atâţia. Ca de obicei, cânta Moş Niculai, cu capela sa, dar de astă dată, în sufrageria restaurantului; soba din sufragerie avea un fel de vatră joasă, de vreo jumătate de metru pătrat. Se-nţelege de sine că eu eram printre „ţigani” şi, până să prind de veste, mă ridică nu ştiu care în sus, mă puse pe vatra amintită, îmi deteră o vioară – poate că chiar a mea, pe care o adusesem cu mine – şi mă rugară să cânt. Am cântat, deci, stând pe vatră ca o figură de ghips, iar banda mă acompania, cântând eu un cântec pe care l-am fost prins în ureche chiar de la ei. Cu evlavie asculta mulţimea de evrei, până ce apăru vărul meu, Iancu de Goian, proprietarul moşiei Coşciuia, mă coborî de pe sobă şi mă duse cu el, mustrându-mă pentru purtarea mea. Acesta a fost debutul meu cel dintâi în public; nu mi-a adus lauri, dar, în schimb, a doua zi, pe la amiază, a primit mama, de la restaurantul Mossang, o prăjitură cu mere, trimisă anume pentru mine, pe care am mâncat-o cu poftă”.

 

 

Ani de învăţătură: 1852-1861

 

       S-a sfârşit cu fericita copilărie, s-a sfârşit cu cântatul de-a rostul, „greul vieţii” se apropia, încă un an de scoală primară, apoi începea gimnaziul. Băiatul trece la Cernăuţi şi începe a învăţa vioara cu unul, Konopasek, care mai cânta bine şi la pian, şi la harmoniu; dar metoda lui Konopasek nu era ireproşabilă, ba chiar în parte greşită. „Astfel, trebuia să mă scol la 6 ore dimineaţa şi să mă apuc de vioară, ceea ce, mai ales iarna, era foarte neplăcut.
       Învăţam exerciţii, la o lumânare de seu, căreia mereu trebuia să-i curăţ mucul; somnoros cum eram, scârţâiam pe scripcă, clipocind, pe când învăţătorul meu se odihnea, în pat, în odaia de alături – locuia, deci, la Konopasek – şi, din când, în când, striga „Fals!”, vorbă care mă trezea, dar mă şi aducea în mare perplexitate şi spaimă, fiindcă el nu mă lămurea ce anume cântasem fals şi cum să cânt mai bine”.
       Astfel, Konopasek, prin această metodă greşită şi prin firea sa violentă, îl dezgustă pe băiat într-atâta de vioară, încât nu voia să mai urmeze învăţătura. Atunci, tatăl său schimbă învăţătorul; de la 1854, până la 1855, luă lecţii la Gold, capelmaistru al regimentului de infanterie Nugent. Pe acesta îl îndrăgi foarte mult, învăţând, de acum, cu mare plăcere. Cu Gold a cântat primele duete pentru două violine, de Jansa şi Blumenthal, spre mulţumirea deplină a tătâne-său. Dar, în 1855, plecând regimentul Nugent din Cernăuţi, trebui să se întoarcă la Konopasek. De la Gold îi cumpărase tatăl său o vioară 3/4. Făcuse progrese destul de însemnate, căci acum, începu a cânta grelele „Studii”, de Kreutzer. Ar fi mers bine, dar Konopasek era tot el: striga şi-l lovea pe elev cu arcuşul peste degete. Deci, iar trebui schimbat învăţătorul; lui Konopasek îi urmă, acum, Kwiatkowski, prim-violonist al capelei militare Coronini. Acesta fu, iarăşi, un instructor bun, care ştiu să câştige dragostea elevului. Cu Kwiatkowski continuă studiile lui Kreutzer şi învăţă şi câteva piese de solo, între acestea, şi o arie dintr-o operă, cu acompaniament de cvintet de coarde.
       „Într-o zi, veni învăţătorul meu cu 4 oameni, cu instrumentele necesare, între care şi un contrabas, cu note şi cu pupitre; muzicanţii se postară în jurul meu şi eu cântai partea de solo, cu acompaniere, de două sau trei ori. Aceasta îmi fu un îndemn foarte puternic să studiez mereu şi o amintire durabilă pentru toată viaţa”.
       De la Kwiatkowski a căpătat cea dintâi violină „întreagă”, în schimb pentru cea de 3/4, plătind încă şi o mică diferenţă de preţ.
       Manuscriptul revine, apoi, asupra a două producţiuni orchestrale, una în 1853, a doua în 1854. Cea dintâi a fost o „missa solemnis”, executată în biserica romano-catolică. Konopasek îl luase la cor, ca să audă muzică orchestrală; băiatul se postase lângă muzicantul cu timpanul. „Când începu, acum, muzica şi cel cu timpanul începu a lovi instrumentul său, aceasta fu pentru mine aşa o larmă infernală, încât nu ştiam pe ce lume sunt; mă cuprinse o spaimă mare şi, la cea dintâi întrerupere, am căutat să fug din zgomotul şi vălmăşagul de tonuri… E de înţeles că această primă producţiune orchestrală din viaţa mea n-a putut să aibă vreo influenţă asupra dezvoltării simţului meu muzical”.
Cu a doua, a fost altfel: a fost o producţiune, la care a cooperat şi el şi care i-a făcut mare bucurie: „Simfonia pentru copii” („Kinder-symphonie”), de Haydn, executată de copiii arhitectului Anton Fiala şi de alte persoane, de ziua numelui său. Goian a cântat, atunci, „cucul”.
Plecând, în 1857, şi regimentul Coronini din Cernăuţi, n-a mai putut urma lecţiile cu Kwiatkowski. Noul instructor fu Heinrich Poschl, fiul unui profesor de la gimnaziul din Cernăuţi. Goian cânta, acum, adesea în familia profesorului, cu surorile noului său învăţător. Acum continuă, cu zel, pe Kreutzer şi se apucă serios de studiul pieselor de solo; astfel, învăţă întâia şi a şasea arie cu variaţiuni de Beriot, „Trois bonquets”, de acelaşi autor, arii din opere ca „Lucia”, „Martha”, „Mina”, de Panofka, şi altele; la 1859, avea, acum, un repertoriu destul de bogat. Făcea muzică cu unii dintre colegii gimnazişti, printre care relevează, cu deosebire, pe Victor Korn, Eduard Gerhard von Festenburg şi Miculi, fiul lui Louis de Miculi, „proprietarul hotelului „Moldavie”, unde se afla şi tipografia H. Pardini”.
       La 1859, bătrânul profesor Poschl, trecând la pensie, plecă din Cernăuţi şi Goian rămâne, acum, fără de instructorul cel mai iubit, pe care îl caracterizează aşa: „Pot zice că, nici mai înainte, nici pe urmă, n-am învăţat atâta ca de la Heinrich Poschl”. Fără să fie însuşi violo¬nist perfect, Poschl era un artist al pedagogiei. Dar cu toate progresele ce realizase sub conducerea lui, Goian constată că acestea erau insuficiente, în raport cu timpul de 8-9 ani, de când începuse să înveţe vioara, iar cauza o găseşte în schimbarea prea deasă a învăţătorilor, din care fiecare îşi avea metoda sa deosebită şi calităţile şi cusururile sale. Avea, acum, şi vioara lui Poschl, pe care o primise, în schimb pentru cea de la Kwiatkowski. Pe aceasta, a cântat nu numai până la 1879, când ajunse să aibă o „cremoneză”, dar şi mai departe.
       De la anul 1859-1860, învăţă cu Anton Paur, repetând mai mult repertoriul de până acum; cântă, între altele, o piesă de solo, de Mayseder, şi se încercă să cânte şi în cvartet, dar nu reuşi, deocamdată.
       De la 1855-1858, avu prilej să audă, în Cernăuţi, câteva celebrităţi muzicale: pe violoncelistul ceh Franz Neruda, cu soră-sa, Wilhelmina, violonistă, apoi pe violoncelistul belgian Servais. La concertul Neruda, l-a impresionat, îndeosebi, „Träumerei”, de Rob. Schumann, iar Servais, care cânta pe un violoncel minunat, „Stradivarius”, l-a fascinat cu „Souvenir de Spa”. Apoi, mai auzi pe fraţii Samuel şi Daniel de Lange (pian şi violoncel), pe Biernacki, un bun violonist polon, şi pe un bariton, Borkowski, care excela în „Erlkönig”.
       Între persoanele cu care făcea muzică, era şi soră-sa, Aglae (căsătorită, mai târziu, cu George de Flondor, proprietarul moşiei Cobolcin, în Basarabia; acum, e moartă), care, prin anii aceştia, se afla într-un pension pentru domnişoarele din aristocraţie, în Cernăuţi; dar cu ea cânta numai valsuri, polci, hore şi doine, adică muzică uşoară, nu clasică. Alt tovarăş în muzică era George Bucşănescu, din România, „care era şi el violonist, şi încă violonist de tot progresat”. De la acesta a cumpărat o colecţie bogată de duete de Viotti, Wassermann, Pleyl, Kromer ş. a., apoi „Schweizerfamilie”, de Weigl, şi „Lagaza ladra” şi „Bărbierul din Sevilla”, de Rossini.
       La 1859, se înfiinţă, în Cernăuţi, Societatea Filarmonică, sub prezidiul lui Iacob cav. de Miculi, un frate al celebrului Carol Miculi, elevul lui Chopin şi, mai târziu, director al Societăţii Filarmonice din Liov.
       Înfiinţarea acestei societăţi şi prima ei producţiune fură un îndemn pentru Goian şi colegii săi să înfiinţeze o societate de cântare a studenţilor. Zeloşii tineri îşi realizează proiectul, având ca dirigent artistic pe Franz Pauer. Se întâlneau Miercurea şi Sâmbăta, într-o clasă a gimnaziului, pe care le-o pusese la dispoziţie directorul gimnazial Ştefan Wolf. În curând, Goian ajunse un fel de vice-dirigent al corului. Cântau, în Duminici şi sărbători, pe la colegi, în excursiuni la Horecea, Ţeţina, în familii, făceau serenade etc. „Cântam de toate, cântam, între altele, „Dasdeutsche Lied”, „Was ist des Deutschen Vaterland”, „Sie sollen ihn nicht haben, den freien, deutschen Rhein”, cântam toate aceste cu plăcere, ba chiar cu însufleţire, nu de dragul textului, ci de al melodiei. Fericite vremuri! Tovărăşia noastră cuprindea toate naţiunile şi confesiunile, nici o ceartă nu turbura armonia dintre noi, nu ne gândeam decât la frumuseţea compoziţiunilor”.
       Dacă din şirele acestea vorbeşte cosmopolitul de şcoală veche bucovineană, chiar pasagiul ce urmează ne arată pe Românul jignit în sentimentul său naţional, prin o izbucnire a şovinismului rutean, care, tocmai pe atunci, începea a-şi ridica capul, la noi. în Bucovina. Iată cum povesteşte Goian acest incident caracteristic:
       „Făcuserăm, la îndemnul colegului Lewicki, o serenadă cooperatorului greco-catolic, de al cărui nume nu-mi mai aduc aminte; el părea foarte bucuros de această sărbătorire, ne opri la masă, ne ospăta şi ne cinsti. Apoi, ca domn de casă, ţinu o vorbire în limba ruteană, zicând, între altele: „Noi trebuie să ţinem cu toţii laolaltă, căci avem de luptat cu Polonii, Germanii şi Românii”.
       Era întâia oară în viaţă mea, când auzeam asemenea enunţ naţional, care, pe atunci, îmi părea aproape ceva revoluţionar. Vorbele aceste mă deprimară foarte şi mai că-mi era ruşine că făcusem serenada acestui om, care îmi înjura, aşa-zicând, naţiunea mea. Impresia vorbelor acestora îmi ră¬mase pe toată viaţa şi era cu atât mai intensivă, cu cât noi, tinerii, cât timp îmblam, împreună, la şcoală, nu făcuserăm nicicând deosebiri de religie sau naţionalitate şi chiar iubitul nostru dascăl, Aron Pumnul, Român cu trup şi suflet, care se silea mereu, din răsputeri, să trezească şi să susţină sentimentul nostru naţional, nu ne spusese niciodată vorbe care ar fi putut produce un sentiment de ură faţă de alte neamuri. Drept că stăpânul casei cercă, îndată după aceste vorbe, să repare greşeala, pe care va fi înţeles-o şi el, îmbrăţişându-mă şi sărutându-mă, şi zicând: „Domnul Goian, cel dintâi oaspe al meu!” („Pan Goian, mij perszy hist!”), dar aceasta nu-mi putu şterge impresia neplăcută. Cuvintele amintite m-au pus pe gânduri, pe toată viaţa, şi cu părere de rău am văzut, apoi, ecoul lor în zvârcolirile politice din ţară”.
       În toamna anului 1860, prezidentul Societăţi Filarmonice, Iacob cav. de Miculi, îl invită pe tânărul dirigent de cor să intre şi el în corul societăţii; dar Goian trebui, cu regret, să renunţe la plăcerea şi onoarea aceasta, căci se apropia examenul de maturitate. „Pregătirea pentru exa¬men mă absorbea cu totul, încât fui silit să întrerup chiar şi studiul vioarei şi al pianului”.
       Din timpul studiilor gimnaziale, datează şi încercări de compoziţiuni proprii; nereuşind, însă, să producă ceva original, a renunţat, pe totdeauna, la gloria de compozitor, „spre binele omenirii, căci, şi fără de productele muzicale ale spiritului meu, e plină lumea muzicală de compoziţiuni rele”.

 

 

Viena: Septembrie 1861 – Februarie 1866

 

       „Dacă insist, mai pe larg şi mai amănunţit, asupra timpului petrecut în cel mai mândru din toate oraşele, în minunatul oraş de la Dunăre, dacă îmi reamintesc, pe lângă evenimentele muzicale, şi alte întâmplări din cursul celor patru ani şi jumătate, e pentru că aceştia au fost anii cei mai fericiţi ai vieţii mele. Şi că, şi acum, scriind despre epoca aceasta minunată, care, durere – a trecut atât de repede şi e atât de departe, am retrăit, în gând, mereu şi tot mereu, de nenumărate ori în cursul vieţii mele, timpul petrecut în Viena, amintindu-mi, cu însufleţire, dar şi cu adâncă duioşie, de timpul acesta, cel mai frumos şi mai fericit al vieţii mele, şi amintirea aceasta mă va însoţi, mai departe, în viaţă”.
       „Tatăl meu îşi absolvise aproape studiile juridice în Lemberg, dar, murind tatăl său şi fiind nevoit să ia el însuşi asupra sa administrarea moşiei părinteşti, Jadova, a trebuit să le părăsească. Pe temeiul experienţelor sale, cu privire la pornirea tinerimii polone spre enunţuri naţionale violente, tatăl meu nu găsi cu cale să mă trimită la studii la Lemberg, precauţiune motivată, căci, în anii 1863-1864, urmă cunoscuta revoltă a Polonilor din Rusia, care trecu şi asupra Bucovinei, iar în călătoriile mele, din anii aceştia, la Bucovina şi, apoi, la Viena, am avut şi eu prilej să observ agitaţia şi să simt asprimea măsurilor luate din partea autorităţilor, pentru suprimarea revoltei, precum: revizuirea paşapoartelor, interogatorii amănunţite, din partea organelor poliţieneşti, asupra ţintei şi scopului călătoriei, a duratei petrecerii în Lemberg (până să obţin un loc în diligentă) etc., etc.
       Deci, tata se hotărî să mă trimită, la studii juridice, la Universitatea din Viena, lucru pentru care îi sunt dator cu mulţămită, cât voi trăi. Pentru părinţii mei va fi fost grea hotărârea de a mă trimite, la o vârstă aproape copilărească – aveam numai 18 ani –, atât de departe de ei şi de privigherea lor, într-un oraş mare, între oameni de tot străini, între atâtea primejdii care ameninţă tinereţea. Dar, slavă proniei cereşti, după absolvirea deplină a studiilor juridice, m-am întors, în Februarie 1866, acasă, teafăr, sănătos la trup şi suflet. Cum zic, le-a fost grea hotărârea părinţilor mei; căci doar, pe vremurile acele, când drumul de fier începea abia de la Przemysl, când călătoream, cu diligenţa, de la Cernăuţi, la Lemberg, trei zile şi trei nopţi (!), cu popasuri scurte, noaptea şi la amiază, apoi încă 14 ceasuri, până la Przemysl, de mâncam acolo şi, apoi, ajungeam în 24 de ceasuri la Viena – călătoria la Viena era o călătorie la capătul lumii, pe când astăzi călătoria aceasta se face, cu acceleratul, în 20 de ore”.
       În călătorie, îl însoţiră părintele său şi colegul său din gimnaziu, baronul George Vasilco, al cărui tată, Iordachi baron Vasilco, locuia în Viena, fiind membru al camerei seniorilor.
       După ce l-a pus în gazdă, la un cunoscut, profesorul gimnazial Dr. Anton Kahlert, fost conducător al gimnaziului din Cernăuţi, bătrânul Goian plecă, liniştit, acasă. Tânărul nu rămase multă vreme singur, căci, chiar numai cu câteva zile în urmă, sosiră, tot la Kahlert, Iancu cav. de Zotta, apoi maturantul Alecu Boţian, din Iaşi, un Englez, Baillon, şi un vienez, Teodor Helm. Acesta din urmă avu, apoi, o influenţă foarte însemnată asupra vieţii sale muzicale şi, în parte, şi sociale; erau colegi de studii, Helm mai era şi pianist progresat; au legat, deci, prietenie strânsă, care a ţinut toată viaţa.
       În ziua sosirii la Viena, tatăl şi fiul Goian făcură o vizită episcopului Bucovinei, Eugen Hacman, „care era binecunoscut în Viena şi chiar în cercurile de la Curte”. „Prezentându-mă tata ca student începător în drept, episcopul observă: „No, frumos, frumos; dar de ce să nu studieze teologia? Ar putea ajunge arhimandrit, chiar episcop!”. Tata răspunse că doreşte să învăţ dreptul, ca să pot fi de ajutor, cu sfatul şi cu fapta, fraţilor mei, care nu reuşiră să termine studiile gimnaziale”.
       După-amiază, urmă cea dintâi plimbare prin oraş, în societatea baronului Iordachi Vasilco şi a fiului său. „Seara, mă duse tata în teatrul de la Karntnerthor. Se dădea „Norma” lui Bellini; între alţi artişti, cooperau şi doamna Dustmann, şi excelentul basist, Dr. Schmidt. Chiar prima vedere a colosalului amfiteatru, care cuprindea 5 ranguri de loje, lumina cu gaz, pe care n-o văzusem încă, mulţimea publicului, toate acestea făcură asupra sufletului meu naiv o impresie puternică; dar când doamna Dustmann făcu să răsune minunatul ei sopran, în aria „Casta diva”, şi când în fruntea corului răsună vocea lui Schmidt, atunci începui a bănui frumuseţea muzicii, cuprins de presimţirea plăcerilor care mă aşteptau în timpul studiilor mele; eram de tot fericit şi extazul meu de fericire îl împărtăşii, în taină, tătâne-meu”.
       În seara a doua, merse iar la teatru, şi anume la teatrul Treumann (unde, azi, e hotelul Metropole); văzu, aici, două comedii de salon, în care excela comicul Anton Ascher, şi opereta lui Offenbach „Fortunios Liebeslied”, în care îl încântă, îndeosebi, Anna Grobecker, în rolul lui Friquet. „Pe timpul acela, Offenbach era la modă; operetele sale erau foarte gustate; muzica lor uşoară, bogăţia de melodii, care se întipăreau îndată în auz şi în ureche, făceau din operetele acestea favoritele publicului, mai ales că, pe timpul acela, pe cât ţin minte, afară de Suppe, Offenbach avea, aşa-zicând, monopolul operetei şi nici nu-l ajungea alt compozitor în productivitate”. Astfel, văzu, pe rând, aproape toate operetele acestui autor, care, azi, e aproape uitat, după părerea lui Goian, pe nedrept (Din operetele lui Offenbach mai trăiesc, încă, numai „Orpheus in der Unterwelt” şi „Höffmanns Erzählungen”).
       Dar să revenim, împreună cu autorul, la amicul Helm, amintit mai sus. Acesta era un pianist foarte progresat şi admirator pasionat al lui Beethoven, care, pentru Goian, era, pe atunci, „terra incognita”; nu-i auzise decât de nume. Deci, Helm îi recomandă, cu căldură, sonatele pentru pian şi vioară, de Beethoven şi Mozart. „Nu pot zice că studiul acestor opere minunate mi-ar fi făcut mare plăcere, ba, cât despre Beethoven, declarai chiar că compoziţiunea e frumoasă (aceasta o spuneam de complezenţă), dar că n-are melodie. Cu mare mirare primi Helm critica aceasta naivă şi încă şi astăzi mă ruşinez de vorbele acestea, care, dacă nu se pot ierta, totuşi sunt explicabile la un tânăr novice, care, până atunci, fantaza numai de Beriot. Har Domnului, n-am rămas la ideea aceasta, ci, în timpul studiilor şi, apoi, în anii mai maturi, am devenit un adorator hotărât al celor doi maeştri”.
       Tot prietenul Helm i-a aflat şi un instructor pentru vioară; era primul violonist al capelei curţii, Bezdek, excelent ca violonist şi ca pedagog. Dar nu i-a fost dat să profite mult nici de la acesta, căci nu urmă, la el, decât 9 luni, trebuind, apoi, să întrerupă studiul, din cauza pregătirii pentru examenul întâi juridic. Cu Helm cânta, însă, mereu Beethoven, Mozart şi duete de Haydn.
       În Iulie 1863, după examen, se întoarce în Bucovina şi vizitează pe soră-sa, Aglaia, care tocmai atunci se căsătorise; îi aduse câteva valsuri şi polci noi, de Johann Strauss. Tot atunci, venise Carol de Miculi la Cernăuţi şi aranja un concert, cu program amestecat, între altele, cu un „Krakowiak” al său pentru pian şi orchestră, şi „Ave Maria!”, de Gounod. Miculi, ştiindu-l pe Goian încă de copil, din Bănila Moldovenească, unde acesta petrecea la vărul său, Mihail de Goian, îl invită să coopereze, în orchestră, ca violonist. Chiar la prima repetiţie, îl invită să cânte el „Ave Maria!”. Încercă, dar nu reuşi; cânta corect, dar, neavând destulă tehnică în arcuş, nu era în stare să scoată tonul plin, puternic. În zadar îl povăţuia Miculi cum să apese arcuşul; tânărul violonist îşi mărturisi neputinţa şi renunţă, în favorul unui coleg, care era mai progresat, cooperând el însuşi numai în orhestră.        

       Reîntorcându-se, apoi, toamna, la Viena, se apucă, cu dinadinsul, de studiul acestei piese şi nu se lăsă până ce nu reuşi să scoată tonul mai puternic şi nuanţele cum i le indicase Miculi.
       Tot pe atunci, cunoscu pe Anton Vogl, pianist, conducător al unei şcoli de muzică şi dirigent al unei reuniuni de cântare, cu numele „Hermann”. La acesta, lua lecţii de pian amicul său, Iancu cav. de Zotta. Vogl îl invită să cânte o sonată de Beethoven, cu una din elevele sale, la examenul public de la finea semestrului de iarnă; se alese Sonata în F-dur, op. 24.
       Producţiunea reuşi deplin; dar, în acelaşi timp, tânărul nostru se felicita de a fi cunoscut, cu prilejul acesta, firea simpatică a Vienezilor şi, apoi, şi a Vienezelor, pe care, în urma experienţelor de atunci şi de mai târziu, îi nu¬meşte „oamenii cei mai buni şi mai dragi, pe care i-am cunoscut în viaţă; şi dacă încă, şi astăzi, fantazez de Viena şi o privesc de cel mai frumos oraş din lume, e pentru că au contribuit la aceasta nespus de mult excelentele calităţi ale Vienezului, care rar se văd aiurea”.
       Urmând invitării lui Vogl, cei doi amici, Goian şi Zotta, se înscriseră şi în reuniunea de cântare „Hermann”, care avea un colorit pronunţat naţional german. „Exercitam programul pentru concertul ce avea să urmeze, între altele şi „Das deutsche Lied”; noi, Zotta şi eu, deşi Români cu trup şi suflet, („enragierte Rumänen”), cântam, împreună cu ceilalţi, cu zel şi cu cea mai mare abnegaţiune”. Invitându-l Vogl să cânte, la concert, şi un solo pe vioară, Goian îşi aduse aminte de „Ave Maria!”, a lui Gounod; debuta, deci, cu piesa aceasta înaintea publicului vienez, împreună cu amicul Helm, care ţinea acompaniamentul la pian. „Avurăm mari aplauze, ba chiar chemări la rampă”. Mai târziu, de câte ori îşi reamintea debutul acesta în Viena, oraşul artelor, înaintea unui public de sute de persoane, totdeauna trecea un fior, de atâta îndrăzneală, pe care o găseşte explicabilă numai prin nesocotinţa şi uşurinţa tinereţilor.
       Printre asemeni impresii şi evenimente mari, dăm şi de mărunţişuri, dar şi acestea, drăgălaşe sau duioase: astfel, ne povesteşte cum a învăţat-o pe Toni, fetiţa de 7 ani a profesorului Kahlert, gazda sa, să cânte, la pian, cu un deget, imnul împărătesc, drept surpriză de ziua numelui tătâne-său; pomeneşte, apoi, cu recunoştinţă duioasă, de o mătuşă, baroneasa Ana Romaşcan, care îi dărui 5 florini, ca să-şi împlinească o veche dorinţă, să-şi cumpere, adică, un pupitru de note, pe care pusese ochiul, de mai înainte. Nepotul acestei doamne, baronul Iacob Romaşcan, care avea o voce frumoasă de tenor, organiză un cvartet vocal, din care făcu parte şi Goian.
       Un văr al lui Helm, Heinrich Schuster, avea o vioară Amatti; întâia oară în viaţa sa, vedea tânărul Goian o „cremoneză”, privind la ea „cu evlavie şi veneraţiune” şi simţindu-se nespus de fericit, când se învrednici să cânte chiar pe ea. Mai târziu, prin anii 1870, îi propuse lui Schuster să i-o vândă, dar acesta refuză, vioara fiind o moştenire familială, de care nu voia să se despartă.
       Vioara aceasta avea toate amănuntele caracteristice ale unei cremoneze autentice, în formă, în conturi şi în coloarea galbenă a lacului.
       Un amic al profesorului Kahlert, cu numele Horwath, avea şi el o vioară Amatti, pe care i-o împrumută lui Goian, ca să nu piardă din calitate, fiindcă el însuşi nu cânta. Instrumentul acesta avea un ton foarte dulce, îndeosebi pe coarda G (Sol), dar se deosebea radical de cremoneza lui Schuster la formă şi la coloare, căci era întunecată, aproape neagră. Şi, într-adevăr, arătând-o Goian fabricantului specialist Hoffmann, acesta declară că nu e veritabilă.
       La sfatul lui Kahlert, Goian împărtăşi aprecierea aceasta lui Horwath, care se supără foc şi luă vioara îndărăt, lăsându-l numai cu cea de la Poschl.
       În Iulie 1863, după examenul de stat, Goian, împreună cu amicul său, Helm, şi cu Schuster, petrecu, patru săptămâni, în Salzburg, dar nu prea avură noroc de vreme frumoasă şi, astfel, trebuiră să stea mai mult în capitală. În asemenea zile ploioase, îşi treceau vremea făcând muzică; astfel, cântară, în Salzburg, sonatele lui Mozart, ca un fel de omagiu adus marelui maestru chiar în oraşul naşterii sale. Se înţelege că făceau şi excursiuni, îndeosebi în romanticul Salzkammergut; vizitară St. Gilgen, cu Schafberg, Wolfgang, Jochl, Hallstadt, Gosan, Zwieselalpe, Abtenau, Golling, cu cascada, Halein, unde auziră, într-o dimineaţă, un cor foarte bun al unei reuniuni de cântare, Berchtesgaden, cu lacul Konigsee, unde fură de vreo cinei ori, ş. a.        

       Frumuseţile naturii îi însufleţiră întru atât, încât, pe ziua de 15 August, renunţară, de dragul unei excursiuni, la concertul „regelui violoniştilor”, Josef Joachim şi al „incomparabilei” pianiste Clara Schumann… Plecară, chiar în dimineaţa zilei concertului, cu diligenţa, la Reichentall, apoi o luaseră, pe jos, până la Unken; dar aici îi prinde o furtună năprasnică, cu ploaie torenţială. Căutară adăpost într-o casă ţărănească, dar stăpânul casei le spuse să-şi caute de drum. Zadarnică fu orice rugăminte; merseră, deci, mai departe, prin torentul de ploaie, care nu mai contenea, ameţiţi de trăsnetele ce cădeau mereu, cale de vreo două ore, până ce ajunseră în Lofer.
       „Uzi până la piele, căutarăm birtul, unde lepădarăm hainele şi schim¬burile, dându-le servitorului, la uscat… În Lofer, ploaia ne ţinu închişi cinci zile; în fiecare seară, nădăjduiam că, a doua zi, vremea se va răzbuna şi ne vom putea continua excursiunea (la Salfelden, Zell etc.), dar speranţele noastre nu se împliniră şi, astfel, plecarăm, fără ispravă, cu diligenta, îndărăt la Salzburg”. Cele cinci zile trecură într-o plictiseală grozavă; din Lofer şi împrejurimea sa pitorească nu putură vedea nimic, căci era o pâclă de nu se vedeau nici casele de peste drum. Avură, încă, noroc de sosirea unei bande de lăutari, şi ei prizonieri ai ploii. Goian făcu cunoştinţă cu primul violonist şi se mai distrase, cântând pe vioara lui. La 17 August, sosi şi Kahlert, cu soţia şi fiica sa, iar a doua zi, serbară, împreună, ziua împăratului. Kahlert ţinu toastul festiv, iar muzica întonă imnul. Un domn din Ger¬mania, care încă era de faţă, se abţinu ostentativ de la manifestaţiunea aceasta…        

       Încât despre concertul Joachim-Schumann se mângâiară cu ştirea din ziare că ambii aveau să concerteze, la iarnă, în Viena, ceea ce nu s-a adeverit.
       Urmează, acum, anul al treilea al studiilor universitare, cel mai frumos; căci, nemaiavând grija examenului, tânărul nostru se putea bucura în voie de plăcerile vieţii, „întrucât mi le îngăduiau modestele mele mijloace materiale”. Anume, părinţii ţineau să-l înveţe a fi cruţător, pentru care lucru el le va fi mulţămitor toată viaţa, căci, cunoscând astfel valoarea banului, s-a întors de la Viena fără datorii şi n-a făcut datorii nici pe urmă. „Aveam, în Viena, o singură patimă: să aud muzică, şi bună parte din banii mei de cheltuială merse în cassa operei imperiale sau a concertiştilor despre care va mai fi vorba, mai încolo”.
       Reîntorcându-se din Salzburg, plecară acasă, la părinţi; petrecură câteva săptămâni la Lăpuşna, „unde, iarăşi, mă desfătară foarte mult ariile naţionale, executate de Moş Niculae”.
       În Octombrie 1863, reînnoi, la Viena, cunoştinţa cu un coleg de la universitate, Franz Lamel, un violonist de talent; cu acesta cânta duetele lui Alard.
       Pe atunci, „Societatea amatorilor de muzică” („Wiener Gesellschaft der Musikfreunde”), tinzând, ca şi astăzi, să ofere diletanţilor ocaziunea de a executa compoziţiunile marilor maeştri, înfiinţase o secţiune, numită Societatea Orchestrală („Orchesterverein”).
       La îndemnul lui Lamei, Goian intră şi el în orhestra aceasta, al cărei dirigent era profesorul de la conservator Heibler, şi fu primit la secund (erau vreo 12 la violina I-a şi tot pe atâţia, la a II-a). Repetiţiile orhestrei urmau, regulat, o dată pe săptămână. Se aranjau şi concerte, cu intrare gratuită, fiecare membru pri¬mind un număr de bilete, pe care le împărţea pe la cunoscuţi. Astfel, concertele aceste aveau caracter exclusiv privat; de aceea şi ziarele le aminteau numai în notiţe scurte, fără să facă critică. Dar faptul acesta nu scade meritul producţiunilor; căci se studia serios şi programa se alcătuia, totdeauna, din compoziţiuni de adevărată valoare.
       În cei doi ani, cât a făcut parte Goian din orhestră, s-au executat: uvertura „Ruy Blas”, de Mendelsohn, simfoniile în B şi D, de Haydn, simfonia „Jupiter” şi cea în G-moll, de Mozart. Apoi, la fiecare concert, cooperau, cu câte un solo, artişti din cei mai de frunte ai Vienei: Josef Hemllesberger, Ferdinand Laub, altista de la opera „Bettheim”, pianista Asten, pianistul Epstein şi violoncelistul Schlesinger.
       Goian se ştia dator cu multă recunoştinţă societăţii acesteia; el îi datora, îndeosebi, pasiunea sa pentru cvartetul de coarde, pe care l-a cultivat până la moarte.
       În toamna anului 1863, îi aflase Helm amicului său un nou instructor pentru vioară, pe Trollman, prim-violonist în orhestra Teatrului Curţii. Sub conducerea acestui om zelos şi amabil, Goian învăţă „studiile” lui Rode şi se perfecţionă în executarea sonatelor. Dar şi de astă dată nu urmă studiul decât până în vara anului 1864, când făcu iar o călătorie prin Salzburg şi împrejurime şi, apoi, prin Germania sudică şi pe Rin, până la Koln. După vacanţe, trebuind să se apuce iar de studiul juridic, nu mai luă lecţii de vioară.
       În iarna 1863/64, Societatea academică de cântare („Academischer Gesangverein”) execută, la un concert, întâia oară, o admirabilă compoziţiune nouă a lui Engelsberg (pseudonimul muzical al consilierului aulic din Ministerul de Comerţ, Schon), anume „Ballszenen”, vals pentru cor bărbătesc cu acompaniament de pian, aranjat însă, de dirigentul Weinwurm, pentru o mică orhestră, alcătuită din studenţi universitari; între aceştia, fu şi Goian, la vioara întâia.        

 

       Frumoasele motive vieneze făcură că compoziţiunea fu bisată pe de-a întregul. În aceeaşi iarnă, asistă şi la altă premieră a aceluiaşi autor: „Doktor Heine oder ein Rigorosumin Sommer”, cor cu acompaniament de pian, executat tot de Societatea academică şi tot sub conducerea lui Weinwurm. E o piesa umoristică, în care candidatul e nu prea bine pregătit, suferă de sudorile fricii şi ale arşiţei de iulie, dar chiar arşiţa aceasta îl salvează, adormindu-l pe „profesorul Caius”, iar corul studenţilor îl sfătuieşte pe candidat să tot „macine” mereu înainte, ca să-i fie profesorului cu atât mai dulce somnul .
       La îndemnul lui Helm, Goian, chiar de cum sosise la Viena, începuse a cerceta audiţiile cvartetului de coarde al lui Josef Hellmesberger senior. La început, lipsindu-i pregătirea muzicală, audiţiile aceste nu-i plăcură decât puţin de tot; dar, frecventându-le mereu şi mai primind lămuriri şi în¬drumări de la Helm, ajunse să înţeleagă şi să guste acest gen de muzică, ba chiar să-l prefere oricărui altul şi să-l cultive cu pasiune. În sezonul 1863/64, se mai adăugaseră şi cvartele neuitatului maestru Ferdinand Laub. Repertoriul amândurora era ales din cvartetele lui Beethoven, Haydn, Mozart, Schumann şi Mendelssohn.
Hellmesberger şi Laub erau amân¬doi artişti de frunte, dar cu individualitate deosebită: dacă cel dintâi excela prin ton plin, puternic, îndeosebi în adagio, Laub avea tehnică briliantă, graţie căreia concertele sale ca solist, în toamna anului 1863, avură succes enorm.        

 

       „Stupenda sa dexteritate în degete, pasajele sale în coarde duble, terţe, sexte, decime, flageolete, tonul mare şi nobil… făcură o impresie covârşitoare asupra mea, o impresie cum n-am mai simţit-o, de atunci, niciodată la fel”.
       Repertoriul său era alcătuit din piesele cele mai grele de solo ale lui Paganini, Henri Vieuxtemps, Alard ş. a. Drept că avea şi o vioară minunată Stradivarius, pe când Hellmesberger cânta pe o vioară de 300 florini, pe care o construise fabricantul vienez Lembock anume pentru el.
       Cât despre repertoriul clasic, Hellmesberger era specialist în Beethoven şi Mozart, Laub în Haydn şi Mendelssohn. Din cvartetele lui Laub, Goian îşi aminteşte, cu deosebire, de HHarfenquartett”, al lui Beethoven, unde la adagio îl cuprinse un entuziasm şi un extaz din ce în ce mai mare: „Din secundă în secundă, iritarea creştea, sângele îmi năvăli la cap şi simţeam că era cât pe ce să leşin şi abia sfârşitul… îmi readuse liniştea”.
       Vorbind de concertele lui Laub, Goian face o observare interesantă asupra publicului vienez: publicul acesta îşi exprimă entuziasmul nu numai prin aplauze frenetice, la fine, ci şi prin câte un „ach” sentimental la pasajele cele mai frumoase. În exclamările acestea de admirare vede el semnul caracteristic al simţului artistic şi al iubirii de artă, prin care se distinge Vienezul.
       Se vorbea, în cercurile muzicale, că marile succese ale lui Laub ar fi produs oarecare invidie la Hellmesberger; admiratorii obiectivi ai ambilor artişti regretau aceasta, dându-şi seamă că amândoi puteau să lucreze pentru dezvoltarea artei, fără să se stânjenească unul pe altul în activitatea lor.
       Mare fu, deci, bucuria iubitorilor de artă, când se răspândi vestea că Hellmesberger şi Laub şi-au dat mâna, de s-au împăcat, şi că vor coopera, în curând, alături, într-un concert. Concertul acesta află loc, la 8 Decemvrie 1863, în teatrul de la Karntnerthor. „A fost o frenezie, când apărură Hellmesberger şi Laub pe podium, mână. în mână; ei cântară un concert de Mozart pentru violină şi violă cu acompaniament de orhestră: Hellmesberger era la violă. Se înţelege de la sine că amândoi au cântat de minune şi au cules aplauze frenetice”.
       „Hellmesberger veni, odată, cam prin 1864, la o repetiţie a Societăţii orchestrale, cu fiul său, Josef, care, pe atunci, era de vreo 10 ani. Unul din domnii de faţă, de la violina primă, bineventă pe tată şi fiu şi se adresă, apoi, către băiat, întrebându-l: „Ei, cum merge cu vioara?”, la care Hellmesberger-senior răspunse cu mândrie de părinte: „O, el cântă, acum, la mine, în cvartet”.
       Aceasta îmi impuse foarte şi priveam cu mirare şi cu admirare la frumosul, tinerelul băiat. El a şi ţinut ce promitea: l-am auzit, în 1880 şi în 1890, de multe ori, în serile de muzică de cameră, pe care le aranja, asupra cărora voi mai reveni”.
       Cam pe la 1883, Josef Hellmesberger-fiul veni la Cernăuţi cu cvartetul său de coarde şi dete un concert admirabil. Cu prilejul acesta, întrebând Goian de vioara de la Lembock, Hellmesberger i-o arătă – era chiar vioara pe care cânta el – şi adăugase că nu ştie un instrument mai bun, fabricat în timpul de faţă.
       Cvartetele lui Hellmesberger şi Laub îl îndemnară pe Goian să-şi înjghebe şi el un cvartet de coarde. Câştigă pentru ideea acesta pe un coleg de la universitate, Guslav Egger, violonist, mai află, apoi, şi un violist şi un violoncelist. Încercară cu Haydn, dar nu reuşiră; nu mergea tactul, în ruptul capului. Mai adăugându-se faptul că locuiau prea departe unui de altul – fiecare în alt district al oraşului – cvartetul se desfăcu de la sine. „Abia în anul 1866, la Cernăuţi, am început să învăţ, cu temei, a cânta în cvartet, continuând, apoi, cu puţine întreruperi, până în ziua de astăzi”.
       Un incident umoristic, de la cvartetele lui Laub:
       Dr. Kahlert, gazda lui Goian, era antisemit în toată puterea cuvântului şi aversiunea sa în contra jidanilor trecea şi asupra compozitorilor evrei, deci şi asupra lui Mendelssohn. Pe de altă parte, era un adorator pasionat al lui Mozart. La una din audiţiile lui Laub, a cărei programă se alcătuia din cvartete de Haydn, Mozart şi Beethoven, se făcu o schimbare neaşteptată, executându-se, în loc de Mozart, „Cvartetul în D-dur”, de Mendelssohn. A doua zi, Kahlert, vorbind cu Goian şi Helm, era încântat de frumuseţea cvartetului de Mozart; mare i-a fost perplexitatea când află că autorul compoziţiunii care-l entuziasmase atât de mult era… urgisitul de Mendelssohn!
       În cursul anilor, se dezvoltă la Goian şi un interes foarte viu pentru concertele orchestrale, îndeosebi cele ale filarmonicilor, care, încă de pe atunci, erau orhestra cea mai celebră din lume. Concertele aceste aflau loc în teatrul de la Kartnerthor, la amiază. Cei doi prieteni, Goian şi Helm, se postau, de dimineaţă, la intrarea teatrului, ca să-şi cucerească un loc, de 40 cruceri, pe galeria a cincia, care era locul unde se adunau adevăraţii amatori de artă, muzicienii şi recenzenţii.
       „Era foarte interesant a observa atitudinea lor în decursul producţiunilor. Mulţi din ei şedeau, cu o partitură, întinsă pe parapetul galeriei, şi urmăreau compoziţiunea notă cu notă, iar simţirea lor muzicală se exprima în trăsăturile feţei; la orhestră nu se uitau defel, ci priveau neclintit în note. Helm cunoştea pe unii din aceşti entuziaşti ai artei şi-mi spunea numele lor; una din personalităţile cele mai marcante era contele Laurencin, un muzicograf şi recenzent destoinic; mic la sfat, şedea ca ascuns după partitura mare şi groasă, în care se adâncea, în decursul executării compoziţiunilor. Şi sexul gingaş era bine reprezentat între entuziaştii aceştia”.
       Artiştii executanţi, 100-120 la număr, cântau cu o precizie şi fineţe fără seamăn, toţi ca unul, toate arcuşurile mişcându-se deodată în sus şi în jos, cu aceeaşi nuanţă, acelaşi colorit în ton. La concertele acestea, s-au executat simfonii de Beethoven (D-dur, C-moll, F-dur, „Pastorala”, „Eroica”; „A noua”), de Haydn (în D-dur şi cea cu timpanul), o simfonie de Robert Schumann, „Invitarea la dans” a lui Weber, admirabil instrumentată de Hector Berlioz, „Marşul lui Rakoczy”, instrumentat de acelaşi Berlioz, o simfonie a dirijorului vienez Esser, apoi un concert dublu al celebrilor flautişti, de la orhestra Operei Curţii, fraţii Doppler.
       Dirijorul concertelor filarmonice era eminentul Otto Dessoff.
       Alte concerte simfonice erau cele ale Societăţii amatorilor de muzică, sub conducerea lui Johann Herbeck; ca membru al orhestrei societăţi, Goian avea intrare gratuită. Auzi, aici, „Messias”, de Händel, „Pasiunea, după Evanghelia lui Matei”, de Bach, „Kamarinskaja”, de Glinka, „Missa cea mare” în D-dur, de Beethoven. Dar pe atunci îi lipsea încă pregătirea pentru a înţelege deplin frumuseţea acestor opere grandioase, îndeosebi pe ale lui Bach şi Händel; mai târziu, Bach îi fu un studiu de predilecţie şi „un izvor de plăcere a cea mai curată”.
       „Mare plăcere îmi făcură „Creaţiunea” şi „Anotimpurile” de Haydn, care se executau alternativ, o dată pe an, pare-mi-se în Teatrul Curţii; „Anotimpurile” le-am auzit de două ori, „Creaţiunea”, o dată. Executarea era perfectă, deşi orhestra nu se compunea din elemente stabile, ci, pe cât ţin minte, din persoane invitate anume, între care şi mulţi diletanţi; părţile de solo, însă, le ţineau cântăreţi şi cântăreţe excelente. Venitul curat… era destinat pentru un fond de pensii pentru muzicieni.
       La producţiunile acestea, precum şi la concertele filarmonicilor şi ale societăţii amatorilor de muzică, Hellmesberger cânta la pupitrul întâi al primiştilor. Neuitat i-a rămas concertul Clarei Schumann, în iarna anului 1866; ea cântă, atunci, din compoziţiunile nemuritorului său soţ şi o sonată de Beethoven.
       „La drept vorbind, era primul concert de pian la care asistam; fie împrejurarea aceasta, fie veneraţiunea pentru soţia unuia dintre compozitorii cei mai celebri sau măiastra executare, destul că eram entuziasmat.. Va fi contribuit mult şi apariţia exterioară a concertistei; ea apăru naturală, modestă şi cântă tot pe atât de simplu şi natural, cu dicţie plină de înţeles şi de sentiment. Îmi făcea impresia ca şi cum ar jeli după soţul său şi şi-ar exprima simţirea executând creaţiile sale. La concertul acesta coopera şi neuitata cântăreaţă, de la Operă, Dustmann; a fost ceva nespus de graţios la vedere, când apăru ea, cu Clara Schumann, pe podium, mână în mână, întâmpinate de entuziasmul publicului”.
       Numai o dată în viaţă l-a mai entuziasmat un pianist, şi anume Alfred Grunfeld, cântând, în 1904 sau 1905, chiar la Goian, acasă, în Suceava; de altfel, mărturiseşte că nu simţea vreo atracţie deosebită pentru pian, nici chiar dacă cânta un artist de frunte: admira doar, dar nu era încântat. Explicarea faptului acestuia o găseşte în prea marea răspândire a pianului.
       În toamna anului 1865, agentura Ulmann aranjă o serie de concerte ale celebrei cântăreţe de coloratură Carlotta Patti, împreună cu violonistul Henri Vieuxtemps, pianistul Jaell şi violoncelistul Piatti. Concertul întâi începu cu trio în moli, de Mendelssohn, executat într-un mod cum nu l-a mai auzit decât încă numai o dată, pe la finea anilor 60, când Carlotta Patti a concertat la Cernăuţi, cu Auer (vioară) şi Wilmers (pian). Încât despre celebra Patti, „ea excela prin agilitate stupendă a laringelui, prin vocea curată ca sunetul de clopot, ajungând până la tonurile cele mai înalte, până la F; dar cântarea ei era fără viaţă, fără expresie, şi faţa-i rămânea rece ca marmora. Numai la „Cântecul râsului”, ajuns celebru prin ea („c’est l’histoire amoureuse autant que fabuleuse d’un jeune fierabras-ha-ha ha-ha-ha), artista prindea viaţă; ca prin farmec, atitudinea i se schimba, devenea oarecum mobilă, vioaie şi expresia feţei oglindea simţirile de veselie corespunzătoare cu textul”.
       Caracteristică pentru umorul vienez e o farsă cu titlul „Die falsche Patti”, care se juca la „Theater an der Wien”, chiar pe timpul acestei serii de concerte.
       Subiectul e următorul: Într-un oraş mic, de provincie, sosesc patru „artişti ambulanţi”’; unul dintre ei propune să dea, în crâşma unde au tras, un „concert Patti”. Se distribuie rolurile, cei patru având să înfăţişeze pe Patti, Vieuxtemps, Piatti şi Jael. Urmează nişte calambururi pline de haz, în dialectul vienez, care, bineînţeles, nu se pot traduce. La concert, „artiştii” apar în masca şi ţinuta celor patru celebrităţi; se cântă, într-adevăr, întâi trio-ul de Mendelssohn, cât se poate de fals, iar publicul, care se află tot pe scenă, aplaudă frenetic. Patti sta pe două podiumuri, puse unul peste altul, ca semn „cât de sus ajunge Patti”. Rolul ei îl juca comicul Swoboda; el apărea, în aceeaşi toaletă şi cu aceeaşi expresie indiferentă a feţei, se urca pe cele două podiumuri şi cânta, apoi, în falset „Cântecul râsului”, într-un mod foarte reuşit, imitând-o întocmai pe Patti.
       Carlota Patti şedea în loja din pro-scenă şi se mira foarte, văzându-se pe scenă. Producţiunea se întrerupea, însă, pe neaşteptate, căci unul din public recunoştea în „Patti” pe fiul său, care fugise; „Patti” coboară şi urmează împăcarea între tată şi fiu.
       Cam pe la 1865, concertă în Viena contrabasistul Bottesini; Goian n-a fost la concertele lui, căci instrumentul acesta nu-l interesa; îl aminteşte, însă, din cauza unei recenzii elogioase a eminentului profesor Eduard Hanslick, care caracteriza arta lui Bottesini, zicând, în felul său spiritual: „E ca şi cum s-ar juca un urs cu viorile”.
       Recenziile acestui critic competent le citea Goian, totdeauna, cu mare interes, îndeosebi când era vorba de producţiuni la care asistase şi el, iar lectura lor contribuia foarte mult la înţelegerea mai deplină a celor auzite.
       La Operă mergea mai rar, decât la cvartete şi la concertele orchestrale, deşi reprezentările erau magistrale, Opera dispunând de puteri excelente: damele Dustmann, Bettelheim, Destin, Tellheim şi domnii Ander, Beck, Mayerhoffer, Draxler, Walter. Cauza o găseşte în elementul scenic şi dramatic al operei, care nu-l lăsa să guste deplin farmecul muzicii. Totuşi, era o operă care-l interesa mult: „Fidelio”, de Beethoven.
       Înţelegând şi simţind, acum, frumuseţile muzicii clasice, dorea să cunoască deplin şi creaţiunea aceasta, una din cele mai mari şi mai însemnate „a maestrului, pe care, până acum, încă nu l-a ajuns altul”.       

        De aceea, în 1864 şi 1865, a fost de vreo şase-şapte ori la opera aceasta, în care excelau doamna Dustmann şi tenorul Ander. Din cele¬lalte opere, a mai văzut „Norma” „Trovatore”, „La dame blanche”, „Lucia”, „La fille du re¬giment”, „Postillon de Lonjumeau”, „Dinorah”, „Robert”, „Don Juan”, „Zauberflote” şi „Profetul”.
       Ca şi la concertele simfonice, şi la operă locul lui era galeria a patra sau a cincia, unde iar putea observa pe amatorii de muzică, studiind partiturile ce le aveau înainte şi privind, numai din când în când, la scenă.
       „Pe timpul meu, urmau mulţi tineri din Bucovina la Universitatea din Viena; pe atunci, s-a fost deschis în Suceava gimnaziul fondului religionar gr. or. şi, pe spesele fondului acestuia, studiau mulţi tineri compatrioţi la Facultatea filozofică; de asemenea, erau şi mulţi tineri Români din România, Ardeal şi Banat. Între Români, de care, bineînţeles, ne ţineam şi noi, Bucovinenii, era mare prietenie şi solidaritate; aveam cafeneaua noastră, pe „Wollzeile”, lângă Universitatea cea veche, „Cafe Bader”, unde ne vedeam în fiecare zi. De altfel, cei care locuiam în Districtul III îi vizitam, tot la două săptămâni, pe amicii şi compatrioţii noştri din Districtele VIII şi IX, şi viceversa, dându-ne întâlnire în restaurantul „Riedhof”, în berăria lui Dreher, vara – la „Cerbul castaniu”, în Prater, unde, cu puţină băutură, petreceam ceasuri plăcute. Între noi se afla şi Bucovineanul Ştefan Nosievici, care urma la Facultatea filozofică şi se pregătea pentru o profesorat la gimnaziul amintit. Era mare amator al muzicii; el ne propuse să alcătuim un club de cântare, iar noi primirăm cu mare bucurie.
       Aveam în mijlocul nostru un tenor bun, Niculae Pop, şi un bas, Pantelimon (zis şi Pandeli) Dima, amândoi Români ardeleni şi auditori la universitate. Hotărârăm locuinţa compatriotului şi bunului meu prieten Iancu de Zotta pentru încercările noastre muzicale şi, astfel, începu aice o viaţă socială şi muzicală, la care luau parte aproape toţi Românii, unii cântând, ceilalţi ascultând.
       Nosievici era autodidact, cânta numai la ghitară, dar, având predilecţie deosebită, făcuse studii muzicale, câştigându-şi ceva cunoştinţe teoretice. El aranjă câteva cântece poporale pentru cvartet vocal, le exercită cu noi şi, după câteva încercări, ajunserăm să cântăm binişor. Aceste deprinderi muzicale ne făceau bucurie mare, atât la repetiţii, cât şi la chefurile noastre studenţeşti.
       Aflându-ne, odată, în pivniţa ,,Bockkeller”, în Nussdorf, petreceam în ticnă, la paharul cu bere, şi cântam, fără nici o pretenţie, cântecele noastre. Caracterul exotic al muzicii româneşti, necunoscut, până atunci, publicului vienez, se vede că făcu impresie asupra celor din jurul nostru, căci cei ce şedeau mai aproape erau de tot liniştiţi şi ascultau cu luare aminte corurile şi soliştii noştri şi, deodată, doi domni veniră la mesele noastre; unul din ei ne ţinu o voroavă întreagă, exprimând, pare-mi-se în numele unei reuniuni germane de cântare, care era de faţă, recunoştinţa şi bucuria sa pentru cântarea noastră excelentă (?) şi pentru corurile frumoase şi interesante; urmară prezentările, apoi petrecurăm laolaltă, în ticnă şi voie bună.
       Progresele noastre muzicale le întrebuinţam şi la serbarea de ajunul Anului Nou, pe care o aranja tinerimea academică română, an de an, în seara de 12 Ianuarie nou, în saloanele hotelului „Schwarzes RoB” (Leopoldstadt) şi la care erau invitaţi notabilii români, deputaţii din parlament, proprietarii mari, cari petreceau în Viena, şi unii comercianţi români cu vază.
       La aşa un ajun, în 1865, Nosievici exercitase cu noi un cor umoristic „Kir director”, în care Pandeli Dima cânta cu vervă rolul principal; corul acesta plăcu foarte mult şi-l cântam adesea, şi mai târziu, cu mare plăcere.

 

Nosievici Stefan

 

Ştefan Nosievici

         Talentul muzical al lui Nosievici era remarcabil; ne-am întâlnit, apoi, iar, după câţiva ani, în Suceava, unde eu ajunsesem adjunct la tribunal. Am intrat, atunci, în Reuniunea de cântare, înfiinţată de Nosievici, cor mixt, şi împreună luam parte vie la viaţa muzicală din Suceava .
        O variaţie plăcută, în mijlocul preocupărilor de muzică înaltă, o ofereau şi cântăreţii populari vienezi, cu cântecele lor melodioase, când duioase, când umoristice; între aceştia, cei mai vestiţi erau Nagel şi Amon. „Publicul se amuza de minune; cântau toţi, în gura mare, refrenele şi-şi manifestau entuziasmul, bătând din picioare şi din palme, până şi damele. Adesea, se întâmpla că, la sfârşitul producţiunii, unul dintre auditori se urca pe podium şi se producea la pian sau pe vioară; ceilalţi, după cum era şi calitatea producţiunii, îl aplaudau sau îl râdeau şi-l sileau să părăsească scena. Aşa a păţit-o, odată, şi bunul meu amic şi compatriot, proprietarul mare şi compozitorul acum adormit întru Domnul, Constantin de Buchenthal; dar el ştiu să scape de încurcătură, cântând un cuplet dintr-o operetă de Offenbach, prin care îşi câştigă favorul publicului”.

        Încă două amintiri vesele:
        Goian venea, adesea, la cafeneaua Bader, ca să se întâlnească cu compatrioţii români, şi-şi aducea şi vioara, de le zicea cântece româneşti. Odată, cum cânta, iarăşi ca de obicei, sosesc vreo 9-10 persoane, de ambele sexe, se aşează în sala de biliard şi ascultă; atunci el, ca să le facă plăcere, începe un „Ländler“. Atâta le-a trebuit, ca să se ridice cu toţii şi, dându-şi mâinile, să întindă danţul; dansară împrejurul meselor de biliard, iar în urmă îi mulţumiră lăutarului improvizat.
        Altădată, în alt local, jucau nişte studenţi unguri, îmbrăcaţi în costume naţionale; doi ţigani făceau muzica, unul cântând melodia, iar celălalt acompaniamentul. Deodată, Goian îi ia primistului vioara din mână şi începe un „csardas“ care produse un entuziasm de nedescris.

        La Viena, auzi şi pe marele artiste Adelina Patti şi Desiree Artöt. Adelina îi plăcu mult mai bine decât soră-sa, Carlotta. „Ea debuta, într-o „stagione” italiană, în „Carl-Theater”; am auzit-o pe ea şi pe minunatul tenor Giulini, în „Bărbierul din Sevilla“ şi în „Somnambula Cântăreaţa această mă entuziasma cum nu ştiu să mă fi entuziasmat alta”. Pe Désirée Artöt, celebră cântăreaţă de coloratură, o auzi în rolul Margaretei din „Faust“, de Gaunod.
        În 1864 sau 1865, îl auzi şi pe Johannes Brams; „Îl văd şi acum: un tânăr imberb, cu plete lungi, cu faţa roză. Ţin minte numai atât că a cântat, atunci, între altele, şi compoziţiuni de Schumann… Pe atunci, nu bănuiam că, mai târziu, aveam să fiu unul din adoratorii cei mai mari ai creaţiunilor sale muzicale”.
        La baluri şi concerte, admira pe Josef Strauss şi pe frate-său, Johann Strauss, „regele valsului”. În momente de aceste şi-ar fi dorit să fie de faţa soră-sa, Aglae, care era aşa de pasionată pentru Strauss. Pasiunea aceasta o avea şi fratele: „Am mare veneraţiune pentru Johann Strauss; opereta sa „Fledermaus“ pentru mine e cea mai frumoasă din toate operetele şi finea actului al doilea, canonul „Brüderlein und Schwesterlein“, mă înduioşează totdeauna, încât abia îmi pot opri lacrimile. E, doar, în canonul acesta o bucată de adevărată muzică vieneză, care vorbeşte inimii, plină de sentiment, duioasă şi, în acelaşi timp, veselă, într-adevăr „un zâmbet printre lacrimi”.
        Cu sfârşitul anului 1865, se apropia şi ultimul examen de stat şi despărţirea de Viena.
        La 20 Februarie 1866, Goian trecu examenul şi plecă, după câteva zile, la Bucovina, ca să-şi înceapă practica juridică la Tribunalul din Cernăuţi. „Grea, nespus de grea mi-a fost despărţirea de draga mea Viena, de tinerii mei colegi, amici şi cunoscuţi, pe care îi ştiam că-mi erau devotaţi din toată inima. Simţeam că se sfârşise cu viaţa fericită, aproape fără de nici o grijă, că acum venea greul vieţii, că nu voi mai fi niciodată atât de fericit, cum fusesem în neuitata Viena. Aceasta o simţeau şi amicii, şi colegii cu care mai petrecui încă seara din urmă, care fu de tot tristă. După cuvintele de adio, ce le schimbarăm între olaltă, izbucnirăm cu toţii în plâns, ba încă în plâns cu sughiţ şi cu durere adâncă şi sinceră; ne luarăm rămas bun, de la unii, pe totdeauna”.

 

14 Martie 1866 – 30 Septemvrie 1868.

 

1 Cernauti

 

Cernăuţi

 

        Viaţa de amploiat nu-i prea plăcu tânărului Goian; adesea, gândurile îl duceau la Viena, la frumoasa libertate de care se bucurase acolo. Dar se împăcă cu soarta, găsind şi la Cernăuţi prilej de a face şi de a auzi muzică. Reînnoi cunoştinţele din copilărie; între acestea, era fos¬tul său profesor, Pauer, şi consilierul şcolar Bozdech, care-l ascultase la bacalaureat. Nu se putea ca Goian, care făcuse studii muzicale la Viena, să nu fie primit în orhestra „Societăţii pentru promovarea muzicei în Bucovina” („Verein zur Förderung der Tonkunst in der Bukowina”, zisă, de astfel, „Musikverein”, şi înfiinţată la 1862), şi anume la vioara întâia. Aici, a cântat, mereu, până la 1868, şi, apoi, după reîntoarcerea din Suceava, de la 1874 până la 1875.
        Între membrii orhestrei acesteia se distingeau, cu deosebire, Josef Zwonicek, care cânta la orgă şi la toate instrumentele de coarde, şi violoncelistul Vogel. Societatea „Musikverein” întreţinea, chiar din anul înfiinţării sale, o şcoală de muzică, ai cărei elevi dau examen public la finea anului. Examenele acestea se sfârşeau, totdeauna, cu executarea unei fraze dintr-o simfonie de Haydn, Mozart, etc., de către orhestra Societăţii. Se înţelege că simfonii clasice se executau şi la concertele Societăţii.
        Urmând unei dorinţe vechi, pe care am văzut-o manifestându-se încă la Viena, Goian reuşi să-şi alcătuiască, în iarna anului 1866, un cvartet de coarde, din care făceau parte Zwonicek, la violoncel, un tânăr, Amster, la vioara doua, şi un coleg, Em. Rosenzweig, la violă. Dar tot pe atunci îşi înjghebase şi Vogel un cvartet, ai cărui membri se adunau la el, în hotelul „Pajura neagră”, în toată Duminica, după amiază.
        Goian coopera şi aici, începând cu cvartetul în C-dur, de Haydn, pe care nu-l putea uita încă, de pe vremea lui Ferdinand Laub. Cvartetele acestea, la Vogel, urmară regulat, din August 1866, până în Iulie 1868, câte trei ore, în fiecare Duminică. „Exerciţiile acestea constituiau fericirea vieţii mele şi oricât eram de tânăr şi de doritor de petrecere, pentru nimic pe lume n-aş fi lipsit de la vreo întrunire la Vogel”. Aici, cunoscu şi pe concepistul de la Procuratura de finanţe, Dr. Julius Morwitzer , care şi el era violoncelist. Soţia sa era o pianistă distinsă, elevă a lui Carol de Miculi. Cu aceşti doi soţi, entuziaşti ai muzicii, legă prietenie strânsă, care avea să ţină pe salon.
        În iarna anului 1867/68, concertă în Cernăuţi tânărul violonist Gustav Frieman, care tocmai absolvise Conservatoriul din Paris, obţinând premiul întâi: o vioară minunată, nouă, cu inscripţia în litere de aur: „Premier prix du Conservatoire de la musique. Paris, 1865”. Avea un ton admirabil şi tehnică brifantă; a cântat „Romanţa în G”, de Beethoven, „Souvenirs de Moscou”, de Wieniawski, o temă cu variaţiuni de Vieuxtemps şi alte piese de salon.
        Cvartete mai erau şi la fostul profesor al lui Goian, Franz Pauer; aici, primistul era asesorul Lepszy. Uneori coopera şi fiul lui Paur, Emil , pe atunci un băiat de vreo zece ani , care era menit să ajungă un dirijor celebru; astăzi, trăieşte la Pittsburg, în Pensilvania (America de Nord) şi are un venit de 50.000 de mărci pe an.
        Goian îşi mai aminteşte de un concert al lui, pe care-l dădu, mai târziu, la 1880, când se întorsese de la Mannheim, ca artist la pian şi la vioară. A cântat, între altele, „Suita în E”, de Goldmark, pentru vioară, şi „Concertul pentru pian în G-moll”, de Mendelssohn.
        La 1867, se găsea printre elevii Şcolii de muzică şi Basil Duzinkiewici; avea numai vreo 12 ani, dar, încă de pe atunci, se remarca ca violoncelist de mare talent.

 

1868-1874. Suceava

 

        La 1 Octomvrie 1868, Goian trece la Suceava, ca adjunct la Tribunal. Sosi aici după o călătorie de 12 ore, cu diligenţa, şi fu primit în mod cordial de noul său şef, Josef Klement, care era şi el violonist.
        Încă din Mai 1868, se afla în Suceava şi Dr. Morwitzer, practicând avocatura; amicii se întâlniră numaidecât şi-şi făgăduiră reciproc să cultive împreună muzica, cu tot devotamentul. De la el află despre corul mixt, pe care-l înfiinţase fostul său coleg de la Viena, Nosievici.

         „În curând mă şi întâlnii cu Nosievici şi se înţelege că am întrat şi eu în reuniunea sa de cântare. Exerciţiile se făceau de două ori pe săptămână, în sala de şedinţe a primăriei. Era minune ce ispravă făcuse Nosievici: 50 de cântăreţe şi 30 de cântăreţi, la un loc 80 de persoane! Cântau, acum, coruri mixte şi bărbăteşti, foarte bine, corect şi-şi dădeau multă silinţă să execute cât de precis piano, forte, crescendo etc., urmând viguros indicaţiilor şi intenţiile dirijorului, la care ţineau cu adevărată veneraţiune.
        Se cânta, totdeauna, jumătate de oră, iar jumătate de oră se ţinea şcoală; cântam solfegii, deprindeam economia respirării, într-un cuvânt, era un instructor model, având şanse să conducă, odată, un cor excelent. Şi trebuie relevat, după cum am amintit mai sus, că Nosievici nu era decât autodidact şi cânta numai pe ghitară; a fost, deci, un merit extraordinar că a dat iniţiativa pentru crearea unui institut muzical, având în vedere scopuri într-adevăr artistice, care, de bună seamă, le-ar şi fi ajuns, dacă nu-l răpea prea curând o boală grea şi haină de piept.

        Şi la Suceava, ca şi la Cernăuţi, Goian a căutat să-şi alcătuiască, cât de curând, un cvartet; din acesta făcură parte Dr. Morwitzer (violoncel), organistul de la biserica roman-catolică, Wallentin (violă) şi comisionarul Marcus Krämer (violina a II-a).
        În cei cinci ani, cât stătu la Suceava, cântară toate cvartetele de Haydn (83 la număr), apoi cvartele şi trio-urile de Mozart şi Beethoven, de C. P. Groedner, H. W. Veit (cu imnul rusesc) şi un cvartet de H. Esser.
        De la membrii cvartetului acestuia purcese ideea înfiinţării unei societăţi muzicale şi a unei şcoli de muzică. Publicul primi iniţiativa aceasta cu căldură şi, în primăvara sau vara anului 1869, urmă constituirea Societăţii, care avea să cultive muzica instrumentală, deosebindu-se, astfel, de Reuniunea de cântare a lui Nosievici.

        Goian fu ales prezident şi dirijor al orhestrei, în acelaşi timp se deschise şi şcoala cu Wallentin ca instructor pentru pian, iar unul, Huss, pe cea pentru vioară.
        În toamna anului 1869, se aranjă primul concert al noii societăţi orchestrale, executându-se o uvertură de Reisiger, părţi din „Simfonia în B-dur”, de Haydn, şi coruri ale reuniunii de cântare. A mai urmat un concert, apoi societatea adormi, la 1870, odată cu desfiinţarea Reuniunii de cântare, în urma morţii lui Nosievici. Goian rămase iar cu cvartetul, dar şi cu ucenicul lui Moş Niculai, Grigori Vindereu, a cărui amintire o evocă în cele ce urmează, zicând:
        „Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărător, totdeauna mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se manifesta mai ales în anii din urmă, stricând efectul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia încă întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou; la prilejuri de acestea, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi, cântecele care îmi erau mai dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei.
        Capela aceasta, fiind unica în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele.
        În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi Englezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti. Ca să se poată bucura în voia inimii de plăcerile muzicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewölb; în toată după amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţi Englezii, acolo, şi venea şi Grigori, cu taraful său, având ordin odată pentru totdeauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume, şi apoi începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci adesea căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”.

 

Cernăuţ. 1874-1885

 

        La 11 Aprilie 1874, Goian soseşte la Cernăuţi, fiind permutat la Tribunalul de aici. Sezonul muzical se sfârşise, dar el găsi, în curând, prilej de a face muzică, în familiile George cav. de Flondor şi Victor baron Stârcea, apoi Victor Korn, Rotenberg, Gerlach şi Ambros.
        În Septemvrie 1874, vine la Cernăuţi noul director de muzică Adalbert Hrimaly. „O eră nouă avea să înflorească prin acest bărbat eminent în viaţa artistică a ţărişoarei noastre… Şcoala Societăţii „Musikverein”, condusă de el, ca profesor de canto, de vioară şi pian, mai apoi şi de teorie muzicală, produse un număr mare de puteri tinere, care aveau să răspândească roadele studiului lor mai departe, în patrie, şi chiar peste hotarele ei; produse şi o societate întreagă de elevi entuziaşti, prin al căror devotament s-au putut executa, apoi, opere muzicale însemnate; ea produse şi un cerc de admiratori şi amatori, cărora li se datorează asigurarea mijloacelor materiale, care erau de lipsă, pentru reproducerea acestor opere muzicale şi pentru existenţa societăţii filarmonice”.
        Astfel, Goian se simţi fericit că i-a fost dat să se numere printre prietenii cei mai buni ai acestui bărbat şi să coopereze cu el şi sub conducerea lui, timp de 11 ani, la promovarea muzicii în Bucovina.
        „Durere, din Iunie 1908, Hrimaly numai e printre cei vii”.
        Îndată după sosirea lui Hrimaly, se şi începură repetiţiile de orhestră. Pentru concertul întâi, care s-a dat la 12 Ianuarie 1875, Hrimaly a ales: „Suita în formă de canon”, de I. O. Grimm, „Gesang der Geister über den Wassern“, de Schubert (cor bărbătesc cu orhestră) şi „Serenada nr. 3”, de Robert Volkmann.
        Publicul era entuziasmat, faima lui Hrimaly era întemeiată şi, de aici, înainte, merse crescând. Goian dă, apoi, o listă a operelor celor mai mari concerte, care s-au executat, de la 1875, până la 1902, sub conducerea lui Hrimaly: Händel, „Concert pentru instrumente de coarde” (1875), Mandicevschi, „Liturghie românească” (1876), Robert Fuchs, „Serenadă pentru orhestră de coarde” (1876 şi 1877), Beethoven, „Tripple-Concert”, Mendelssohn, „Lorele”, Schumann „Paradies und Peri” şi „Der Rose Pilgerfahrt“ (1879), Astorga, „Stabat mater”, Mozart, (1880), Gouvy, „Requiem“ (1881), Mandicevschi, „Der Harmonie Gewalt” (1882, sub conducerea compozitorului), Max Bruch, Frithjof, Rossini, „Stabat mater”, Mozart, „Requiem” (toate în 1883), „Messias”, de Händel (1885), Hrimaly, „Der verwunschene Prinz”, operă (la 1887, reprezentată de 3 ori), Beethoven, „Simfonia a IX-a” (1902) . Goian a cooperat la toate, afară de cele două din urmă, aflându-se, de la 1885, înainte, iar la Suceava.
        Câştigându-şi tot mai multă rutină, Goian ajunsese la un rol conducător între violoniştii orhestrei, încât Hrimaly îi zicea „maestru de concert”.
        „La 1874, fu ales prezident al Societăţii filarmonice baronul Victor Stârcea, pianist excelent şi adorator al lui Johannes Brahms. De la el purcese îndemnul de a se cultiva şi muzica de cameră. Urmând îndemnului acestuia, înfiinţară Leon Koffler, împreună cu Hrimaly, Societatea de cvartete, din care Goian făcu parte, la violina a doua, Basil Duzinkiewicz, la violoncel, iar Hrimaly, la violă. Vioara primă o ţinea Koffler, care-şi făcuse studiile muzicale la Paris, ca elev al lui Alard. Koffler mai avea şi meritul de a-l fi adus pe Hrimaly în Bucovina.
        În Noiemvrie şi Decemvrie 1874, noul cvartet aranja patru serate de muzică de cameră, executând cvartete şi trio-uri de Hayen, Mozart, Beethoven, Schubert, Brams şi Schuman. Ca pianişti, cooperară: baronul V. Stârcea, S. Warteresievicz, domnişoara Emma Emery (astăzi concertistă în Philadelphia) şi, la cea din urmă, chiar Carol Miculi.
        Producţiunile aceste avură succes mare, publicul era încântat; în curând cvartetul ajunse favoritul amatorilor de muzică, care se întreceau de a-i invita pe cei patru. „Veni, apoi, un timp, de făceam muzică, mai multe seri în şir, la diferite familii; într-o zi, trebuirăm să cântăm chiar în două locuri: de la 3-7, după amiază, şi, apoi, de la 8 ad infinitum”.
        Unul din cei ce au contribuit mai mult la creşterea interesului şi a simpatiilor pentru noul cvartet, şi anume prin recenzii pline de entuziasm, fu generalul Maximilian von Baumgarten, pe care Goian îl aminteşte, cu mulţămită şi veneraţiune.
        Din cele patru serate, amintite mai sus, succesul cel mai mare îl avu ultima, cea din 14 Decemvrie 1874, la care celebrul Carol Miculi stârni un entuziasm nespus, prin „Cvintetul cu pian”, de Schumann. „În urma producţiunii acesteia, fie din entuziasm pentru Miculi sau pentru minunata compoziţiune, se născu, deodată, un adevărat cult pentru această capodoperă… Toţi şi toate voiau să cânte „Cvintetul” de Schumann”. Astfel, cei patru trebuiră să-l cânte mereu, cu diferiţi pianişti şi pianiste, până ce ajunseră să-l ştie pe dinafară.
        Sub conducerea lui Hrimaly, care, de la o vreme, trecu la violina primă, fiind şi violonist excelent, membrii cvartetului îşi dobândiră atâta rutină, încât odată îndrăzniră să execute un cvartet de Beethoven, cu o singură repetiţie; nostim a fost că un domn i-a felicitat pentru munca depusă cu studiul acestui cvartet.
        La stăruinţa lui George cav. de Flondor, cvartetul s-a şi fotografiat, fiecare cu instrumentul său.
        Aflând Hrimaly că Flondor cântase, în tinereţe, şi la flaut, nu s-a lăsat, până ce nu-l înduplecă să cânte solo, în „Serenada”, de Beethoven, pentru flaut şi orhestră, care s-a executat la 29 Mai 1876.

         În felul acesta ştia Hrimaly să îndemne şi să utilizeze toate puterile disponibile, tineri şi bătrâni.
        Prin moartea lui Flondor, care urmă, în curând după acestea, tinerii muzicanţi pierdură pe unul dintre sprijinitorii cei mai devotaţi ai năzuinţelor lor. Între altele, el stăruise să câştige, pe seama membrilor cvartetului, instrumente excelente, de provenienţă italiană: astfel, lui îi datora Goian posesiunea unei viori excelente, fabricată de măiestrul Josif Guarneri, „filius Andreae”, din anul 1702; pe calea unei subscripţii printre marii proprietari şi printre amatorii de muzică din Cernăuţi, adună suma de 1.000 florini, din care i se făcu cadou lui Hrimaly o vioară admirabilă Stradivarius; pentru Societatea filarmonică, câştigă un violoncel de Carlo Bergonzi, iar pentru Duzinkiewicz, unul de Grancino.
        Audiţiile de muzică de cameră urmară regulat, an de an, de la 1875-1885, cooperând Goian la cele mai multe din ele. El dă, şi aici, o listă a pieselor executate şi a executanţilor, domni şi dame din societatea cernăuţeană; damele erau, aproape de-a rândul, eleve ale lui Hrimaly. La producţiunile acestea, Goian figura, de obicei, „chevalier servant”, conducând damele la podium şi înapoi, întorcând foile notelor şi salvând, adesea, cu un gest discret, situaţia, când se întâmpla ca o tânără debutantă să deraieze din tact. În punctul acesta din urmă îşi câştigă un fel de renume, încât, de la o vreme, respectiva domnişoară sau mama ei, sau amândouă, se rugau, dinainte, de „concursul domnului Goian”.
        „O urmare firească a eminentei activităţi a lui Hrimaly a fost că Cernăuţul dobândi, în curând, renumele de oraş muzical, ceea ce fu un îndemn pentru multe celebrităţi artistice de a se produce aice”.

         Concertele acestea aveau, totdeauna, succes mare, material şi moral.
        Astfel, au concertat în Cernăuţi: Carlotta Patti, cu violonistul Auer, pianistul Willmaers şi un violoncelist; pianistul Joseffi, pianistele Vera Timanoso şi Anette Essipou; marele virtuos la pian Anton Rubinstein, în Ianuarie 1879; Eduard Kemeny, violonist; violonistul Henry Wieniawski, care cântă admirabil fantazia sa din „Faust” şi un preludiu de J. S. Bach; violonistul Dengremont Maurice, un băiat de vreo 15-16 ani; soprana Désirée Artöt; cvartetul vocal al „Damelor suedeze”; surorile Thérèse şi Marie Seidel (vioară şi pian); surorile Bulewski, tot pian şi vioară, care, fiind Polone, avură concursul entuziast al Societăţii polone din Cernăuţi, de altfel însă compensau insuficienţa tehnică prin frumuseţea ochilor; violoncelistul Ernesto Sivori, cel din urmă con¬temporan al lui Paganini, executând excelent compoziţiile dificile ale marelui virtuos (acesta era singurul violonist, căruia îi îngăduia municipalitatea oraşului Genoa să cânte, la sărbători mari bisericeşti, pe vioara lui Paganini, „Guarneri del Gesu”, care se păstrează, acolo, ca relicvă); violonista Olga Grigorowicz, de origine din Bucovina, absolventă a Conservatorului din Praga; a concertat, la Cernăuţi, la 1876 cu „Trilul diavolului”, de Tartini, şi „Morcean de salon”, de Vieuxtemps, şi, la 1879, cu „Legenda” lui Wieniawschi şi „Dans unguresc”, de Brahms. „Era o violonistă eminentă, cânta cu mult sentiment, având tehnica dezvoltată cu multă fineţă, ton frumos; ea poseda o vioară foarte frumoasă, recunoscută ca veritabilă, de Jacob Stainer”. Mai târziu, s-a aşezat la Geneva, ca concertistă şi profesoară de muzică, unde a şi vizitat-o Goian, în 1894 şi 1895, cu prilejul călătoriei sale în Şviţera, întreţinând cu ea relaţiuni de prietenie.
În 1882, concertează, la Cernăuţi, pianista L. Schwarz, elevă a lui Carol Miculi, împreună cu prof. Garbicz, din Leov (canto).
        La 9 şi 14 Aprilie 1872, concertează celebrul cvartet florentin, compus din Jean Becker, Enrico Masi, Luigi Chiostri şi Luis Hegeszy, executând cvartete de Haydn, Beethoven, Mendelssohn, Rubinstein şi Schumann, şi făcându-l pe Goian să-şi reamintească de Laub şi Hellmesberger, căci, de atunci, nu mai auzise muzică de cameră, executată cu atâta perfecţiune.
        Din incidentul nunţii de argint a perechii domnitoare (24 Aprilie 1879), Societatea filarmonică aranjă un mare concert festiv, la care cooperă şi o tânără cântăreaţă de operă din Viena, Mitzi Aussenegg, cu aria Elisabetei, din „Tannhäuser”, şi „Loreley”, din fragmentul cu acelaşi nume, de Mendelssohn. Artista mai petrecu, apoi, câteva zile în Cernă¬uţi şi se introduse în societatea de aici, care o primi cu multă simpatie, căci era „sinceră, familiară, prietenoasă, frumuşică, adevărat tip vienez”. Astfel, şi pentru Goian, cunoştinţa cu ea fu una din amintirile cele mai frumoase ale vieţii sale.

        La 1880, veni la Cernăuţi cântăreţul vienez Gustav Walter şi dădu două concerte cu „lied”-uri de Franz Schubert. Şi acest artist era invitat în familiile amatorilor de muzică, şi tocmai la un prilej de felul acesta i s-a în¬tâmplat lui Goian un „qui pro quo de tot amuzant”.
        Într-o bună dimineaţă, primeşte el un bilet cu următoarele şire: „Mult stimate domnule de Goian! / Domnul Walter ia, astăzi, masa la noi, faceţi-ne plăcerea de a veni la ora 1. / Cu deosebită stimă / Ana”.
        Goian, ştiind că baronul Victor Stârcea avea obiceiul de a invita artişti la dineuri şi serate, presupuse că Ana trebuia să fie baroneasa şi se „înfiinţă” chiar la orele 12. Dar, la intrare, nu văzu nimic festiv, iar baroneasa se arătă surprinsă. Baronul nici nu era acasă şi veni abia la 1 şi 45. În sfârşit, lucrul se lămuri: dineul era la doamna Anna Hrimaly!

         Se înţelege că Goian se grăbi, acum, într-acolo; i se făcură reproşuri pentru întârziere, apoi urmă mare ilaritate, când îşi povesti păţania.
        Între artiştii străini, care au concertat la Cernăuţi, până la 1885, mai e amintit celebrul pianist Alfred Grünfeld (3 Mai 1884).
        Dacă Goian a fost un membru remarcabil al Societăţii filarmonice, ca executant, a făcut parte şi din conducerea ei, ca secretar, iar apoi, de la 1884, ca viceprezident. Societatea a recunoscut zelul şi însufleţirea ce o depunea în activitatea sa, conferindu-i, la 1885, din incidentul plecării sale din Cernăuţi, calitatea de membru onorar.
        Manuscriptul ne povesteşte, apoi, despre două întreprinderi nereuşite ale societăţii: aranjarea de concerte de promenadă şi înfiinţarea de cursuri gratuite pentru instrumente de suflat. Concertele de promenadă aveau să popularizeze muzica în păturile cele mai largi, dar nu s-a dat decât unul singur, într-o Duminică, după amiază, la 7 Aprilie 1879, cu preţul de 20 de cruceri de persoană; cu toate condiţiile acestea atât de favorabile, abia de au fost ocupat două rânduri de scaune.

        O dată importantă în istoricul societăţii e anul 1877; căci atunci şi-a putut inaugura edificiul propriu, ridicat din iniţiativa şi prin stăruinţa însufleţită a notarului Dr. Karl Wexler, de la care de altfel a şi purces chiar ideea înfiinţării societăţi, la 1862.

        „La 20 Septemvrie 1880, oraşul Cernăuţi avu parte de o bucurie mare, neuitata vizită a M. S. Împăratului Francisc Iosif I.
        Pentru seara acestei zile memorabile, Hrimaly luase în vedere o serenadă. Comitetul Societăţii invitase toate reuniunile de cântare din Bucovina să ia parte la omagiul proiectat. În adevăr, au şi sosit la Cernăuţi delegaţii de la toate reuniunile de cântare, alcătuind, împreună cu Societatea corală din Cernăuţi, un cor impozant, de vreo 120 de cântăreţi; se înţelege de la sine că am luat parte şi eu, în persoană, la această manifestare. Cântăreţii merseră, cu conductul impozant de torţe, în fata Palatului Guvernului Ţării, unde rezida Împăratul, apoi cântarăm imnul împărătesc şi „Mein Österreich“.
        Împăratul apăruse pe balcon, într-un vifor de urale frenetice a mii şi mii de oameni.
        După executarea corurilor, Maiestatea Sa îl chemă pe directorul Hrimaly, în sus; după cum ne-a povestit Hrimaly, în urmă, Împăratul mulţămi pentru omagiu, se informă despre cultivarea artei muzicale în Bucovina, întrebând, îndeosebi, dacă arta e sprijinită de reprezentanţii guvernului, întrebare la care Hrimaly răspunse afirmativ; o privire a şefului ţării îi mulţumi pentru acest răspuns. Apoi M. S. îi întinse mâna lui Hrimaly şi-l demise prea-graţios”.
        Mai târziu, Hrimaly a fost decorat de două ori.

        Goian îl admira pe Hrimaly ca primist al cvartetului, dar şi ca solist; pe de altă parte, îşi dădea seama de insuficienţa sa proprie, atât în ce priveşte tehnica arcuşului, cât şi a degetelor. Îl rugă, deci, pe Hrimaly să-i dea lecţii, dar acesta refuză, îndemnându-l să studieze singur, mai departe. Îndemnul acesta prinse şi, astfel, din toamna anului 1880, îl vedem pe Goian muncind, cu stăruinţă, luni, ba chiar ani de-a rândul, la studiul compoziţiile cele mai dificile, precum concertele de Mendelssohn, Rode şi Viotti, şi la studiile lui Kreutzer, „pâinea cea de toate zilele a violonistului”, cum zice el. În chipul acesta, ajunse, pe încetul, să aibă ton mai puternic şi mai multă agilitate în degete şi reuşi să cânte chiar concertul de vioară al lui Beethoven şi cel de Max Bruch, în Gmol.

        În 12 Februarie 1882, Goian cooperă, împreună cu Duzinkievicz şi domnişoara Buberl, la un concert în Storojineţ, aranjat de prefectul Nicu Balmoş, în folosul „Crucii Roşii”.

        Un incident dramatic din viaţa lui Hrimaly: Plecând el, în vara anului 1881, după cum îi era datina, în vilegiatură la Lăpuşna, se pierdu din trăsură, pe drumul deluros de la Camena, minunata sa vioară Stradivarius, pe care o primise cadou, înainte cu un an. Ajuns la Storojineţ, Hrimaly îl înştiinţă telegrafic pe George cav. de Flondor despre pierdere. Acesta veni dezolat la Goian şi-i împărtăşi faptul; nu-i putea ierta păgubaşului atâta uşurătate de minte. Goian se duse, pe loc, la comandantul jandarmeriei ţării, Goy, rugându-l, cu insistenţă, să pună în mişcare jandarmeria, ca nu cumva să ajungă vioara în Rusia, unde asemenea instrumente se plăteau foarte scump.

        Goy era un funcţionar zelos şi, din fericire, mai era încă şi el însuşi violonist, ştia, deci, ce înseamnă numele Stradivarius; de aceea, se făcu luntre şi punte, ca să afle vioara şi, într-adevăr, silinţele sale avură succes, căci numai câteva zile în urmă vioara fu adusă de un jandarm la tribunalul penal. O aflase un văcar, pe când îşi păştea vitele lângă drum, şi o ascunsese, deocamdată, în coliba sa, până Duminecă, când avea să meargă în sat; jandarmii îl întâlniseră tocmai când se ducea cu vioara la primărie. Imediat, Goian îi depeşă lui Hrimaly şi plecă la Lăpuşna; de bucurie şi fericire, cei doi amici se îmbrăţişară.

        La sfatul lui Goian, Hrimaly vându, apoi, vioara aceasta frăţâne-său, Ioan, director al Conservatoriului din Moscova, cu preţul de 6.000 florini, iar acesta, la rândul său, pare s-o fi vândut, apoi, cu 7.000 de ruble, ba, după altă versiune, chiar cu 14.000 de ruble. Şi Goian declară că nici chiar preţul din urmă n-ar fi fost prea mare…
        În Iunie 1881, Goian plecă la Karlsbad, pentru restaurarea sănătăţii sale zdruncinate. Aici, admiră excelenta capelă a lui Labitzky, care executa concerte simfonice, între altele „Eroica” lui Beethoven, „Marşul funerar” din „Siegfried” şi „Danse macabre”, de Saint-Saens.
„Pe când mă aflam la Karlsbad, se înfi¬inţa la Cernăuţi Societatea corală şi muzicală românească „Armonia”, care îşi pusese de scop cultivarea şi răspândirea muzicii naţionale româneşti.
        La adunarea generală constitutivă, eu fui ales prezident; am rămas în funcţiunea aceasta până la strămutarea mea la Suceava, în August 1885.
        În 1871, veni la Cernăuţi, ca profesor de muzică, Hans Horner, solist la violoncel de la capela din Franzensbad; el fu angajat ca dirijor artistic al corului. Societatea se dezvoltă încet, dar totuşi sporind mereu; abia la 2 Aprilie 1883 află loc concertul de inaugurare, al cărui program îl alătur aici.
        Membra Societăţii, domnişoara Eugenia Tomiuc, execută foarte frumos „Concertul pentru pian în A mol”, de Hummel cu acompaniament de cvintet de coarde (vioara I-a – Hrimaly, vioaia a II-a – Goian, violă – Horner, cello – Duzinkicwicz, contrabass – O. Wilhelm). Cvartetul nostru mai execută, cu Hrimaly ca primist, „Cvartetul” său, în F, al cărui andante conţine variaţiuni asupra unui motiv românesc, pe care i-1 comunicasem eu lui Hrimaly” .
        Astăzi, când urlă tunul şi ne vine în gând dureroasa întrebare: când ne vom mai întâlni la un concert al iubitei noastre „Armonii” şi câţi ne vom mai întâlni?, astăzi amintirea primului concert e de interes cu atât mai duios.

        Cele două compoziţii instrumentale, amintite mai sus, s-au executat la nr. 2 şi 5 din program. Nr. 1 a fost „Ursita mea”, poezie de Alecsandri, cor bărbătesc de M. O. Ştefănescu, profesor la Conservatoriul din Bucureşti; Nr. 3: „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec poporal pentru patru voci, cor bărbătesc, de W. Humpel, profesor în Iaşi (tenor I: Dr. O. Popescul , tenor II: M. Grigorovici, bas I: Tudor cav. de Flondor, bas II: A. Isecescu); Nr. 4: „Noaptea”, cor bărbătesc de Fr. Schubert.
        Concertul s-a terminat cu nr. 6, „Cântecul gintei latine”, compus pentru cor unison de Marchetti, aranjat pentru cor bărbătesc, cu acompaniament de pian, cu patru mâini, de Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la gimnaziul din Braşov”.
        „Armonia” aranja, adesea, producţiuni muzicale în stil mai mare, iar Goian lua parte la cântările corale, iar uneori şi ca violonist. „Cu pianista amintită mai sus am cântat, odată, „Sonata” lui Grieg în F-dur, iar altădată, ca repriză din tinereţe, „Aria a 6-a cu variaţiuni”, de Ch. Beriot. Am mai cântat un trio de Beethoven (op. 1, nr. 3) cu doamna Virginia Ţurcan şi frate-său, Dr. Erast Mandicevschi”.
        „Pe când „Armonia” se afla în stadiul de dezvoltare, se ivi şi un compozitor naţional de mare speranţă. Era Tudor cav. de Flondor , fiul marelui proprietar Flondor, din Storojineţ. Muzicant, violonist şi pianist zelos, el compuse o operetă în trei acte, „Baba Hârca”, în care întrebuinţa parte motive de invenţiune proprie, parte melodii naţionale româneşti.
        Flondor se dovedi a fi un compozitor de talent, cu bază bună muzicală; a mai compus, în urmă, mai multe operete, precum „Noaptea Sfântului George” şi „Moş Ciocârlan”, care toate se reprezentară cu mare succes. În „Baba Hârca” a jucat însuşi rolul principal, o vrăjitoare bătrână, pe care o caracteriza de minune”.


Reuniunea muzical-dramatica „Ciprian Porumbescu”

Mişcarea muzicală şi teatrală

a Sucevei româneşti,

Scena FAMILIE IMPROVIZATA

 

înainte de înfiinţarea

Reuniunii „Ciprian Porumbescu”

 

Istoria muzicală a Sucevei începe cu două nume vestite de lăutari: Moş Niculai Picu (mort în 20 octombrie 1864, în vârstă de 75 ani ) şi ucenicul şi urmaşul lui, Grigori Vindireu (mort în 12 mai 1888, la 58 ani ). Despre amândoi ne-a lăsat veşti Leon cavaler de Goian , cu care ne vom mai întâlni în acest istoric al nostru, şi anume în memoriile sale, scrise nemţeşte, manuscript din care prof. Victor Morariu a publicat, în traducere românească, părţile de interes românesc , pasaje reproduse în schiţa-portret „Cei din urmă lăutari ai Bucovinei”, din colecţia „Ce a fost odată. Din trecutul Bucovinei”, de Leca Morariu (ed. I-a, Cernăuţi, 1922, ed. A II-a, Bucureşti 1926), unde se dau şi chipurile celor doi lăutari, amândoi în vechiul port moldovenesc, cu zobon şi anteriu, iar Nicolai, zis „Barbu Lăutaru al Bucovinei”, având şi fes pe cap .
Pe vremea acestor doi lăutari, deci cam de pe la 1830, înainte, şi până la 1888, Suceava era un adevărat centru de muzică românească, a cărui faimă trecea de hotarele Bucovinei.

 

Goian Leon
Este important faptul că Goian, muzician de marcă, apreciat violonist, desăvârşit cunoscător al muzicii de cameră, vorbeşte despre amândoi în termenii cei mai elogioşi, respectuoşi chiar, şi anume nu numai în ce priveşte muzicalitatea lor, ci şi caracterul, individualitatea omenească a unuia şi a celuilalt, amândoi bucurându-se, în toate cer¬curile, de cea mai mare consideraţiune.
Goian mai ţine să releve că amândoi erau români, negreşit, ca să nu se creadă cumva că ar fi fost ţigani, origine cu care nu s-ar fi împăcat nobila demnitate ce-i caracteriza pe unul şi pe altul.
Trimiţându-l pe cititor la izvorul citat, amintim, încă, numai că, de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou, când îi venea Grigori cu taraful, Goian îşi lua şi el însuşi vioara în mână şi cânta cu dânsul, visându-se în anii copilăriei.
Dar Grigori Vindereu ne mai interesează şi fiindcă de la dânsul a învăţat şi Ciprian Porumbescu , pe atunci elev de liceu, a zice din vioară româneşte sau, ca să fim exacţi, la dânsul s-a perfecţionat, după ce elementele muzicii româneşti le deprinsese ,,pe câmpiile Stupcei”, la „academia” ţiganilor lăutari de acolo (vorba lui Valeriu Branişte , in biografia lui Porumbescu, Lugoj 1908, p. 32).
La rândul său, Porumbescu a avut şi el elevi în ale muzicii româneşti; dintre aceştia, mai trăieşte, în Suceava, violonistul Iosif Fischhof, un fel de epigon al marilor lăutari. Domnia sa a şi publicat nişte amintiri despre Porumbescu, în „Morgenblatt”, din Cernăuţi, în care ne arată cum Grigori, dacă îl învăţa pe Porumbescu muzică românească, în schimb adese asculta şi el cum zicea Porumbescu la cântece populare şi diverse compoziţii sau reverii şi fantezii proprii, încât, uneori, tânărul se învrednicea să fie el învăţătorul maestrului Vindereu (v. „Mărturii despre liceanul Ciprian Porumbescu, în revista „Făt frumos”, 1934, nr. 5, 6).
Dar, la 1868, când se stabilea Goian la Suceava , aici se apropia de sfârşit o viată tânără şi o carieră muzicală dătătoare de inimoase speranţe: era Ştefan Nosievici , profesor de matematici şi de fizico-chimie, de la 1863, la „gimnaziul greco-oriental”, de curând înfiinţat (1860), dar şi de muzică, în calitatea aceasta, urmaş al catihetului şi profesorului de limbă română Constantin Morariu-Andrievici .
Nosievici, care, cu tot numele său slav, s-a simţit, totdeauna, român, adunase mulţime de cântece populare, dar se remarcase şi prin compoziţii proprii, dintre care cele mai cunoscute sunt marşul ,,Drum bun, toba bate”, popularizat pe toată întinderea pământului românesc, dar nu şi cu numele autorului, şi „Măi Tătare” (pe versuri de Vasile Alecsandri).
La 20 noiembrie 1867, se constituie Societatea muzicală ,,Suczawaer Gesangverein”, cu filo-românul Dr. Josef Marek, directorul liceului, ca preşedinte, şi cu Nosievici, ca vicepreşedinte, fireşte şi cu Morariu-Andrievici, ca membru în comitet.
Dl. Gassauer subliniază faptul că, în felul acesta, viaţa muzicală a Sucevei gravita, chiar de la început, în jurul liceului, cum a gravitat, apoi, mereu, până astăzi. Tot domnia sa relevă caracterul internaţional al acelei societăţii, care, în ce priveşte membrii, „înfăţişa o adevărată Austrie în miniatură”. Ni se evocă, apoi, o producţiune muzi¬cală a societăţii, aranjată în păduricea de lângă mănăstirea Dragomirna, frumoasă excursie, la care, dacă din cele 14 coruri, executate sub conducerea dirijorului şi animatorului Nosievici, 12 erau nemţeşti, erau, totuşi, şi două româneşti, compoziţii ale lui Nosievici : „Subt o culme , după o melodie naţională” şi „Pe album” (text de Alecsandri). Între cei 117 membri activi, 69 de doamne şi 48 de domni, din elita Sucevei, erau 19 Românce şi 10 Români . Dar în acea zi, de 2 iunie 1868 (hramul Sfântului Ioan cel Nou), muzica românească va fi fost, totuşi, biruitoare, şi anume prin Grigori Vindereu, cu taraful lui, „care şi el lua parte la excursie”.
Mai aflăm, apoi, de un concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, la 27 iulie 1868, cu program în parte schimbat, de 12 cântece, între care, iarăşi, două româneşti, „Tătarul” lui Nosievici şi, din nou, „Pe album”.
Producţiunea s-a făcut în aer liber, într-o grădină din apropierea Cetăţii lui Ştefan cel Mare, notă romantică, ce se manifestă şi în plecarea la Dragomirna, precum şi într-o excursie la ruinele de la Baia sau Cetatea Neamţului, unde s-a cântat, noaptea, în bătaia luminii de lună plină.
La 6 octombrie 1868, societatea îşi ţine a doua adunare generală, care îi votează dirijorului Nosievici, principal organizator, sufletul societăţii, o remuneraţie onorifică de 200 florini. „Tătarul” şi „Drum bun” au fost publicate în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1868 şi 1869.
Dar Nosievici moare, la 12 noiembrie 1869, secerat, când nu împlinise nici 36 de ani, de aceeaşi boală neiertătoare, ce-l va răpune, 14 ani mai târziu, la vârsta de abia 30 de ani, pe Ciprian Porumbescu, cel mai înzestrat dintre elevii lui, notat, la cântare, aproape neîntrerupt cu „vorzüglich” (eminent).
Domnul Gassauer mai relevă încă un mare merit al lui Nosievici şi, cu acesta, încă un aspect, o latură din viată muzicală a Sucevei, arătând că, în calitate de profesor de muzică la liceu, „a sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi de cântare, care nu s-a manifestat numai în corul elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie, încât toate generaţiile de elevi, de atunci, încoace, şi-au avut corurile lor. Ei au cântat la biserică, la colinde, la serenade şi la sindrofii, înveselind, astfel, atmosfera socială a Sucevei”. Dar elevii îşi aveau şi orchestrele lor; astfel, şef de cvartet instrumental, dar şi de orchestră, a fost şi Ciprian Porumbescu.
Într-adevăr, nu exagerăm, dacă spunem că corurile acestea de „studenţi” ar merita şi ele un loc în expunerea noastră, îndeosebi întrucât unele din clementele lor, dirijori sau solişti, s-au ilustrat, în viaţa muzicală a Bucovinei. Ne rezervăm s-o dăm, poate, cu un alt prilej.
Moartea lui Nosievici a fost o mare pierdere. „Societatea de cântare suceveană o mai duce încă un an, lâncezind, dar continuă a exista şi mai departe, latent”, cum ne povestea regretatul Constantin Procopovici, inventarul ei păstrându-se la inimosul profesor Ieronim Muntean şi la doamna Eufrosina Bumbac, născută Preda, soţia ilustrului profesor şi poet al Sucevei , care şi ea cânta adesea în public, acompaniindu-se din ghitară, deci cea dintâi solistă româncă a Sucevei, de care avem ştire. Iar în liceu, abia în 1873 se reia învăţământul muzicii, încredinţat, de astă dată, catihetului Arcadie Vasilovici”.
Din iniţiativa lui Goian, se înjghebase şi o societate de muzică instrumentală, chiar sub prezidenţia lui, societate care, însă, se dizolvă, după două concerte, aranjate în colaborare cu societatea corală.
Un urmaş al lui Nosievici se găsi, apoi, abia în persoana lui Constantin Procopovici, profesor de ştiinţe naturale şi de muzică la liceu. Acesta, transferat la Suceava de la Rădăuţi, la 1883, întemeiază, la 1887, un curs public de cântare pentru cor mixt, curs transformat, după doi ani, într-o adevărată şcoală de muzică, patronată de noul „Gesangklub” (1888), care va deveni, mai târziu, „Musikverein”, cu Goian ca preşedinte. După alţi doi ani, Goian demisionează, în urma unor neînţelegeri, şi e înlocuit cu „căpitanul” (prefectul) judeţului, Dr. Basil de Duzinkiewicz, artist la violoncel, iar Constantin Procopovici fu ales vicepreşedinte.

 

Procopovici Constantin
În noua societate de muzică şi în şcoala pe care o întreţinea, îmbogăţindu-i treptat programul şi cu muzica instrumentală, se continua tradiţia pretinsă internaţională, în realitate mai mult germană.
Muzica românească nu prea avea loc în programele producţiunilor ei, chiar şi atunci când la conducere se afla un Goian sau un Procopovici.
Dar curentul naţional românesc, din ce în ce mai pronunţat, îşi cerea drepturile şi în domeniul muzicii.
În Martie 1887, se înfiinţează, în Suceava „Clubul Român”, societate de lectură şi de petrecere, cu rostul de a concentra şi a consolida elementul românesc în domeniul social. Noua societate urma să aranjeze întâlniri sociale, prelegeri publice, dar şi să cultive muzica şi teatrul de amatori . Astfel, secţia artistică a „Clubului”, condusă, mai întâi, de Constantin Procopovici, apoi de Severian Procopovici, este nucleul din care va ieşi, apoi, Reuniunea „Ciprian Porumbescu”. Dar asupra activităţii acesteia nu mai suntem informaţi decât din tradiţia orală, care ne vorbeşte de Constantin Procopovici. Ar părea straniu faptul că „Revista Politică”, apărută chiar atunci (1886), aici, în Suceava, nu aminteşte de vreo asemenea activitate a „Clubului”. Ni se spune, ca explicaţie, că publicitatea n-o dorea chiar Constantin Procopovici, din modestie, dar şi de teamă de guvernul austriac, care nu vedea cu ochi buni asemenea manifestaţii româneşti – explicaţie plauzibilă, dacă avem în vedere, bunăoară, că şi Goian fusese disciplinat, oarecum, pentru activitatea sa de la „Armonia”, fiind avansat şi trimis la Suceava.
Prezidentul celui dintâi comitet al „Clubului” fu prof. Constantin Cosovici, care, ulterior, îşi va câştiga merite atât de mari ca preşedinte al „Şcoalei Române” şi ca director al liceului. Îi mai găsim, în acest comitet, pe Eugen Botezat, Şt. Ştefureac şi pe T. Bujor, veneratul octogenar de astăzi, care s-a ilustrat ca preşedinte al „Armoniei”.
La începutul anului 1887, „Clubul” avea 80 de membri, iar pe masa de lectură, 35 de foi .
„Revista Politică” mai înregistrează, apoi, o excursiune a societăţii, tot la Dragomirna şi tot la 2 iunie, ca şi cea a lui Nosievici, de la 1868, deci excursiune oarecum tradiţională. Încolo, „Revista” nu ne mai spune nimic despre o activitate muzicală şi teatrală a „Clubului”, ci numai despre o ,,întrunire” foarte animată, de lăsat de sec, în noiembrie 1887, la care a mai cântat şi „Moşul Grigori cu taraful său”. Zicem „a mai cântat”, căci, la 14/26 Mai 1888, se săvârşeşte înmormântarea lui.
„Revista” îi face un necrolog, în care îl caracterizează, la fel ca şi Goian, în memoriile citate de noi mai sus: „Purtarea sa modestă, însă plină de demnitate îi câştigară (!) simpatiile tuturor oamenilor iubitori de arta muzicii, fără deosebire de naţionalitate”. Necrologul se încheie cu această prevedere pesimistă, care s-a şi împlinit: „Caută să mărturisim cu durere că cu greu vom mai putea avea un urmaş, care l-ar suplini pe Grigori, precum l-a suplinit el pe premergătorul său, Niculai, în arta muzicii naţionale”.
Dar, fiindcă ne interesează, aici, tot ce e în legătură cu viaţa muzicală şi artistică românească a Sucevei, e locul să amintim de concertul cântăreţului Constantin Georgescu, la 12 ianuarie 1888, cu concursul domnişoarei Josefine Morwitzer, reputată pianistă, fiica primarului de atunci al Sucevei, şi al cântăreţei Paulina Binder, fiica renumitului medic Dr. Otto Binder.
În decembrie 1887, vine la Suceava o trupă din România, în care jucau nişte artişti bătrâni, ca Chirimescu şi „Albeasca”, dar şi tânărul N. A. Bogdan, cunoscut şi ca autor dramatic, ale cărui piese, alături de ale lui Alecsandri, erau nelipsite din repertoriul teatrului de diletanţi, de atunci, al Bucovinei româneşti. Căci era, în anii aceştia, şi mişcare teatrală în Bucovina.
La Cernăuţi, „Armonia”, sub prezidenţia lui Leon Goian, avuse chiar o întreagă stagiune, de la 17 octombrie 1884, la 16 aprilie 1885, încât se spera în apropiata întemeiere a unui teatru naţional românesc, (vezi I. G. Sbiera, „Familia Sbiera”, după tradiţiune şi istorie, şi „Amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, 1899, p. 398), dar avansarea lui Goian la gradul de procuror, la Suceava, făcu să scadă această frumoasă activitate, fără să înceteze, însă, cu totul.
La 17 martie şi 2 aprilie, se mai reprezintă, în acelaşi „Hotel Moldavie” de lângă biserica Sf. Paraschiva, „Doi morţi vii”, de Alecsandri, la 5 martie 1888, comedia „Cărăbuşul”, de Constantin Stamate-Ciurea, iar în decembrie 1888, „Ginerele lui Hagi-Petcu”, de Alecsandri.
Dar se făcea teatru şi în „provincie”.
La Câmpulung, se înjghebase o trupă româno-germană, care juca în amândouă limbile. Astfel, la 23 ianuarie 1887, se joacă „Cinel-cinel”, iar la 23 februarie „Rusaliile” lui Alecsandri, cu muzica de Flondor. Reprezentaţia aceasta e de interes special sucevean, întrucât, în rolul „vornicului”, îl găsim pe Ion Berhang, căruia îi era scris să ajungă, după o bogată carieră de teatru românesc, Moş Corbu al Sucevei.

În 1889, „Revista” mai anunţă o petrecere a „Clubului Român”, la 9 noiembrie, şi încă una, de Sfântul Vasile, acum şi „patronul” preşedintelui societăţii, căci, la adunarea generală din 5 decembrie, fusese ales „simpaticul literat şi profesor Vasile Bumbac”, ceilalţi membri ai comitetului fiind: Emil Isopescul, Dr. V. Tarnavschi, Dr. I. Luţa (tatăl eroului Lascăr ) şi prof. L. Vicol, deci niciunul cu preocupări muzicale. De aceea, şi pentru anul acesta, „Revista” înregistrează numai aranjarea unui ciclu de prelegeri publice; la fel, în 1891. La 6 iulie, de Sânziene, sucevenii, în lipsa unei prestaţiuni proprii, asistă la un concert al „Academiei ortodoxe” din Cernăuţi, care se încheie cu „Cisla” lui Porumbescu. În octombrie, turneu al unei trupe armene, cu patru reprezentanţii.
La 20 decembrie, iarăşi adunare generală a „Clubului Român”: se realege preşedinte prof.
Vasile Bumbac. În comitet, îl găsim, acum, pe Ştefan Hnidei, pe care îl vom vedea, curând, manifestându-se frumos în teatrul de diletanţi, dar nu sub egida „Clubului”, care, de An Nou, dă iar o simplă ,.petrecere”, ci sub o firmă nouă: filiala „Societăţii Doamnelor Române”, în fruntea căreia activau doamnele Mitrofanovici, Cosovici, Marian şi Ciupercovici.
Sânzienele anului 1892 devin, astfel, o dată memorabilă, începutul unei tradiţii, prin reprezentarea vodevilului „Rusaliile”, de Alecsandri, cu doamnele Aglaia Creţu (Susana), Zenovia Mleşniţă (Catrina) şi domnii Ion Berhang (primarul Teoder Buimăcilă), Vasile Tudan (Galuşcus), Epaminonda Voronca (Veveriţă) şi Dimitrie Galin (Răzvrătescu).
Raportul din nr. 51 al ,,Gazetei Bucovinei”, din Cernăuţi (10 iulie), insistă, la sfârşit, mai pe larg asupra domnişoarei Aurelia Mandicevschi , rezervându-i un ,,loc deosebit”, pentru ,,vocea-i curată, mlădioasă şi dulce, cu care a fermecat pe toţi cei ce au avut fericirea să o audă”.
Corespondentul e convins că „pe lângă o şcoală bună, domnişoara Mandicevschi ar putea să devină o cântăreaţă celebră şi cel mai mare păcat, pe care l-ar comite, ar fi dacă s-ar neglija în această privinţă”. Se relevă, apoi, meritul lui Victor Emery, profesor de muzică, pentru acompaniamentul la pian şi „instruarea” corurilor, corurile din piesă, dar probabil şi din concertul care a precedat-o şi în care a cântat şi domnişoara Mandaşevschi.

 

Mandasevschi Aurelia
Nu e uitat, apoi, „zelosul regizor, prof. Procopovici”, aici Constantin, după cum rezultă chiar din cronica următoare, asupra reprezentaţiei, de la 1 februarie 1893, a aceleiaşi „trupe”, să-i zicem a „Societăţii Doamnelor Române” („Gazeta Bucovinei”, nr. 8, din 9 februarie 1893). Este o cronică entuziastă, inspirată şi prezentând destul interes, de document al vremii, ca să insistăm mai pe larg asupra ei.
Chiar începutul interesează: „În fine, am aflat ceea ce a lipsit. Dorinţa de a ne accentua în societatea Sucevei şi iniţiativa de a manifesta această dorinţă. Bucovinencele române… ele au dat impulsul, şi de astă dată, scoţându-ne din nepăsarea şi letargia socială prin care am trecut”. Mijlocul este teatrul. „Cuvântul românesc, ieşind limpede şi armonios din gura tinereţii, a produs şi produce încă un entuziasm călduros în sufletul spectatorului; entuziasmul are darul de a se comunica tuturora şi, astfel, teatrul diletant român a devenit centrul petrecerilor alese din Suceava”.
Corespondentul e animat de o frumoasă speranţă pentru teatrul acesta: „el pare că se va declara în permanentă”. Se insistă, apoi, asupra meritului doamnelor amintite mai sus. Aflăm, de o „introducţie” a „mult eruditului şi mult talentatului nostru domn profesor Vasile Bumbac”, după care s-au reprezentat piesele lui Alecsandri, „Rămăşagul” şi „Cinel-cinel”, piese „lucrate în fuga condeiului, pentru un teatru în faşe”, încât „nimic din reuşită nu se datoreşte pieselor în sine, totul numai reprezentării”, zice corespondentul, hipercritic în punctul acesta. Insistă, apoi, asupra jocului actorilor, între care, dintre cunoştinţele noastre de astăzi, nu lipseşte domnişoara Elena Lazăr (doamna Dr. Ichim), şi domnul Ion Berhang, pentru a continua: „Centrul, însă, al viilor simpatii şi al încântărilor erau două dame, de care n-am vorbit încă. Domnişoara Mandicevschi (Mandaşevschi, conform actului de botez, în textul jurnalistic), acest odor tânăr şi preţios, această floare gingaşă şi frumoasă, a jucat pe Florica, în „Cinel-cinel”. Chipul ei fraged şi răpitor, mişcările ei copilăreşti şi, mai cu seamă, vocea ei limpede şi sonoră, care, de la întâiul moment, îţi pătrunde în suflet şi se dezmiardă ca glasul ciocârliei, vestind sosirea primăverii… au făcut ca tânăra şi gingaşa copilă să fie acoperită de aplauze nesfârşite de entuziasm şi de uimire.
A doua e doamna Mleşniţă (Smărăndiţa, în „Rămăşagul” şi tot Smărăndiţa în „Cine-cinel”), care a jucat cu atâta graţie, cu atâta mişcare firească şi cu atâta pricepere, că uitai, de multe ori, că doamna este diletantă”. Aceste două dame s-au unit într-un cvartet cu Ştefan Hnidei şi cu Ion Berhang, „pentru a interpreta o melodie foarte duioasă a mult iubitului nostru profesor Procopovici”. Să fi fost cunoscutul cvartet „Somnoroase păsărele”? „Acest cvartet, urmat de nu solo al domnişoarei Mandaşevschi, a răpit, din capul locului, publicul spectator, dându-i o presimţire clară a prisosului de plăcere ce o va afla”.
Profesorului Procopovici i se aduc mari elogii; e „sufletul acestei seri de adâncă încântare, ba nu, al întregului teatru românesc de diletanţi, inima din al cărei sânge cald şi nobil se nutreşte acest teatru”; i se recunoaşte „un rar talent de organizare”, „privirea cu¬prinzătoare, simţul artistic atât de fin şi dezvoltat”, „adânca cunoştinţă a armoniei muzicale”, seriozitatea, cultura şi căldura dezinteresată, cu care „îşi pune multiplele sale calităţi în serviciul binelui public şi, mai cu seamă, în serviciul binelui românesc”, bărbat „predestinat a fi, totdeauna, sufletul tuturor aranjărilor, pe terenul senin al artei”.

Aceeaşi trupă reprezintă, apoi, de Sânziene, iarăşi „Cinel-cinel” şi „Nunta ţărănească”, şi aceasta de Alecsandri. Erau vodeviluri, deci şi teatru, şi muzică.
Din viata muzicală a Sucevei mai merită să fie reţinut concer¬tul baritonului Traian Mureşanu, la 18 octombrie 1893, acompaniat tot de pianista Josefine Morwitzer.
La 31 mai 1894, „Gazeta Bucovinei” (nr. 39) anunţă că, la Suceava, tineretul face pregătiri pentru o reprezentaţie de diletanţi, de Sânziene, dar nu ni se spune sub ce firmă. Piesa jucată, într-adevăr de Sânziene (6 iulie), a fost comedia „Drumul de fier”, de Alecsandri.
În adunarea generală de la 18 decembrie 1894 a „Clubulu Român” e ales preşedinte tânărul profesor Eusebie Popovici, care îndrumă o activitate mai vie a societăţii.

 

Popovici Eusebie
Anul 1895 aduce înfiinţarea unui „Club al cântăreţilor”, la Storojinet, prezidat de Iancu Flondor, fratele compozitorului, şi a unui „Club muzical”, la Vatra Dornei, sub conducerea muzicală a unui domn Solonar şi având, între cântăreţi, nume de români ca Avram, Bendeschi, Georgescu, Hnidey, Ţurcan.
În 1896, ,,Clubul Român” din Suceava aranjează, de Sânziene, un concert, în folosul filialei ,,Societăţii Doamnelor Române”, care, înainte, fusese ea aranjoarea; iar de Sânziene, tot „Clubul”, aranjează un „concert de promenadă”, cu concursul violonistului Iancu Filip şi al recitatorului Dionisie Zaharescu din Fălticeni, care ne-a mai venit, apoi, de câteva ori.
Toamna anului 1897 îi aduce Sucevei un mare eveniment artistic: un turneu al celebrei trupe române de operetă de la Craiova, Al. Bobescu, trupă care, la 1893, avuse o strălucită stagiune la Cernăuţi. În repertoriul ei, figura şi opereta „Orfanul din Dorna”, cu text de Miclescu, iar muzica de Ciprian Porumbescu (aşa ne spuneau afişele, spre surprinderea noastră, a Bucovinenilor, care nu auzisem nimic de această a doua operetă a celui ce ni-l dăduse pe ,,Crai nou”, şi totuşi, la reprezentaţie, aveam uneori impresia de ceea ce s-ar putea numi factură porumbesciană a muzicii). Dar Bobescu a mai făcut un gest de interes oarecum sucevean, urmând rugăminţii vrednicului director al şcolii primare din Tişăuţi, Gavril Mleşniţă (soţul artistei noastre dramatice, amintită mai sus), de a da o reprezentaţie în folosul copiilor sărmani de la şcoala sa (vezi „Patria”, din Cernăuţi, numărul din 25 octombrie 1897).
Un alt mare eveniment e, apoi, concertul Corului Mitropolitan, al lui Gavril Muzicescu, la 6 iulie 1898, de Sânziene, concert care face epocă în viată muzicală a Sucevei, întrucât, de aici, înainte, compoziţiile marelui maestru de la Iaşi vor fi nelipsite în programele sucevene.

Sânzienele anului 1899 aduc două manifestări proprii ale Sucevei: la 6 iulie, un concert al corului „Însoţirii orăşenilor români din Suceava” (despre care urmează să vorbim îndată), iar cu o seară înainte, la 5 iulie, teatru de diletanţi: comediile „Mademoiselle Mephistophele” şi ,,Cărăbuşul”, de Constantin de Stamati-Ciurea, autor basarabean, care se bucura de mare prestigiu în Bucovina, îndeosebi fiind cuscrul Mitropolitului Silvestru.
„Mai ales Eugenia, din „Cărăbuşul” (domnişoara Aurelia Mandicevschi), scrie „Patria”, ,,a secerat, atât prin jocul ei dexter, cât şi prin vocea-i plăcută, succese strălucite… Domnul Filip Siretean şi-a dai multă silinţă pentru realizarea acestei reprezentaţii. În „Cărăbuşul”, l-a predat (!) pe Costachi Vrabie foarte bine. La fine, au fost logodiţii Eugenia şi Costachi viu aplaudaţi”, aplaudaţi nu numai ca artişti (Siretean debutase cu succes, la 3 ianuarie 1899, şi pe scena teatrului german din Cernăuţi, în rolul lui Boris Mensky, din comedia ,,Hans Huckebein”; vezi „Patria”, nr. 220), ci şi ca logodnici reali.

Într-adevăr, curând, la 16 iulie, „Patria” anunţă: „Domnul Filip Siretean, student la filologie s-a logodit cu gentila domnişoară Aurelia Mandicevschi, fiica doamnei Ana Mandicevschi, văduvă de preot în Suceava”, iar la 29 August a şi urmat cununia perechii atât de simpatizată de public.
*
„Clubul Român” era şi înţelegea să fie şi să rămână o societate a „inteligenţei”, a intelectualilor. Rămânea, astfel, deschisă problema întăririi păturii de mijloc, a vechii burghezimi a Sucevei, aşa-zişilor „cetăţeni” sau „orăşeni”.
S-a întemeiat, deci, la 1899, „Însoţirea orăşenilor români din Suceava” , cu rostul de a aranja petreceri, la care să ia parte şi intelectualitatea română, spre a-i apropia pe unii de alţii, de a apropia chiar diferitele categorii de „cetăţeni” unele de altele şi de a-i ajuta în domeniul economic.
La 1899, Dimitrie Popovici, student în teologie, însuşi „cetăţean” de origine, pune baza pentru formarea unui cor mixt al societăţii, cor care, ulterior, de la 1902, înainte, a fost condus de profesorul Severian Procopovici. Acest cor a făcut progrese grabnice şi frumoase şi a început a cânta în bisericile din Suceava, la sfânta liturghie, şi a dat şi vreo două concerte bine reuşite, care au fost primite de publicul român cu multă plăcere şi bucurie şi apreciate elogios de către ziaristică (Mihuţă, op. cit., p. 11).
De la anul 1900, înainte, petrecerile „Însoţirii” se aranjau împreună cu „Clubul Român”, cu „Şcoala Română” şi „Casa Naţională”, deci cu intelectualii. Mai totdeauna, ele începeau cu producţiuni ale corului.
*
„Progresele frumoase ale corului”, ne spune părintele Mihuţă, „au adus societatea la ideea de a face, în sânul său, deocamdată, o secţie independentă a corului, care, mai în urmă, să se prefacă într-o reuniune de cântare a cetăţenilor români din Suceava.
„Între timp, intelectualii din Suceava întemeiază Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”. Conducătorul corului de orăşeni, Severian Procopovici, deveni şi conducătorul corului nou înfiinţatei reuniuni şi părăsi, respectiv neglijă şi slăbi corul orăşenilor, luând cu sine unele puteri mai bune. Totuşi, mai târziu, „s-a putut afla modalitatea” paşnică ca să revină în corul societăţii nu numai cântăreţii, ci şi însuşi profesorul Severin Procopovici, fără a rupe legătura cu Societatea ,,Ciprian Porumbescu”. Anticipăm că a urmat o perioadă când Severian Procopovici n-a mai făcut parte din Societatea „Ciprian Porumbescu”; în anii aceştia, îndeosebi, el a putut să se dedice, cu mai multă râvnă, corului orăşenilor.
La 1 martie 1902, „Clubul român” aranja un concert cu dans, despre care ne raportează „Deşteptarea”, din Cernăuţi, în nr. 17, din 13 Martie. Ni se spune, aici, că ,,domnul prof. Severian Procopovici a avut deosebitul merit de a constitui un cor mixt de inteligenţă română din loc şi district, care a păşit, în 1 martie, înaintea publicului Sucevei, delectându-l în modul cel mai plăcut, cu frumoasele compoziţii naţionale”.

Şi iată programul concertului acestuia, cel mai vechi, pe care l-am putut afla:

1. a) Muzicescu, „Deşteaptă-te Române”; b) Dima, „Rămâi sănătoasă”; c) Vidu, „Răsunetul Ardealului” (coruri mixte, al treilea cu mezzo-soprană solo, domnişoara C. Mandaşeschi );
2. a) Moszkovski, „Serenade”; b) Liszt, „La Regata veneziana” (la pian, doamna E. Vasilovschi);
3. a) Timotei Popovici, „Frunză verde de trifoi”; b) Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti);
4. Karasz, „Ilustraţiunea română” (la pian, doamna I. Vasiloschi);
5. a) I. Vorobchievici, „Dulce Bucovină”; b) Kücken, „Vânătorii” (duete cântate de domnişoarele Elena şi Eugenia Botezat);
6. Muzicescu: a) „Stăncuţa”; b) „Moş bătrân” (cor mixt); c) Scorpan, „Fraţi români” (cor mixt).
Corurile mixte au fost acompaniate la pian de domnişoara Sofia Siretean, iar duetele, de domnişoara Virginia Ciupercovici.

 

Botezat Elena
Raportul mai ţine să releve faptul că „străinii, fie cu scop sau ba, s-au absentat cu totul”. Este, în sublinierea aceasta, tendinţa pe care o vom vedea accentuându-se tot mai mult; căci să nu uităm că suntem în epoca „Semănătorului”.
Tot în 1902, de Sânziene, aranjează, apoi, filiala „Societăţii Doamnelor Române” un mare concert, cu concursul muzicii militare a Regimentului 16 Infanterie din Fălticeni. A fost, iarăşi, şi cor, „sub conducerea zelosului conducător, domnul Severian Procopovici, singurul (?) răspânditor şi cultivator al muzicii naţionale în cercurile româneşti din Suceava”, zice „Deşteptarea”, în nr. 51, din 17 iulie.
Din program, corespondentul remarcă îndeosebi: „Concert religios”, de Muzicescu, „Sub pajura dublă” (Vidu), „Somn uşor”, de C. Şorban, şi „Marş im¬perial” (Trompetele răsună), de Muzicescu.

 

 

Înfiinţarea Reuniunii „Ciprian Porumbescu”

 

Înfiinţarea Reuniunii a avut rostul reacţiunii faţă de internaţionalismul germanizator de la „Musikverein”. Atmosfera aceasta, din preajma înfiinţării, ne-o înfăţişează, cât se poate de lămurit, un raport, publicat în „Deşteptarea”, din Cernăuţi, nr. 26, din 12 April 1903, asupra concertului, aranjat de „Clubul Român”, sub conducerea lui Severian Procopovici, despre care ni se spune că conduce concertele „Clubului”, de un şir de ani, încoace.
Corespondentul, care semnează „Tilus Livius” (prof. Liviu Marian), constată că „foarte mulţi români cu talent muzical fac parte din societatea muzicală germană din loc”, îndeosebi „mai toţi funcţionarii”. De aceea, se cere crearea, cât de grabnică, a „Reuniunii româneşti de cântări, atât de numeroase la fraţii Transilvăneni”. Însuşi termenul acesta de „Reuniune”, menţinut până astăzi, este de origine ardeleană.

 

Marian Liviu
Ni se dă şi programul concertului:

1. a) Kiriac, „Psalm 26” (cor mixt); b) Mendelssohn-Bartholdy: „Privighetoarea” (cor mixt);
2. Nelli de Cornea, „Rhapsodie roumaine”; şi Fr. Chopin, „Fantaisie impromptu (ambele executate, la pian, de domnişoara Sofia Siretean, astăzi doamna N. Abageriu, Cernăuţi);
3. C. Dimitrescu: ,,La o rândunică” (cor mixt) şi „La mijloc de codru des” (cor mixt);
4. A. Rubinstein, „Sonată în sol major” (domnişoara Elena Botezat, astăzi doamna Dimitrie Cojocariu) şi domnul A. Schlütter;
5. Muzicescu „Răsai lună”, „Zis-a badea”; şi G. Scorpan: „Fraţi Români”, coruri mixte, tustrele acompaniate de domnişoara Sofia Siretean.

Corespondentul mai înregistrează absenţa străinilor, astăzi am zice a „minoritarilor”, şi încheie cu apelul către Românii rătăciţi: „Părăsiţi rândurile străinilor şi întăriţi-le pe ale noastre!”.
Să nu uităm că suntem în epoca ,,Semănătorului”.
Şi iată că, în nr. 51, din 12 iulie 1903, al „Deşteptării”, citim, acum, invitarea „la adunarea constitutivă, care se va întruni, în scopul înfiinţării unei reuniuni de cântare, pe joi, în 16 iulie, în localul „Clubului Român” (Otelul Langer)”.
Semnează Severian Procopovici şi Ilie Dan, consilier de tribunal.
Într-un alt număr al „Deşteptării”, ni se dă, apoi, şi raportul asupra acestei memorabile adunări, şi, fiindcă o credem şi este memorabilă, fie-ne îngăduit să-i eternizăm, şi aice, pe acei şi acele care au ţinut să fie de faţă şi să pună umărul: Ilie Dan, cu doamna, prof. Vasile Bumbac, prof. Dr. Animpodist Daşchievici, Constantin Procopovici, prof. Arsenie Comoroşan, părintele I. Cercavschi, cu doamna, părintele I. Doroftei, Eugenie Botezat, cu doamna şi domnişoara Elena, consilier Dr. N. Ţurcan, părintele V. Lucan, apoi ,,învăţătorii”, subliniere ce se impunea în acea eră, a lui Aurel Onciul şi Florea Lupu, dar şi a lui George Tofan: Rodinciuc, Preutesei, Rusu, Ieremiciuc, Mleşniţă, Ţăran, Donisă, Franciuc, Şandru, Borosan, Gemeniuc, Cerjan, Cosmovici.
Urmează, acum abia, doamnele: doamna Susana Ciupercovici, cu domnişoara Virginia (astăzi, doamna Eugen Tarangul), domnişoara Elena Lazăr (astăzi, doamna Dr. Ichim), domnişoara A. Patraş, doamna M. Siretean, cu domnişoara Viola, doamna profesor Samuil Isopescul, cu domnişoarele; apoi încă: Nicolae Prelici, doamna R. Reuţ, cu domnişoara Silvia Isopescu (astăzi, doamna Bolocan), Eug. Comoroşan, N. Abageriu, Tica Grigorovici, Cosmovici şi Macovei; ,,cetăţenii” Saghin şi G. Buleandra, G. Vihovici şi un număr de studenţi universitari: fraţii Inocenţiu şi Liviu Marian, L. Tomoiagă etc.
A vorbit Severian Procopovici, apoi, îndeosebi, Liviu Marian . Li s-a arătat celor adunaţi că este vorba să creăm o reuniune de cântare, care să cultive muzica noastră naţională; dacă unora li se pare chiar ridicolă asemenea încercare, aceasta nu e decât neîncrederea românului în puterea sa. La „Musikverein” îşi dau concursul zeci de români; răsplata e desconsiderarea muzicii româneşti, reprezentată, în programe, doar sub numele „ein romänisches Volkslied”.
Când a fost, apoi, să se boteze noua reuniune, au fost trei propuneri: Dr Animpodist Daşchievici a zis „Lyra”, Dr. N. Ţurcan, „Armonia din Suceava”, iar Liviu Marian, bine inspirat, a propus, într-un ceas binecuvântat, numele „Ciprian Porumbescu”, motivând că „suntem datori de a venera şi perpetua memoria celui mai mare şi mai iubit compozitor din ţară”, vorbe care trasau şi programul pe care reuniunea l-a respectat cu sfinţenie şi cu râvnă, în tot timpul de când există.
S-a mai precizat, ca necesitate a vremii, că limba în Reuniune va fi, in toate împrejurările, numai cea românească, şi s-a mai prevăzut, ca dispoziţie statutară, că membrii vor purta o „distincţie”, cu portretul lui Porumbescu, în email.
S-a ales, apoi, comitetul provizoriu, care, ulterior, s-a constituit astfel: prezident, Severian Procopovici, vice-prezident, Ilie Dan, cassier, Ioan Hostiuc, controlor, Dr. Nicu Ţurcan, secretar, Nicolae Prelici, bibliotecar, Procopie Rodinciuc, econom, Niculae Abageriu, membru fără funcţie, Eugen Comoroşan.

 

Dan Ilie
Şi corespondentul „Patavinus”, adică tot Titus Livius (Liviu Marian), încheie cu exclamarea: „Am învins! Cu tărie, înainte!”.

 

 

Perioada I-a: Severian Procopovici (1903-1907)

 

Primul concert s-a putut da abia la 24 martie 1904. Programul anunţat, dar modificat în timpul concertului, a fost:

1. Kiriac, „Psalmul 26” (cor mixt);
2. Pormbescu, „Cântec sicilian”; şi Isidor Vorobchievici, „Ceasul rău” (coruri bărbăteşti);
3. Mezetti, „Retraşi de ochii lumii” (romanţă cântată de domnişoara H. Bucher (astăzi doamna prof. Haliţchi, absolventă a Conservatorului de la Viena, acompaniată, la pian, de domnişoara Elena Botezat);
4. E. Mandicevschi, „El R’baa” (cor mixt);
5. V. Lubicz, „Rhapsodie roumaine” (executată la pian de domnişoara H. Bucher);
6. Vidu, „Răsunet de la Crişana”; şi Dima, „Copilă tinerică” (cor mixt).

La o săptămână, în numărul 23 al „Deşteptării” (31 martie), apare apoi un raport, care, chiar prin începutul său, arată că producţia a fost cea dintâi şi, deci, mult aşteptată: „În fine, ne-a fost dat şi nouă, românilor suceveni, să petrecem câteva ore plăcute de viaţă românească”.
Aflăm că „serala muzicală” a deschis-o, cu un cald ,,prolog”, inimosul prof. Arcadie Dugan. Dar, la ,,Psalmul 26”, corespondentul (de astă dată „Orfeu”, probabil tot Liviu Marian) remarcă, din nou, „impresia unei nesiguranţe, a cărei provenienţă va trebui s-o căutăm, în parte, şi în emoţia prea explicabilă a tinerilor cântăreţi”.
Apoi, Orfeu continuă: „De altfel, e şi numărul cântăreţilor prea mic”, insistă, deci, să se primească, în reuniune, şi cântăreţi buni dintre „cetăţeni” şi chiar unii dintre „gimnazişti”.
Totuşi, corurile bărbăteşti, „Cântec sicilian” şi „Ceasul rău”, au fost „puternice, pline de foc”. Domnişoara Bucher a executat, la pian, „Ronde brillante”, de Weber, apoi un potpuriu naţional din „Moş Ciocârlan”, opereta lui Tudor Flondor, în care domnia sa se distinsese ca solistă. S-au cântat corurile mixte „Luna Mai” (Cântec de primăvară), de Porumbescu, şi .„De ce nu-mi vii”, de Vorobchievici, şi criticul observă: „Compozita lui Vorobchievici reduce mult gingaşul lirism al poeziei lui Eminescu”. Domnişoara Bucher a mai cântat romanţa „Pustie-mi e viaţa”, de Tito Matei, apoi încă un cântec italian şi „Româncuţa”, de Şorban. Iar în „Răsunet de la Crişana”, „o capodoperă a muzicii noastre naţionale”, „merită a fi relevat în special solo-ul de bariton, cântat de domnul Cornel Sorocean”. S-a mai executat şi „Haţegana”, de T. Popovici. În încheiere, corespondentul îi urează reuniunii ,,să unească toţi cântăreţii români din oraş şi împrejurime, fără deosebire de stare”, şi îi pune în vedere un alt domeniu de activitate, în care, ulterior, reuniunea se va manifesta cu strălucire, zicând: „De la un cor mai mare, cu puteri alese şi bine instruit, vom putea, atunci, aştepta, pe lângă concerte, şi reprezentări teatrale”.

 

Sorocean Cornel
Teatrul românesc era, într-adevăr, una din marile necesităţi ale timpului şi o preocupare statornică a lui Liviu Marian, care, în curând, la 1905, reuşeşte să înjghebe „o trupă de diletanţi” şi să reprezinte, cu mult succes, la Suceava, apoi şi la Rădăuţi, comedia de moravuri „O căsnicie”, de căpitanul Gheorghe Ursachi.
Rolurile principale le-au avut domnişoarele Janetta Parola şi Elena Lazăr, şi domnii Karl Bayng şi Liviu Marian, care, ne-o spune „Voinţa poporului”, este „ales director al trupei de diletanţi”, trupă care era, acum, de fapt a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.
Aceasta se mai manifestase, între timp, la 14 mai 1904, cu o „serată muzicală „împreunată” (!) cu dans”, al cărei program nu-l mai cunoaştem, apoi a cooperat, la 2/15 iulie, la marea serbare de la Cetate, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, executând un „Imn festiv”, cu textul compus ad-hoc de poetul Sucevei, Vasile Bumbac, muzica de Eusebie Mandicevschi , şi „Cântecul lui Ştefan Vodă”, de Muzicescu.
La 18 decembrie, se ţine, apoi, adunarea generală, despre care ne raportează „Voinţa poporului”, din 1 ianuarie 1905. Corespondentul, „Moş Cimpoi”, probabil tot Liviu Marian, constată că „au participat, durere!, numai prea puţini”; critică, în special, „absenţa unui domn din comitet, care n-a lucrat un an nimic şi se închină la zeiţa Cosmopolis, al cărei cult se serbează într-o altă societate din Suceava” (aluzie la „Musikverein” şi la prof. Const. Procopovici, care, totuşi, ulterior va ajunge la un rost conducător în reuniune).
Aflăm, apoi, că reuniunea avea 25 membri sprijinitori, 4 fondatori, şi „mai mulţi binefăcători”, între care studentul în litere Liviu Marian, Ioan Bolocan (astăzi, Vicoveanu, proprietarul uneia din cele mai bogate biblioteci de muzică românească , comoară din care adesea i-a făcut parte şi reuniunii noastre), Societatea „Armonia” ş. a. Lipseşte, aici, nu¬mărul membrilor activi, care încă tot era mic: raportul din volumul jubiliar „Românii din Bucovina” (1906) ne dă abia 20. De aceea, înţelegem că, la adunare, Liviu Marian relevă „interesul slab al românilor suceveni pentru societate” şi înfierează, din nou, sprijinirea societăţilor străine.
În ce priveşte situaţia financiară, reuniunea avea 50 coroane, bani gata.
Adunarea îi votează comitetului laudă, realegându-l, cu două modificări: în locul lui Eugen Comoroşan şi al lui Procopie Rodinciuc, îi găsim pe domnii Cornel Sorocean şi Laurentie Tomoiagă.
Hotărârea cea mai importantă a adunării acesteia a fost lansarea de liste de subscripţie pentru cumpărarea unui pian.
Marian insistă, din nou, să fie primiţi şi membri din „cetăţenime”, şi încheie: „Pe cei ce întorc spatele, spre a trece în rândurile cântăreţilor străini, dispreţuiţi-i!”.
*
La 15 martie 1905, „Viaţa poporului” relatează, într-o „Cronică Suceveană”, semnată „Stan şi Bran”, despre o serată cu dans a „Româncuţelor” (societatea „cetăţencelor”, în deosebire şi în contrast, desigur intenţionat, faţă de filiala Societăţii „Doamnelor române”), şi despre un concert al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. Se constată, din nou, lipsa de interes a publicului: „Românii erau aşa de numeroşi ca oazele Saharei, iară străinii ca părul în palmă”. Dar corespondentul nu e mulţumit nici de concert: „Programul a fost cam scurt. Ne-am aşteptat, cu drept, după un interval aşa de lung de secetă, la care nu poartă vină dirigentul corului, la un program mai bogat şi mai nou. Apoi cere o datorie sfântă a Reuniunii, de a pune în program cel puţin o singură piesă de Porumbescu”.
În program, a mai fost marşul iredent „La arme”, de Mehul („Auzi, departe strigă slabii”, de Eminescu), şi iarăşi „Răsunet de la Crişana”, în care se remarcă, din nou, baritonul Cornel Sorocean, şi „Răsunetul Ardealului”, cu domnişoara Olga Dan ca solistă, cu „vocea plăcută, clară, care ştie a se acomoda armoniei generale”. Dar criticul îi cere „să se dedice exclusiv muzicii româneşti”, căci „domnia sa e singura fiică de român, care mai cooperează în cosmopolitul cor sucevean, care a maltratat, mai zilele trecute, în două rânduri „Cavaleria” confratelui italian Mascagni”.

Se mai relevă doamna Viola Abageriu, în „La Regatta Veneziana”, de Liszt (pian), şi „frumosul debut de solist al domnului Laurentie Tomoiagă” (tenor), acompaniat de domnişoara Iulia Isopescu, cu „Mai am un singur dor”, de Şorban, şi „E noapte-ntunecoasă”, de Flondor.
A urmat iar o pauză lungă, căci, într-o cronică, din „Voinţa poporului”, asupra seratei literar-declamator-muzicală, aranjată, în Suceava, de Duminica Tomei (7 mai), citim că „publicul… care, după un răstimp cam îndelungat, n-a putut să-şi dea întâlnire la vreo petrecere”.
Abia la tradiţionala serbare de Sânziene (7 iulie), s-a mai dat un concert al Reuniunii, în grădina „Şcoalei Române”: 6 coruri, numai româneşti, zice „Voinţa poporului” din 23 iulie, dintre care a plăcut cel mai mult „Pâc, pâc”, de Vidu, fiind chiar bisat. Dar, de data aceasta, Reuniunea s-a prezentat şi cu teatru, trupa sa, proprie acum, dar nu sub conducerea lui Marian, ci a lui Arcadie Dugan. S-a jucat „Baccilul amorului”, farsă de Constantin de Stamati-Ciurea. Criticul de la „Voinţa”, probabil tot Marian, califică reprezentaţia aceasta drept „Un fiasco artistic”, acesta e chiar titlul recenziei, şi anume din cauza piesei, „cea mai anostă” din câte le-a scris mediocrul autor, „dar şi una din cele mai triviale”. Aceasta nu-l opreşte, însă, de a-i face elogii lui N. Abager, în rolul lui Bivoleanu.
În numărul din 12 august al aceleiaşi foi, prof. Dugan, „regizorul trupei”, replică, arătând că trivialităţile din text au fost suprimate.
În adunarea generală, care s-a ţinut, la 26 noiembrie (sau la 3 decembrie – autorii au pierdut foiţa cu însemnarea), s-a ales următorul comitet: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu (care va deţine, apoi, resortul acesta până la 1930), controlor – Amfilochie Turturean, cassier – Nicu Abager, bibliotecar – Niculae Prelici, econom – Mihail Ţimpău, membru fără funcţie – George Tofan.

 

Tofan George
La 21 ianuarie 1906, „Voinţa poporului” publică o corespondenţă „Din vechea Capitală”, în care recunoaştem preocuparea statornică a lui Liviu Marian (din nou, „Moş Cimpoi”): „Cum să-ţi explici astfel cooperarea românilor într-o societate muzicală cosmopolită, când avem Reuniunea „Ciprian Porumbescu?”. În aceeaşi cronică, se anunţă reprezentarea comediei lui Caragiale „O noapte furtunoasă”, de către trupa teatrală a Reuniunii, reprezentare condusă iar de Marian, care deţine rolul lui Rică, rolurile celelalte avându-le domnişoarele Parola şi Lazăr, şi domnii Abager, Ilarion Taniac şi un domn Rebreanu. A fost, într-adevăr, o reprezentaţie foarte reuşită. Dar noua trupă a reuniunii e şi opera lui George Tofan , care aşa îşi înţelegea rostul de „membru fără funcţie”, şi vom vedea că a rămas, apoi, tradiţie ca membrul, mai târziu cei doi membri „fără funcţie” să se însărcineze cu teatrul.
La 25 februarie 1906, Reuniunea aranjează un concert. S-au cântat corurile bărbăteşti „Frunză verde de bujor” şi „Cine n-are dor pe vale”, ambele de G. Şorban, şi corurile mixte „Ştii, mândro, când ne iubeam” şi „Toarce leleo”, de Timotei Popovici.
Domnişoara Olga Dan, acompaniată de doamna Virginia Nistor, a cântat „Rândunica”, de Tudor Flondor şi „Frunză verde mărgărit”, de Ciprian Porumbescu, iar violonistul Victor Morariu a debutat cu „Balada” lui Porumbescu, acompaniat de domnişoara Lala Ciupercovici, clasica compoziţie, care va mai figura, adesea, în producţiile Reuniunii.

 

Morariu Victor
Cronica din „Voinţa poporului”, din care extragem informaţiile acestea, încheie polemic: „din rândurile coriştilor… au lipsit, de astă dată, doi domni tineri… dumnealor nu mai sprijină întreprinderile reuniunii româneşti”, căci „au trecui la cea cosmopolită”.
Mai aflăm, din aceeaşi cronică, îmbucurătorul fapt că „Reuniunea posedă deja un excelent clavir Höltzel & Heizmann, cumpărat, cu 1.000 coroane (exact: 940).
Dar zelul şi nobila ambiţie a membrului fără funcţie, George Tofan, îndrăznesc să viseze, pe seama Reuniunii, realizări care îi depăşeau puterile. Căci, în „Voinţa poporului” din 1 aprilie 1906, citim, sub titlul „Un mare eveniment artistic”, că, la 4 aprilie, se va reprezenta, în Suceava, piesa „Suprema forţă”, de G. Lecca, cu domnul Lecca însuşi, Aristiţa Romanescu şi Maria Filotti, şi cu diletanţi din trupa Reuniunii „Ciprian Porumbescu”. „Domnul Haralambie G. Lecca a fost, deja, în Suceava, şi a pus piesa în studiu, şi a făcut toate pregătirile”.
Informatorul exagera: artistul a fost, o singură dată, într-o seară, în localul „Clubului Român” (Langer), unde era adăpostită şi Reuniunea; a făcut, atunci, o probă de lectură cu ansamblul, şi n-a mai venit…
George Tofan visase prea frumos, dar era acelaşi Tofan, care ne-a dat o generaţie de învăţători, pătrunşi de conştiinţa naţională, care a iniţiat cursurile de vară de la Vălenii de Munte, care ne-a adus, apoi, în Bucovina, „Trilogia” lui Delavrancea şi turneul lui Liciu şi al lui Belcot.
Tot în primăvara anului 1906, „Clubul Român” aranjase un ciclu de Conferinţe, care, însă, nu găsise răsunetul aşteptat. Blamând indiferenţa publicului, corespondentul „Voinţei poporului” (15 aprilie) cere să se întemeieze o bibliotecă publică românească, pe seama acestei „inteligenţe”, care vorbeşte nemţeşte, cooperează la întreprinderi nemţeşti, nu citeşte româneşte, nu vrea să-şi câştige cultură românească”.
Marele eveniment muzical românesc al anului 1906 a fost concursul de coruri de la „Arenele Romane” din Bucureşti, organizat în cadrul Expoziţiei. Fireşte, n-a putut fi vorba de participarea firavului şi micului cor al reuniunii sucevene la aşa întrecere grandioasă, unde Bucovina a fost reprezentată numai prin „Armonia”.
După vacanţă, Severian Procopovici reia un proiect favorit al său: reprezentarea operetei „Beizadea Epaminonda”, a maestrului Caudella.
În vederea realizării acesteia, numărul coriştilor a fost sporii la 40, prin asocierea corului mixt al „Însoţirii orăşenilor”, şi s-au dus la capăt repetiţiile pentru Actul I.
La adunarea generală, care s-a ţinut la 30 decembrie 1906 (13 ianuarie 1907, stil vechi), preşedintele îşi exprimă speranţa că opereta se va putea reprezenta, cu ajutorul unor membri ai „Armoniei”, speranţă care nu s-a împlinit. Le-a fost menit lui Ştefan Pavelescu şi lui August Karnet să reia proiectul, la 1927, şi să-l înfăptuiască cu strălucire.
Raportul asupra adunării, publicat în „Voinţa poporului”, mai înregistrează că s-a cântat, în cursul anului, la mai multe prilejuri, în bisericile locale, şi că, de Sânziene, s-a dat iar o reprezentaţie teatrală. Noul comitet este, apoi, aproape identic cu cel anterior, cu deosebirea că bibliotecar e ales Alexandru Voevidca , meritosul compozitor şi culegător al folclorului românesc muzical, Nicu Prelici trecând la economat, iar în locul lui George Tofan, membru „fără funcţie” ajunge, acum, chiar Liviu Marian. Corespondentul mai arată că, în locul consilierului Dan, ca vicepreşedinte, era să fie ales „cetăţeanul” George Buleandra, care, însă, la insistenţa preşedintelui, a trebuit să renunţe, procedeu ironizat de corespondent: „Astfel procedează inteligenţa (!) iubitoare de unire”. Lui Dan i se reproşează că e „factotum” la „Musikverein“.
În anul 1907, se dau trei concerte: o serată muzicală, combinată (!) cu dans, la 10 martie (coruri de Vidu, Porumbescu, Caudella, Flondor, Dimitrescu, T. Popovici şi T. Teodorescu, cu concursul domnişoarelor Amtiţa Rădulescu, canto, şi E. Turturean, pian, amândouă din Burdujeni); un concert de Sânziene, la 7 iulie (în cadrul serbării, aranjate împreună cu „Şcoala Română” şi cu „Societatea Doamnelor Ro¬mâne”; în ajun, la 6 iulie, „Junimea”, din Cernăuţi, reprezentase „D-ale carnavalului”); şi un concert, la 1 septembrie, cu concursul domnişoarei Amtiţa Rădulescu şi al doamnei Eugenia Atanasiu (pian), şi al domnului Alfred Schlüter (vioară), cu următorul program:

1. Id. Lubicz, „Poloneză” (pian);
2. Wieniawski, „Legendă” (vioară şi pian);
3. G. Scorpan, „Doina dorului” (canto);
4. Porumbescu, „Marşul cântăreţilor”; Vidu, „Andaluza” (coruri bărbăteşti;
5. H. W. Ernst, „Elegie”; A. d’Ambrosio, „Canzonetta” (vioară şi pian);
6. Ch. Paraschiv, „După fragi şi după mure” (canto);
7. I. Raff, „Amintire” (pian).

A urmat dans.
Cititorul atent va fi observat că, în programul acesta, partea instrumentală nu mai e deloc românească.
În septembrie, Reuniunea „Ciprian Porumbescu” patronează concertul, dat în Suceava, de Societatea „Carmen”, cu marele Kiriac. Comitetul Reuniunii îngrijeşte de găzduirea oaspeţilor, lansează o invitare către public, iar în ziua concertului, la 19 septembrie, oaspeţii sunt salutaţi,
la gara Iţcani, cu deviza „Pe-al nostru steag e scris unire” şi cu o alocuţiune a preşedintelui.
Cu data de 10 noiembrie, maestrul Kiriac şi D. A. Teodoru, preşedintele Societăţii „Carmen”, îi adresează preşedintelui Severian Procopovici o caldă scrisoare de mulţumită.
Dar concertul „Carmen”, dacă a produs însufleţire şi mândrie românească, a mai avut darul de a strânge puternic rândurile acelora care doreau ridicarea nivelului artistic al Reuniunii. I s-a pus, deci, în vedere preşedintelui să consimtă ca să-l angajeze, pentru corul Reuniunii, pe Alfred Schlüter, eminentul director al Şcolii de muzică şi dirijor al corului de la „Musikverein”.

 

Schluter Alfred

 

Alfred Schlüter

         Propunerea aceasta, întâmpinând refuz hotărât, nu mai rămânea decât soluţia, oricât de penibilă, dureroasă şi, îndeosebi, odioasă, a debarcării întemeietorului Reuniunii. În adunarea generală din 31 decembrie 1907, pregătită metodic, se alege următorul comitet :
Prezident – Leon Goian, viceprezident – Ilie Dan, secretar – Victor Morariu, cassier – Nicolai Abager, bibliotecar – Cornel Sorocean, controlor – Laurentie Tomoiagă, econom – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.
Se începe, astfel, perioada a doua din istoria Reuniunii, de incontestabil avânt şi de frumoase realizări artistice, dar şi de frământări, de luptă între cele două curente, cei noi, stigmatizaţi ca „cosmopoliţi”, „înstrăinaţi”, şi cei vechi, reprezentanţi ai intransigenţei naţionaliste.

 

 

II. De la 1908, până la 1913

 

Alegerea lui Goian se impunea, pentru prestigiul lui de muzician şi de glorios fost preşedinte al „Armoniei”. Raportul anual ne spune, însă, că Goian n-a putut primi conducerea Reuniunii, din „consideraţiuni sanitare”, ceea ce e plauzibil, dacă avem în vedere moartea lui, urmată prea curând, la 1911. Dar domnul Gassauer (în broşura citată, p. 17), arată şi alt motiv: „Îi impunea rezerve… numele lui Ciprian Porumbescu, care evoca atitudini iredente, încât a refuzat prezidenţia la Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”, când aceasta i s-a oferit de adunarea generală; faţă de societatea corală din Cernăuţi, cu numele de „Armonia”, n-a avut această atitudine”.
Să nu uităm că Goian era magistrat, procuror chiar, şi că, în procesul „Arboroasei”, funcţionase sub ordinele procurorului. Vom vedea, însă, cum „pe patul de moarte, îşi arată sentimentele sale româneşti, care i s-au contestat uneori, testându-şi avutul muzical chiar societăţii care purta numele „iredentistului” de la 1875.
Comitetul de la 1908 a funcţionat, deci, sub conducerea vicepreşedintelui, consilierul Ilie Dan, dar numai până în iunie, când şi acesta, din cauza sănătăţii sale zdruncinate, a fost silit să se retragă. Dan moare în acelaşi an, la 29 August.
Conducător provizoriu al Reuniunii rămase prof. Constantin Procopovici. Noul comitet îşi începe activitatea, angajându-l pe domnul Alfred Schlüter, directorul Şcolii de muzică din localitate, ca „să nu mai fie dirigent al corului un diletant, ci… un specialist probat în muzică, după pilda altor societăţi muzicale româneşti”, zice raportul, replicând, astfel, criticilor din presă, şi continuă: „Astăzi, putem constata, cu satisfacţie, că, graţie stăruinţei şi priceperii noului dirigent, precum şi zelului membrilor activi, care, se ştie, e condiţionat foarte mult de personalitatea dirigentului, dispunem de unul din cele mai bune coruri din Bucovina, fapt constatat, la diferite prilejuri, de bărbaţi cu totul nepreocupaţi în afacerile ce privesc reuniunea noastră. Cu zelul membrilor, a sporit şi numărul lor, încât, astăzi, vedem grupat în reuniunea noastră aproape tot ce Suceava românească are mai bun ca voce, ca talent şi ca cunoştinţe muzicale”. Urmăm şi mai departe expunerilor raportului, dispensându-ne de a mai aplica ghilemelele.
Pentru producţiile Reuniunii, comitetul a avut, totdeauna, în vedere, conform statutelor, muzica naţională şi bisericească, dând, însă, atenţiune şi muzicii clasice.
După o seară muzicală familiară, pentru membri, aranjată în 15 februarie nou 1908, s-a prezentat corul, întâia oară în public, în concertul de la 1 martie, la care s-a executat următorul program:

1. a). Ciprian Porumbescu: Deviza „Steagul nostru”, aranjament de Constantin Procopovici, b). Mendelssohn: „Adio pădure” (cor bărbătesc);
2. Eusebie M.mdicevschi: „Draga mea” şi „Camarada” (cor mixt);
3. Timotei Popovici: „Cucuie pană galbenă”, „Ştii, mândro, când ne iubeam”; şi Heyberger, „Serenadă” (cvartet solo, executat de Laurentie Tomoiagă, Elie Iliuţ, Cornel Sorocean şi Eugen Forgaci);
4. a). Gheorghe Dima: „Între piatra detunată”; b). Gavril Muzicescu: „Stejarul şi cornul” (cor mixt);
5. a). Constantin Procopovici: „Peste noapte a picat”, b). Porumbescu: „Frunză verde mărgărit” (tenor solo: Laurentie Tomoiagă, cu acompaniament la pian: A. Schlüter);
6. E Caudella: „Fantazie pentru vioară” (Schlüter), la pian domnişoara Elena Botezat;
7. a). T. Popovici: „Toarce, leleo”, b). D. G. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte” (cor bărbătesc);
8. a). F. G. Gevaert: „Păstoriţa”; b). Porumbescu-Kiriac „Tricolorul” (cor mixt).

O revelaţie, în ce priveşte virtuozitatea corului, fineţea nuanţării, a fost îndeosebi „Păstoriţa”.
„Voinţa poporului”, Cernăuţi, din 8 martie, raporta: „Concert reuşit în Suceava”: „Societatea corală „Ciprian Porumbescu” a dat, duminică, seara, un concert, care a reuşit pe deplin. Un cor de peste 50 dame şi domni a executat precis mai multe cântece naţionale. Am auzit şi un bun cvartet şi două prestaţiuni solo, ale domnului Laurentie Tomoiagă. Domnul Schlüter s-a excelat, atât ca conducător, cât şi ca violonist desăvârşit, acompaniat fiind, la pian, de domnişoara Botezat. Publicul românesc a fost mai puţin indiferent ca altădată”.
Evident, recenzia aceasta nu e chiar entuziastă, ditirambică, dar, aşa, austeră cum e, relevă cele două momente noi, care constituiau progresul: precizia executării şi interesul publicului.
În 21 martie, a avut loc a doua seară muzicală familiară, pentru membri.
În Duminica Floriilor (19 aprilie), s-a cântat, în biserica Sf. Dimitrie, „Liturgia în Mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.

 

Mandicevschi Eusebie
În Duminica Paştilor (26 aprilie), după Înviere, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor. S-au mai cântat, tot atunci, doi „Hristos a înviat!”, de Porumbescu, şi unul de Muzicescu, precum şi „Îngerul a strigat”, de Muzicescu.
Aceleaşi cântări liturgice s-au mai cântat, de Duminica Tomei (3 mai), în biserica Sf. Niculai.
La 9 mai s-a dat concertul al doilea, cu programul următor:

1. G. Muzicescu: „Fiii României”; I. Vidu: „Lugojana” (cor mixt);
2. Beethoven: „Sonată în fa-major, pentru vioară (Schlüter) şi pian” (Lena Procopovici);
3. Porumbescu: „Romanţă” („Luna surâde”); H. Bönicke: „Coroana scufundată”; Dima: „Cucule cu pană sură” (cvartetul solo de la concertul întâi);
4. Haydn: „Serenadă, în do-minor” (cvartet de coarde: Schlüter, V. Morariu, C. Procopovici şi Dr. O. Scalat);
5. Chopin: „Vals în mi-minor, pentru pian” (Lena Procopovici);
6. Porumbescu: „Sosirea primăverii”; T. Teodorescu: „Hai, leliţă, hai!” (cor mixt);
7. Kiriac: „Morarul”; Mehul: „La arme!” (cor mixt).

Serbând Societatea Filarmonică, adică „Musikverein”-ul din Suceava, la 25 mai, jubileul artistic de 49 ani al prezidentului său, maestrul vioncelist Duzinkiewicz, şi fiind Reuniunea „Ciprian Porumbescu” invitată la serbarea aceasta, ea a cooperat, executând corurile: „Păstoriţa”, de Gevaert, „Lugojana”, de Vidu, şi ,,Hai, leliţă, hai!”, de Teodorescu.
Cooperarea aceasta a fost prilej binevenit pentru adversarii noii conduceri, ca s-o atace în publicitate.
În nr. 7, din 8 noiembrie, al ziarului „Românul”, din Cernăuţi, se publică o corespondenţă, în care se spune că Reuniunea, „de când a ajuns să fie condusă de domnul Constantin Procopovici, a pierdut orice sentiment naţional. Ea cooperează la întreprinderile „Musikverein”-ului jidovesc din localitate… fără a respecta scopul pentru care s-a creat această reuniune: pentru a ne separa, cu totul, de străini”.
Totuşi, la data aceea, Reuniunea avea, la activul său, o mare faptă, cu adevărat naţională: comemorarea marelui compozitor şi marelui Român, al cărui nume îl poartă.
„La 25 mai vechi (6 iunie nou), se împlineau 25 de ani de la moartea prea timpurie a acestui mare talent, care era să pună bază muzicii clasice româneşti”. Comitetul, împreună cu moştenitorii răposatului, domnul Liviu Raţiu, şef de gară în Câmpina, jud. Prahova şi soţia sa, doamna Maria, născută Porumbescu, sora compozitorului, au luat, de cu vreme, iniţiativa pentru restaurarea demnă a mormintelor de la Stupca şi pentru sărbătorirea memoriei lui Ciprian Porumbescu, nu numai în Bucovina, ci în toate centrele mai însemnate ale românimii. S-au lansat, deci, apeluri către societăţile muzicale româneşti, ca să-i comemoreze amintirea prin concerte, cu programe din compoziţiile lui, iar din venitul acestora să contribuie la spesele restaurării celor patru morminte.
Pe calea aceasta şi pe câteva liste de subscripţie, adresate unor particulari şi societăţilor noastre culturale şi studenţeşti, a incurs frumoasa sumă de 1.386 coroane.

Duminică, în 31 mai nou, s-a aranjat, în Suceava, un concert festiv, la care, afară de uvertura operei „Titus”, de Mozart (orchestră), s-au executat numai compoziţii de ale lui Porumbescu, şi anume: „Cheruvicul liturghiei Sf. Grigore” („Acum, puterile cereşti”), cor mixt; „Baladă” pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Maura Luţia); „Frunză verde mărgărit” (Laurentie Tomoiagă şi Alfred Schlüter); „O seară la stână”, executată, la pian, de domnişoara Maura Luţia; „Tabăra română”, mare scenă din „Dumbrava roşie”, de Alecsandri, cor bărbătesc cu solişti (Tomoiagă, Scalat, Sorocean şi Aurel Isopescu), cu acompaniament, la pian, aranjat de C. Procopovici şi executat de domnişoara Alice Procopovici; diafana „Serenadă” („Dormi uşor”), pentru cor mixt, cu sopran solo (doamna Natalia Procopovici); în sfârşit, „Rapsodia română”, pentru orchestră.
În privinţa concertului acestuia, corespondentul „Voinţei poporului”, înregistrând, în numărul din 7 iunie, deplina reuşită, constată, însă, că „s-a aşteptat o participare mai bună”, îndeosebi din partea celor de la „Musikverein”, cu tot concursul dat lor de reuniunea românească. Corespondenţa încheie cu un avertisment pentru viitor, la adresa conducerii Reuniunii.

„În ziua aniversară, şi-a dat întâlnire, la Stupca, „multă lume românească din Bucovina şi din alte ţinuturi româneşti”, aşa zice „Raportul” oficial. Dar adevărul era cel semnalat de Liviu Marian, în „Voinţa poporului”, nr. 24, din 14 iunie: „Încep a număra în gând mulţimea de tot mică (!) a oaspeţilor ce au venit, în acea zi, la Stupca şi mă întreb nedumerit: numai voi nu l-aţi uitat?.
S-a săvârşit liturghia festivă în sobor, din care n-a putut să lipsească „Preotul Constantin Morariu”, prietenul şi tovarăşul de închisoare al lui Porumbescu, apoi sfinţirea mormintelor restaurate şi parastasul.
Corul Reuniunii a cântat, în biserică, imnuri liturgice, parte de Porumbescu, parte de Eusebie Mandicevschi, iar la mormânt s-a intonat măreţul, profund răscolitorul „Adusu-mi-am aminte”, de Porumbescu, şi un imn ocazional, compus anume de Mandicevschi. Serbarea s-a încheiat cu „Cântecul Tricolorului”.
Parohul local, Onufrei Mironovici, a rostit o prea frumoasă predică, iar discursul comemorativ, din partea Reuniunii, l-a ţiinut prof. Dr. Eusebie Popovici. Cuvinte duioase, de închinare, s-au mai spus din partea trimişilor societăţilor „Academia ortodoxă”, „Armonia”, „Dacia”, „Junimea” şi „România Jună”. Tot cu prilejul acesta, s-a împărţit poporului adunat, ţăranilor din Stupea, între care trăieşte vie amintirea fostului lor păstor sufletesc, Iraclie Porumbescu, ca şi a marelui său fiu, broşura ocazională „Ciprian Porumbescu, după 25 de ani de la moartea lui”, scrisă, în graiul şi pe înţelesul poporului, de Constantin Morariu şi tipărită în editura Reuniunii.
În aceeaşi zi sau în zilele următoare, s-a sărbătorit amintirea compozitorului nostru şi în alte centre ale românismului: la Bârlad („Armonia”), Bucureşti („Carmen”), Coşteiu (Banat), Oradea Mare („Hilaria”), Reşita Montană („Reuniunea de cântări”), Sibiu („Reuniunea românească de muzică”), Turnu-Severin („Doina”)”.

„Astfel, numele Ciprian Porumbescu”, zice „Raportul”, „e astăzi o verigă puternică în lanţul unităţii culturale a Românilor. Ea va deveni, însă, mai puternică, când ne vom fi împlinit datoria cea mai mare faţă de el: de a cunoaşte în întregime opera vieţii lui, tipărind compoziţiile sale inedite, care ajung numărul de 200”.
S-a făcut, atunci, şi în privinţa aceasta, un pas însemnat, punându-se baza unui fond, din prisosul sumelor incurse, pentru restaurare. Cu învoirea familiei Porumbescu, s-au îndrumat colecte, pentru scopul acesta, şi din partea „Reuniunii Filarmonice” din Craiova.
*
Reuniunea şi-a mai dat, apoi, concursul la serbările tradiţionale de Sânziene, executând, în seara de 7 iulie, în grădina „Şcoalei Române”, următorul program:

1. Kiriac: „Morarul” şi „S-a dus cucul (cor mixt);
2. Porumbescu: „Cântec de Mai” şi „Cântec vânătoresc” (cor bărbătesc);
3. Vidu: a). „Nu-mi place”, b). „Îmi place”; Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” şi ,,E miez de noapte” (cor mixt);
4. Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);
5. Vidu: „Negruţa” (solişti: soprana A. Procopovici, tenorul Filaret Doboş) şi „Coasa” (cor mixt);
6. Kiriac: „Cântă cucul, se roteşte”; şi Vidu: „Haideţi, fraţi!” (cor bărbătesc).

„Vacanţele”, continuă „Raportul”, „ne-au oferit posibilitatea să ducem cântecul artistic românesc şi în munţii Bucovinei, unde el răsună, de altfel, mai cu prisosinţă, în forma sa primitivă”. S-a dat, deci, un concert la Câmpulung (19 iulie nou), iar a doua zi, la Vatra Dornei, programul fiind ales din repertoriul concertelor anterioare.
La 1 noiemvrie nou, Reuniunea aranjează o serată muzicală, cu dans, la care s-a executat următorul program:

1. Eusebie Mandicevschi: ,,Despărţirea”; I. Mureşanu: „Dorul meu” şi „Auzit-am, auzit”, (cor mixt);
2. Dima: „În zadar alerg pământul”; Vidu, „Haideţi, fraţi” (cor bărbătesc);
3. T. Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine”, Strauß -Teodorescu, „Frumoasă Dunăre albastră”, vals (cor mixt, cu acompaniament de pian, domnul Schlüter).

În seara de 2 decemvrie nou, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o convenire festivă, cu prilejul jubileului de 60 ani de domnie a împăratului Franz Josef.
În fine, s-a mai cântat „Liturghia” , de Mandicevsehi, la 19 decembrie, în biserica Sf. Nicolai, la serbarea hramului acestei biserici, iar a doua zi, aceeaşi liturghie, în biserica Mirăuţilor, cu prilejul jubileului de 25 ani al Societăţii „Şcoala Română”.
În încheiere, raportul constată, cu satisfacţie, că „numărul producţiunilor trece departe de cadrele statutelor, care nu cer decât două producţiuni pe an”; sunt 21.
Pe ziua de 31 decemvrie 1908, Reuniunea avea 5 membri fondatori, 45 sprijinitori şi 50 activi.
Din activitatea diferitelor resorturi, merită menţiune specială cea a bibliotecarului Cornel Soroceau, care înţelege să îmbogăţească considerabil biblioteca şi s-o aranjeze într-o ordine exemplară.

La 6 decembrie 1908, Porumbescu mai e comemorat la Cernăuţi, printr-o şezătoare a Societăţii Teologice „Academia ortodoxă”, iar la 19 decembrie, printr-un concert al „Armoniei”.
Tot aici, trebuie amintit şi Concertul comemorativ „Porumbescu”, aranjat, la Cernăuţi, la 4 iulie 1909, concert al studenţimii române, sub conducerea domnului Aurel Morariu, pe atunci preşedinte al „Junimii”.
Tot în decembrie, secretarul Victor Morariu lansa, în presă, un „apel literar”, aducând la cunoştinţa publicului românesc că Reuniunea a primit, de la familie, un bogat material de scrisori şi documente, care aveau să fie baza unei biografii mai întinse, definitive. Cu redactarea ei se însărcinase Victor Morariu, care apela, acum, la toţi cei ce l-au cunoscut pe Porumbescu, pentru informaţii.
Apelul n-a avui răsunet, iar biografia o scrie, abia astăzi (1938), Leca Morariu.
Dar, la 1908, negreşit, tot în vederea comemorării, a mai apărut încă o biografie, cât se poate de valoroasă, scrisă de Dr. Valeriu Branişte , ardeleanul care, în calitate de director al ziarului „Patria”, din Cernăuţi, ajunsese să fie unul din fruntaşii vieţii româneşti bucovinene.
*
La 31 decembrie 1908, s-a ţinut adunarea generală ordinară, în care, dacă s-a relevat activitatea excepţional de bogată, cu care se inaugurase noua eră, s-a discutat şi asupra acelui articol injurios, din ziarul „Românul”, şi i s-a votat comitetului, aproape unanim, încredere. A urmat alegerea noului comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, consilier la Tribunal, deci un fel de urmaş al lui Goian ; vicepreşedinte – Cornel Sorocean (deplin meritată avansare, de la funcţia de bibliotecar), secretar – Victor Morariu, cassier – Emanuil Antonovici, controlor – Dr. Octavian Scalat, econom – Laurentie Tomoiagă, bibliotecar – Nicolai Prelici, fără funcţie – Constantin Procopovici.
Aceeaşi adunare generală l-a proclamat membru onorar pe Dr. Eusebie Mandicevschi, profesor la Conservatorul din Viena, în ve¬derea meritelor sale ca compozitor în domeniul muzicii clasice şi naţionale, precum şi în vederea deosebitei bunăvoinţe, manifestată la diferite ocaziuni, faţă de reuniunea noastră.
După o seară muzicală familiară pentru membri, aranjată la 20 martie nou, s-a prezentat corul, în public, în concertul din 3 aprilie, cu programul următor:

1. a). Gevaert: „Îngerul a strigat”; b). Mendelssohn: „Privighetoarea” (cor mixt);
2. Procopovici: „Romanţă” pentru vioară (Schlüter) şi pian (domnişoara Lena Procopovici);
3. a). Porumbescu: „Serenadă”; b). W. Briem: „Drăguţă păsărea” (cunoscutul cvartet solo);
4. a). G. Şorban: „Cucuruz cu frunza-n sus”; b). T. Teodorescu: „Spune-mi, mândro!” (cor mixt);
5. Mendelssohn: a) „Din Elias”; b). „Cântec popular”, duet pentru tenor (Tomoiagă) şi bariton (Sorocean), la pian – Schlüter;
6. Mendelssohn: „Rondo capricioso”, executat la pian de domnişoara Otilia de Peyersfeld, absolventă a Conservatorului din Bu¬cureşti;
7. F. de Blon: „Sicilietta”, executată pe mandolină de Dr. Octavian Scalat, la pian – domnişoara Procopovici;
8. a). Porumbescu-Teodorescu, „Cântec de primăvară”; b). Teodorescu, „Frunzuleană mărăcine”.

Corespondentul „Patriei” (numărul din 20 aprilie) caracterizează „Romanţa” pentru vioară a lui Constantin Procopovici „ca interesantă încer¬care de a prelucra un motiv românesc în stil clasic”.
La 6 mai, de hramul Sf. Gheorghe, s-a cântat, în biserica Mirăuţilor, „Liturghia în mi-major”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt.
La 26 mai 1909, concertează, în Suceava, Societatea corală „Hora”, sub conducerea maestrului compozitor Juarez Movilă, concert patronat, fireşte, de reuniunea noastră, de pe urma căruia a rezultat şi o îmbogăţire a repertoriului nostru.
Iar dacă, la 7 şi 8 iunie, „Armonia” reprezintă, la Cernăuţi, „Craiu nou”, şi aceasta e, oarecum, fapta reuniunii sucevene.
După o serbare de grădină, aranjată, împreună cu „Clubul Român”, Reuniunea cooperează, la 1 iulie, cu acelaşi „Club” şi cu „Şcoala româna”, la comemorarea aniversării a 20-a a morţii lui Eminescu.
Corul bărbătesc a executat cântările funebre la parastasul, celebrat dimineaţa, la Mirăuţi, iar la serbarea ce s-a aranjat, seara, în grădina „Şcoalei române”, s-au cântat piese cu text de Eminescu:

1. G. Teodorescu: „Rugăciune” („Rugămu-ne-ndurărilor”, cor mixt);
2. A. Sequens: a). „Codrule, codruţule”; b). C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);
3. G. Şorban: „Ultima dorinţă” şi „Chemarea pădurii”, cântate de Laurentie Tomoiagă, tenor solo;
4. Ionescu: „Doina” („De la Nistru pân’ la Tisa”), cor mixt, cu soprană solo doamna Natalia Procopovici);
5. Méhul: “La arme!” (cor mixt).

La serbările tradiţionale ale Sânzienelor (7 iulie), Reuniunea ia parte, cu un concert şi două piese de teatru. Programa concertului a fost:

1. a). G. Dima: „Fântână cu trei izvoare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt);
2. Procopovici: Scena I-a din opera „Umbra Ilincei”, cor mixt, cu solo soprană (doamna Natalia Procopovici) şi solo tenor (L. Tomoiagă);
3. C. Dimitriu: „La mijloc de codru des” (cor bărbătesc);
4. Strauss-Teodorescu: „Frumoasă Dunăre albastră” (cor mixt).

Piesele de teatru au fost, „Jertfă”, dramă într-un act de I. G. Miclescu, şi „O palmă, la bal mascat”, comedie într-un act, de C. Bengescu. În cea dintâi, rolurile au fost ţinute de doamna Zenovia Mleşniţă, domnişoara Silvia Mleşniţă şi domnul Orest Procopovici; în a doua, de doamnele Alice Procopovici şi Glicheria Macariciuc şi domnii Ilarion Taniac, Orest Procopovici şi Roman Orchiş, elev al Conservatorului din Viena, care, prin concursul său, a ridicai mult nivelul reprezentaţiei.
Iată şi aprecierea corespondentului „Patriei” (15 iulie), asupra scenei din opera „Umbra Ilincăi”: „Muzica domnului Procopovici e veselă, vie, românească… După proba aceasta, dorinţa noastră ar fi, acum, să putem auzi, cât de curând, opera întreagă. Va fi un eveniment în literatura noastră muzicală”.
Astăzi, manuscriptul operei se găseşte la d. Emil Teudelof, din Cernăuţi, ginerele regretatului compozitor, dar numai partitura de pian, căci autorul n-a ajuns s-o orchestreze. ar urma ca aceasta să se facă, de aici, înainte, şi poate va face-o tot reuniunea noastră.
Dar de Sânzienele anului 1909 se mai leagă şi un incident. Era să coopereze, ca de atâtea ori în anii trecuţi, muzica militară a Regimentului de Infanterie din Fălticeni. Când colo, se vesteşte că guvernul austriac nu-şi mai dă învoirea pentru această trecere a frontierei. „Patria”, înregistrând ştirea, întreabă: „Poate s-a expulzat, acum, şi întreaga muzică militară?”. Aluzie la recenta expulzare a lui Nicolae Iorga, căruia, la 1 iunie 1909, i se înmânase, la Iţcani, decretul prin care era „abgeschafft” de pe tot cuprinsul monarhiei austro-ungare.
În numărul următor (43), „Patria” dezminte ştirea, care, totuşi, era adevărată; de Sânziene, a trebuit să ne mulţămim cu taraful, de altcum excelent, al simpaticului Duma Geza, care ne cântă şi româneşte, chiar şi potpuriul din „Crai nou”.
Era firesc ca, în atmosfera aceasta, tendinţele naţionaliste să se potenţeze; ele vor găsi, curând, prilej să se îndrepte, din nou, împotriva conducerii Reuniunii, şi iată cum: la 9 octombrie, corul bărbătesc a cooperat la concertul de adio al fostului său dirigent, A. Schlüter, într-un concert, aranjat de „Musikverein”, executând „Dorul”, de Dima, şi „Cântecul soldaţilor”, de Porumbescu. Dar de ce numai corul bărbătesc? Era numai el dator cu recunoştinţă maestrului care pleca la Cernăuţi?
Enigma ne-o lămureşte tot „Patria”, în corespondenţa „Din Suceava”, cu subtitlul „O veste rea” (nr. 72, din 17 octombrie).
A fost o grevă a damelor din cor, „toate doamnele şi domnişoarele s-au absentat ostentativ”, fiindcă „conducătorii Reuniunii… rău stricaţi cu conştiinţa naţională a neamului lor, au crezut că sunt în drept să zădărnicească întreprinderea naţională a învăţătorilor noştri”…, hotărând „să sprijine şi ei, alături de străini şi evrei, un concert aranjat în cinstea unui străin, ce ne-a necinstit limba. Şi aceasta, cu o zi înainte de concertul, cu scop naţional, al vrednicei noastre învăţătorimi”. E vorba de un concert, organizat de „Reuniunea învăţătorimii române din districtul Suceava”, sub conducerea lui Alexandru Voevidca, anunţat, într-adevăr, pentru seara de 10 octombrie.

Într-un raport asupra acestui concert al învăţătorilor („Patria”, nr. 73, din 21 octombrie), acelaşi corespondent zice, apoi: „Domnul Alexandru Voevidca, deşi „neacademic”, deşi din neamul nostru prost, românesc, şi nu importat din apusul străin, deşi neplătit, a dovedit că e un român şi artist admirabil”.
Comitetul a răspuns, tot în „Patria”, arătând că concertul pentru Schlüter fusese fixat anterior, iar data nu mai putea fi schimbată; a urmat o replică, în care se reamintea „lovitura, pregătită în ascuns”, contra întemeietorului Reuniunii, şi se constata că „foarte mulţi membri ai Reuniunii s-au retras”.
Constatarea aceasta din urmă era adevărată; ne-o dovedeşte chiar „Raportul anual”, care ne dă cifra de 84 membri, faţă de 95, în 1908; la 1910/11, sunt, apoi, numai 75, iar la 1917/13, 76.
Dar cifrele acestea încă nu ne lămuresc, prin ele înseşi, ci abia când, în raportul anual pe 1910/11, citim că, „în decursul anului, s-au înscris 2 membri sprijinitori şi 9 activi”, dar „Reuniunea a pierdut 10 membri sprijinitori şi 12 activi”, iar în raportul pe 1912/13: În decursul anului, s-au înscris 3 membri sprijinitori şi 16 membri activi, dar „Reuniunea a pierdut, în decursul anului, 11 membri sprijinitori şi 8 activi”. Deci, în doi ani, un minus de 31, faţă de un plus de 30, sforţări eroice ale comitetului de a compensa pierderi atât de mari!
Evident, cu toate meritele şi realizările artistice, nemulţumirea se accentua, opoziţia câştiga teren. Dar să ne întoarcem la 1909.
La 19 decembrie, se mai aranjează o seară muzicală familiară între membri, la care corul cântă, acum, sub conducerea noului dirigent, domnul August Karnet, noul director al Şcolii de muzică din Suceava, căruia i-a fost sortit să înscrie, după Unire, pagini de glorie în analele Reuniunii.
„Dacă, astfel, activitatea artistică a Reuniunii”, continuă raportul, „deşi întrece şi de astă dată numărul de producţiuni, cerut de statute, totuşi se prezintă mai săracă decât cea din anul trecut, aceasta se explică prin schimbarea dirigentului artistic şi prin faptul că atenţiunea comitetului a fost îndreptată, cu deosebire, asupra realizării unei vechi dorinţe, am putea zice unui ideal al obştii româneşti, din care Reuniunea noastră îşi făcuse o datorie de onoare: începerea tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu, întreprindere a cărei bază materială s-a pus în anul trecut. Se aminteşte, apoi, de tra¬tativele cu moştenitorii compozitorului, soţii Liviu şi Mărioara Raţiu, în urma cărora „a sosit domnul Raţiu, în 30 iunie nou, la Suceava, şi i-a predat Reuniunii, cu act notarial, manuscriptele, cedându-i, cu rară generozitate, dreptul de a tipări o ediţie.
Astăzi, avem satisfacţia de a putea vesti membrilor Reuniunii şi publicului românesc că a şi apărut fascicola I-a a ediţiei acesteia , conţinând „Deviza” („Pe-al nostru steag e scris unire”) şi următoarele opt coruri bărbăteşti: „La un nor”, „În pădure”, „Dup-un veac de suferinţă”, „O, zi frumoasă, ai sosit”, „Marşul călăraşilor”, „Ieri, o floare radioasă”, „Sunt arboros”, „Sosirea primăverii”!”.
Raportul încheie, înregistrând trecerea din viaţă a membrului sprijinitor Iulian Olinschi, preşedintele Tribunalului.
*
Adunarea generală s-a ţinut abia în 27 februarie 1910. S-a ales aproape acelaşi comitet: preşedinte – Dr. Cornel Chiseliţă, vice¬preşedinte – Cornel Sorocean, secretar – Victor Morariu, cassier – Laurentie Tomoiagă, controlor – Nicu Tarasievici, bibliotecar – Nicolai Prelici, econom – Emanuil Antonovici, iar Constantin Procopovici a înţeles să rămână, şi acum, în umbră, cu titlul modest de „membru fără funcţiune”.
La 3 martie, corul bărbătesc al Reuniunii, petrecând-o la cele eterne pe una dintre cele mai zeloase cântăreţe ale sale, domnişoara Hortensia Ilniţchi, a executat, între cântările funebre, oarecum „în primă audiţie”, prea frumosul şi duiosul cor de Porumbescu „Ieri, o floare radioasă”. Iar la 20 martie, celebrându-se, în biserica Mirăuţilor, un parastas pentru marele amic al românilor, Dr. Carol Lueger, s-a executat, iarăşi, acelaşi cor, dar cu textul modificat „Ieri, stejar plin de vigoare”.
Primul concert s-a aranjat în 9 aprilie, cu un program de noutăţi:

1. G. Dima: a). „Fântână cu trei izvoare”, b). „Mândruliţă de demult” (cor mixt);
2. Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor bărbătesc);
3. Porumbescu: „Dorul”, romanţă pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet), prima audiţie, căreia îi vor mai urma multe;
4. Horhocea-Radu: a). „Foaie verde colilie”, b). „Auzit-am, auzit” (cor mixt);
5. Weinwurm: „Cântece toscane”;
5. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (cor mixt, cu solişti, alto şi bariton, şi cu acompaniament de pian).

La 17 mai, corul şi cvartetul Reuniunii cooperează la serbarea de adio, aranjată de societăţile româneşti din Suceava, în onoarea directorului gimnazial Constantin Cosovici, unul din bărbaţii cei mai binemeritaţi ai neamului.
Joi, în 5 mai (Înălţarea Domnului), „Liturghia în sol major”, de Dima, pentru cor mixt, în biserica Mirăuţilor; aceeaşi liturghie, dumi¬nică, în 5 iunie, în biserica Sf. Nicolae.
De Sânziene, tradiţionalul concert, cu:

1. a). Gevaert: „Îngerul a alergat”, b). Dima: „Mândruliţă de demult” (cor mixt);
2. a). Horhocea-Radu: „Foaie verde colilie!, b). Mandicevschi: „Toarce, puică, toarce!” (cor mixt);
3. a). Porumbescu: a). „Noapte consolatoare”, b). „Salutare” (cor mixt);
4. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt, cu acompaniament la pian);
5. Weinwurm: „Cântece toscane”;
6. a). Muzicescu: „Doina”, b). Teodorescu: „Frunzuleană mărăcine” (cor mixt).

În 1 octombrie, când Suceava întreagă îl întimpina, cu adâncă veneraţiune, pe Mitropolitul Vladimir de Repta, sosit pentru sfinţirea vechii biserici a Sf. Gheorghe (biserica Mănăstirii), după restaurarea şi renovarea ei, corul bărbătesc al Reuniunii ia făcut o serenadă, la care s-a cântat: „Iată ziua cea de dor”; Ştefan Nosievici: „Părintescul ajutor”; şi Constantin Procopovici: „Serenadă” („Somnoroase păsărele”).
A doua zi, Duminică, în 2 octombrie, la solemnitatea înălţătoare a sfinţirii străvechiului lăcaş dumnezeiesc, Reuniunea a executat „Liturghia românească”, de Eusebie Mandicevschi, pentru cor mixt (mi major), cu răspunsurile în fa major, de Muzicescu.
Aceeaşi liturghie s-a mai cântat, la 4 octombrie, tot în biserica Sf. Gheorghe.
În 4 februarie 1911, s-a aranjat un concert, cu următorul program:

1. a) Kiriac: „Cântecul pescarului”, b). Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);
2. Tartini: „Sonată în sol minor”, pentru vioară (Victor Morariu) şi pian (A. Karnet);
3. Vidu: „Răsunet de la Crişana” (cor mixt, cu solo bariton: Cornel Sorocean);
4. a). Vorobchievici: „Frate, frate de stejar”, b). „Fa Frăsino”, aranjată de A. Karnet (cvartete de solişti, executate de domnii Tomoiagă, Ieremievici, Sorocean şi Berhang);
5. a). Radu-Horhocea, „Săraca inima mea”, b). D. Dimitriu: „Puişorul” (cor mixt);
6. Vidu: „Negruţa” (cor mixt, cu soprană şi tenor solo).

La 24 februarie, Reuniunea a aranjat, împreună cu „Clubul Român”, o seară de adio pentru preşedintele său, domnul Cornel Chiseliţă, care părăsea Suceava, trecând, în calitate de consilier superior, la Curtea de Apel din Leov.
La 1 octombrie, un cvartet al Reuniunii a executat cântările bisericeşti la sfinţirea noii biserici din Capu Codrului.
La 16 octombrie 1911, a încetat din viaţă neuitatul membru fondator şi sprijinitor al Reuniunii, Leon Goian.

„Iubitor entuziast al muzicii, însuşi artist pe vioară şi pe alte instrumente, acest bărbat nobil a arătat, totdeauna, interes foarte viu faţă de întreprinderile Reuniunii şi, încă pe patul morţii, şi-a adus aminte de ea, lăsându-i moştenire averea sa muzicală: instrumente (trei viori, două violoncele, o violă) şi o bibliotecă întreagă de note.
La înmormântare, care s-a săvârşit în 18 octomvrie, corul, bărbătesc al Reuniunii a executat cântările funebre, în biserică, iar la parastasul din 21 octombrie, a cântat un cvartet al Reuniunii”.

Dar anul administrativ 1910/11, normal sub raportul producţiilor, este un an glorios în ceea ce priveşte editarea ineditelor lui Porumbescu. „S-au tipărit nouă fascicole (a 2-a, până la 10-a), record care nu se datorează atât interesului din partea publicului, ci, mai mult, generosului sprijin pe care ni l-a acordat onorata administraţie a „Casei Şcoalelor” din Bucureşti, fâcând o comandă în valoare de 1.000 lei, şi anume în urma intervenţiei unei nobile familii din Regat, care însăşi a donat pentru întreprinderea aceasta suma de 400 lei, dorind, însă, să nu fie numită în publicitate”. Aşa scrie „Raportul anual” (pag. 7).
Dar, astăzi, suntem liberi să divulgăm secretul: generosul sprijinitor a fost ministrul Al. Constantinescu, care, încă de pe atunci, luase contact cu Bucovina şi, în special, cu Suceava, avându-şi înscris, la liceul din Suceava, pe fiul său, Atta .
Dar istoricul e dator să înregistreze încă un nume, care are partea leului în această editare atât de conştiincioasă şi de rapidă: este neobositul Cornel Sorocean, care înţelegea să se însărcineze până şi cu copierea notelor, revizuite de domnul Karnet, şi cu corecturile tipografice.
Încă o observaţie, înainte de a încheia cu anul 1910/11:
Dacă numărul producţiilor, deşi satisfăcător, e mai scăzut şi faţă de anul 1909, aceasta se explică şi printr-o intensificare a concurenţei: la 15 ianuarie 1910, mare şezătoare a „Societăţii Scriitorilor Români” (Sadoveanu, Anghel, Iosif, Gârleanu, Minulescu, C. Pavelescu); la 5 februarie, concert al violonistei Margareta Protopopescu; la 3 aprilie, concert al baritonului N. Corfescu; la 14 şi 15 iunie, turneu Agata Bârsescu, apoi, în iulie, Petre Liciu); la 10 septembrie, violonistul Kneisel. Iar de la 29 ianuarie 1911, înainte, un ciclu de „conveniri sociale”, aranjate de filiala „Societăţii Doamnelor Române”, unde îşi dau concursul chiar şi cântăreţi ai Reuniunii, ca doamna Viorica Abager, domnişoarele E. Botezat, S. Mleşniţă şi V. Verenca, domnii V. Morariu şi G. Sotniţchi, dar şi un cor bărbătesc, sub con¬ducerea lui Severian Procopovici. Cooperează, aici, şi unele eleve de liceu, ca debutante la pian şi canto; printre ele, se remarcă domnişoara Porfira Ieşan, soprană, căreia, după 11 ani, i-a fost menit s-o întrupeze, cu strălucire, pe Dochiţa din „Crai nou”.

 

Iesan Porfira
Am amintit concertele acestea şi pentru a evoca atmosfera vremii, dar şi fiindcă, aproape la toate, Reuniunea avea obligaţii de patronaj.
Ajungem la anul administrativ 1912/13, ultimul pentru care s-a mai publicat un raport anual.
Evenimentul cu care s-a început anul acesta a fost schimbarea statutelor, care s-a votat în adunarea generală din 28 ianuarie 1912. Modificările cele mai importante sunt următoarele:

1. Pe lângă muzica naţională, Reuniunea o va cultiva şi pe cea clasică, dispoziţiune necesară, mai ales după ce a primit, ca moştenire de la mult regretatul Leon Goian, o bibliotecă întreagă de muzică clasică şi instrumente pentru un cvartet;
2. Reuniunea va avea dreptul de a întreţine şi o şcoală de muzică;
3. Comitelui va consta din 12 membri, în loc de 8, fiind agendele mult mai multe şi mai complicate decât la început;
4. Se instituie o comisie revizuitoare, care lipsea în statutele vechi.

În aceeaşi adunare generală, comitetul anului administrativ 1910/11 a fost însărcinat să poarte agendele mai departe, până la întărirea noilor statute. Aceasta a urmat cu data de 9 martie 1912, încât, la 14 aprilie, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, pe baza noilor statute.
Comitetul ales, în adunarea aceasta, s-a constituit astfel: prezi¬dent – Dr. Erast Tarangul, viceprezident I – Severian Procopovici, viceprezident II – Cornel Sorocean, cassier – Laurentie Tomoiagă, secretar de interne – Constantin Ieremievici-Dubău, secretar de externe – Victor Morariu, econom – Mihai Ţimpău, bibliotecar I – Nicolai Prelici, bibliotecar II – Procopie Rodinciuc, controlor – Nicu Tarasievici, membri fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

În comisia revizuitoare s-au ales domnişoara Elena Botezat şi domnii Remus Sbiera şi Constantin Lucaci.
Lista comitetului arată că se făcuse un pas important: intervenise împăcarea cu Severian Procopovici, care, în sfârşit, îl acceptase pe d. Karnet ca dirigent.
Dar în noiembrie, Erast Tarangul şi Laurentie Tomoiagă demisionează: iar comitetul se completează, alegându-se prezident prof. Dr. Iancu Cuparencu şi cassier, prof. Emil Săhlean.
Prima manifestare publică a corului, în acest an, fu, iarăşi una funebră: înmormântarea uneia dintre membrele sale cele mai zeloase şi distinse, domnişoara Maura Luţia, la 14 martie, sora aceluia care avea să fie eroul Lascăr Luţia.
De aici, înainte, nimic, până de Sânziene, când se execută un concert, cu program în cea mai mare parte nou:

1. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochii verzi”, amân¬două din opereta „La şezătoare”, coruri mixte;
2. a). Gevaert: „Păstoriţa”, b). Teodorescu: „După fragi şi după mure” (cor mixt);
3. a). Rameau: „Cântecul nopţii”, b). Flondor: „Cântec haiducesc” (cor bărbătesc);
4. a) Porumbescu: „Cât îi ţara românească”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt).

Şi iar pauză lungă, până la Sf. Nicolae (18 decembrie), când Reuniunea aranjează, împreună cu „Clubul român”, o „convenire socială”, la care s-au cântat:

1. a). Mehul: „La arme”, b). E. Mezetti: „Spre lumină” (cor mixt);
2. a). Teodorescu: „Cântare solemnă”, b). Teodorescu: „Fata de păstor” (cor mixt);
3. Flondor: „Viorica” (cor bărbătesc).

A urmat un concert, la 8 februarie 1913, cu program pe de-a întregul nou:

1. a). Kiriac: „Domnul Isus Hristos”, b), „Trei crai de la răsărit” (cor mixt);
2. Vidu: „Moţul, la drum”, cor bărbătesc, cu solo tenor (G. Sotniţchi);
3. a) Muzicescu: „Stejarul şi cornul”, b). Mandicevschi: „Lăcrimioare” (cor mixt, cu acompaniament de pian: August Karnet);
4. L. Tomoiagă – A. Karnet: a). „Mai am un singur dor”, b). „Doina”, ambele pentru solo tenor (L. Tomoiagă), cu acompaniament de pian;
5. a). Dima: „Între piatra detunată”, b). Teodorescu: „Ţiganca” (cor mixt);
6. Porumbescu: „La malurile Prutului” (vals pentru cor bărbătesc, cu pian).

La 3 martie, la înmormântarea arhimandritului şi priorului Ghedeon G. Balmoş, „generosul sprijinitor al reuniunii noastre şi al tuturor întreprinderilor şi instituţiunilor naţionale şi culturale din Suceava”, corul mixt al Reuniunii a cântat, în biserică, „De-oi adormi curând”, de Murgu.
Prea curând, încă o manifestare funerară: „în 16 aprilie, corul Reuniunii a dat onorurile din urmă mult veneratului profesor Ieronim Muntean. Bătrânul dascăl, cu inima pururi tânără, iubitoare de tot ce e frumos şi ideal, a fost unul dintre cei mai devotaţi membri sprijinitori ai reuniunii noastre şi, cât timp i-a îngăduit-o starea sănătăţii sale, totdeauna a participat cu însufleţire la producţiile ei.
În Dumineca Paştilor (27 aprilie 1913), corul bărbătesc a executat cântările bisericeşti la vecernia mare, în biserica Sf. Gheorghe ; s-a cântat „Hrisios a înviat!”, de Porumbescu, Vorobchievici şi de George Mandicevschi.
Ultima producţie din acest an administrativ, de 18 luni şi mai bine, a fost concertul de Sânziene (7 iulie), cu următoarele coruri mixte:

1. a). Vidu: „Grânele vara se coc”, b). Kiriac: „Jalea or¬fanului”;
2. a). Mendelssohn: „Rămas bun, codrului”, b). Tessarin: „Marinăresca”;
3. L. Domide: „Înşiră-te mărgărite” (legendă pentru cor mixt, cu solo bariton, executată, atunci, întâia oară în Bucovina);
4. Kiriac: „Morarul”;
5. a). Kiriac: „Sfântul Domn Iisus”, b). Teodorescu: „Ţiganca”.

Anul 1912/13 se caracterizează prin numărul redus al producţiilor, compensat şi motivat, însă, prin tendinţa de a înnoi mereu programul.
„Marea întreprindere a tipăririi compoziţiilor inedite ale lui Ciprian Porumbescu”, zice raportul, „nu a putut înainta după dorinţele şi aşteptările noastre, lipsindu-ne sprijinul material al publicului. Totuşi, după ce, acum un an, apăruse fascicolul al 10-lea, acum, de curând a apărui fascicolul al 11-lea, conţinând „Altarul mănăstirii Putna”, pentru cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian”.

 

 

III. Războiul şi Unirea (1913-1920)

 

Am ajuns, astfel, la perioada din preajma şi, apoi, din timpul războiului şi de după război, până la reactivarea Reuniunii, perioadă din care nu mai avem nici rapoarte anuale, nici arhivă, încât informaţia noastră se reduce la însemnări de carnet, amintiri şi material din ziare.
Astfel, o notiţă de carnet ne spune că adunarea generală s-a ţinut la 25 septemvrie 1913. În comitet s-au ales: preşedinte – Dr. Iancu Cuparencu, vicepreşedinte I – Cornel Sorocean, vicepreşedinte II – Nicu Tarasievici, cassier – Emil Săhlean, secretari – Victor Morariu şi Constantin Ieremievici-Dubău, bibliotecari – Emanuil Iliuţ şi P. Rodinciuc, controlor – Nicu Prelici, fără funcţiune – Constantin Procopovici şi Orest Procopovici.

 

Procopovici Orest
Iată, deci, că Severian Procopovici iarăşi lipsea din comitet, Împăcarea nu fusese deplină.
La 22 octombrie, se încep repetiţiile de cor.
La 1 noiembrie, Reuniunea aranjează o „convenire socială”.
La 6 noiembrie, ia parte activă la jubileul de 30 de ani al Societăţii „Şcoala Română”, cu un concert şi cu reprezentarea comediei „Leac pentru soacre”, de Trocaru.
Iată ce scrie, despre producţia aceasta „Viaţa nouă”, din Cernăuţi, în nr. 101, din 6 decemvrie 1913: „Corul Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, condus de neobositul A. Karnet, a executat, cu o preciziune uimitoare, cu o vervă artistică ce a stors admiraţia chiar şi a celui mai pretenţios amator de muzică, piesele: „Luceferii”, de C. Cucu; „Sfântul Domn Iisus”, de Gevaert; „S-a dus cucul”, de Kiriac; „Lugojana”, de Vidu; şi „Hora leliţelor”, de Movilă”. În comedia amintită, au jucat domnii I. Boca, N. Tarasievici, O. Procopovici, L. Tomoiagă, doamnele Holca şi Reuţ, şi domnişoara Popovici.

Un concert se mai aranjează, apoi, la 14 decembrie 1913, cu programul:
1. E. Stătescu: „Aidem fraţi!” (cor mixt);
2. E. Mezetti: „Cucul”, cor de dame, cu acompaniament de pian;
3. Brediceanu: „Câtu-i lumea pe sub soare” şi „Mândruţă cu ochi verzi” (coruri mixte, din opereta „La şezătoare”);
4. Mendelssohn: „Andante din Trio nr. 29” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – Karnet);
5. Castaldi-Karnet: „La arme!”, text de Şt. O. Iosif, cântec nou, pe atunci (cor mixt, cu pian);
6. Porumbescu: „Altarul mănăstirii Putna” (cor bărbătesc, cu solişti şi acompaniament de pian, şi această compoziţie abia apărută);
7. a). Bizet: „Marşul regilor magi”; b). Mendelssohn: „Cântecul ciocârliei”.

La 8 martie 1914, corul mixt cântă la „Te Deum”-ul solemn de la biserica Sf. Gheorghe (Mănăstire), în onoarea noului egumen, Inochentie Stefanelli, executând un psalm de Beethoven şi „Liturghia” pentru cor mixt, de Mandicevschi.
La 26 aprilie, corul are bucuria de a cânta la cununia domnişoarei Elena Botezat, apreciată solistă şi pianistă, cu domnul Dimitrie Cojocariu.
De Sânziene, n-a mai putut să aibă loc nici o producţiune, fiindcă intervenise asasinatul de la Serajevo, urmată de sinistra pre¬cipitare a evenimentelor.
La 2 septembrie, ruşii ocupă Cernăuţii, guvernul Bucovinei se mută la Vatra Dornei, iar Suceava se umple de pribegi.
La 2 ianuarie 1915, primii cazaci îşi făcură intrarea în Suceava, dar ocupaţia aceasta nu ţine decât 5 săptămâni, căci, la 9 februarie, ne văzurăm, iarăşi, cu husarii unguri.
În cursul anului 1915, corul Reuniunii, aşa redus cum era, prin recrutări şi prin pribegii, a fost ţinut să-şi dea concursul la mani¬festări patriotice austriece.
La 18 august 1915, de ziua naşterii împăratului Franz Josef, Reuniunea a cooperat la un asemenea concert; s-au cântat, în afară de imnurile de rigoare, şi „Doina”, de Muzicescu, cu finalul:

Verde-i bradul şi stejarul,
N-a fi tot cum vrea duşmanul.
Pune-om umăr doi cu doi
Şi-a mai fi cum vrem şi noi!,

final care nouă, cântăreţilor români, ne spuneau cu totul alta decât auzitorilor cezaro-crăieşti! S-a executat, atunci, şi frumosul cvintet al lui Porumbescu „Noapte, de primăvară”. Astfel, Reuniunea înţelegea să se manifeste româneşte şi în acele zile de strâmtoare, de siluire. Erau zilele când se zvonea că, la graniţele austro-ungare, se fac pregătiri militare contra României.
La 3 iunie 1916 începe ofensiva lui Brusilof, ofensivă politică, menită să atragă în război şi România, începe deci şi pe frontul bucovinean.
În noaptea de 17 spre 18 iunie, ruşii intră în Cernăuţi, iar in 21 iunie, în Suceava.

„Veni, în sfârşit, şi vestea cea mare, aşteaptă cu atâta înfrigurare: Intrarea României în război. Trei zile în urmă, miercuri, în 17/30 august, marele eveniment fu sărbătorit printr-o manifestaţie pe ruinele Cetăţii, iniţiată de Societatea „Dacia Română”, din Burdujeni. Atunci, întâia oară, s-a aclamat, pe pământul Bucovinei, România Mare, iar pe bătrânele ziduri, alături de steagul cuceritorilor ruşi, s-a văzut fluturând Tricolorul libertăţii naţionale”.

Amintim manifestaţia aceasta, fiindcă, în fruntea grupului de intelectuali din Suceava, care au luat parte, a fost şi Severian Procopovici, care le-a şi vorbit sucevenilor, „crimă” pe care şi-o va ispăşi cu multe luni de închisoare austriacă.
De aici, înainte, zidurile Sucevei vor răsuna de corurile cazacilor, care cântă şi la slujba dumnezeiască, în biserica Mirăuţilor. Dar cântă şi ai noştri, corul „studenţilor” şi cu elemente din corul Reuniunii, la înmormântări, ca bunăoară a mult meritatului prof. Dr. Animpodist Daşchevici, în ziua de 17 noiembrie 1916, sau în Duminica de 3 decembrie 1916, când se execută, la Sfânt, coruri de compozitorul bucovinean, sucevean chiar, Dionisie Para, şi de Muzicescu.
La 6 februarie 1917, se redeschide, sub oblăduire rusească, şi chiar la dorinţa ocupanţilor, liceul de băieţi, bineînţeles numai în româneşte, dar predându-se şi limba rusă.
Dar iată, acum, o însemnare de carnet, a celui ce scrie acestea, pe ziua de 5 aprilie 1917:

„Făcând ordine între notele Reuniunii, am găsit, cu bucurie, manuscriptele lui Porumbescu şi chiar opereta „Crai nou”, pentru toate instrumentele de orchestră şi pentru voci”, regăsire de bun augur.
Era anul revoluţiei ruseşti, sărbătorită şi în Suceava, într-un adevărat delir, la 25 februarie 1917, când tot oraşul era o mare roşie de steaguri şi pancarte.
Dar revoluţia însemna şi începutul dezrobirii fraţilor basarabeni, şi iată că la, 31 octombrie, învăţătorii „moldoveni” din Bălti au putut să aranjeze un concert, al cărui program, tipărit cu chirilice, îl am în clipele acestea pe masă, program bogat, de 16 numere, cu coruri mixte („Pe-al nostru steag”, de Porumbescu; „Hora Dobrogei”, de E. Mezetti; „Pescarul” şi „Totdeauna să bem vinul”, de Kiriac, „Ce te legeni, codrule”, de Schelezetti (adică Scheletti-Mezetti), „Doina”, de Teodorescu, „Stăncuţa”, de Muzicescu; „Axion”, de Porumbescu; „Morarul”, de Kiriac); cu „terţet de dame” („Voiajul în China”, de Mezetti) şi duet de dame („Fată de păstor”, melodie populară din Bucovina) şi cu recitări din Alecsandri („Adio, Moldovei”, „Sergentul”, ,,Pohod na Sibir”), Neniţescu („Ţara mea”), Coşbuc („Cântec”), Speranţia (anecdote).
Finalul acestui concert, cu adevărat reprezentativ – recunoaştem în el opera pribegilor noştri bucovineni, în frunte cu George Tofan, care ne-a şi vizitat în zilele acele – va fi fost impozant: „Marşul”, din opera „Olteanca”, de Dr. G. Otremba şi E. Candala (recte Caudella).
Dar de ce insistăm, aici, asupra programului acestuia? Pentru că, dacă el se datoria însufleţirii bucovinene şi chiar sucevene, la rândul său i-a fost îndemn tot unui învăţător, unuia din cei mai vrednici, regretatului V. Fediuc, răpus de gripă, în zorile Unirii, 30 noiembrie 1918, să aranjeze un mare concert în Suceava, la 2 decembrie 1917, zi care nu mai avea semnificaţia de aniversare a împăratului Austriei, căci acesta era mort de un an.
Sala a fost arhiplină de uniforme ruseşti. S-au executat coruri, cu elemente de ale Reuniunii, dar mai ales din „Asociaţia” învăţătorilor, piese pentru vioară: „Balada” lui Porumbescu, „Serenadă”, de Drdla, şi „Berceuse”, de Godard, şi s-au jucat dansuri naţionale.
Încurajat de reuşita concertului, Fediuc aranjează, curând de tot, la 17/30 decembrie 1917, al doilea concert sub firma „Comitetul învăţătoresc al districtului Sucevii”, cu program similar ca al celui anterior:

1. Muzicescu: „Concert religios” (cor mixt, acompaniat la pian);
2. N. Popovici: „Hora Dobrogeană” (cor mixt, cu pian);
3. N. Ganea: „Luceafărul serii”, cor bărbătesc, cu solo bariton (I. Macariciuc);
4. V. Vasilescu: „Corăbiasca” (cor bărbătesc);
5. „Ardeleanca”, joc naţional (domnişoarele Silvia Lucan, Jeni Sachelarie, Virginia Rodinciuc şi Filomela Şandru, şi domnii I. Dan, C. Miclea, V. Fediuc şi Oct. Balintescu);
6. Anecdote (re¬citări);
7. V. Bellini: „Norma”, trio pentru vioară (V. Morariu), violoncel (M. Totoescu) şi pian (doamna Viola Abageriu, care a acompaniat la toate piesele);
8. Vidu: „Răsunetul Ardealului”, cor mixt, cu solo soprană (domnişoara Jeni Sachelarie, care a avut un adevărat triumf);
9. Kiriac: „Morarul” (cor mixt);
10. Muzicescu: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”.

În sală, de rândul acesta, noile uniforme poloneze, ale unuia dintre regimentele naţionale, produse ale revoluţiei, după care începutul anului 1918 ne aduse trupe ucrainene, iar un ziar ca „Vestea” anunţă că, în Basarabia, se restabileşte ordinea, de către armata moldovenească, ajutată de trupe ucrainene şi româneşti.
Ziua de 2 februarie ne aduse, apoi, marea surprindere şi bucurie a ocupaţiei româneşti; dar, deocamdată, a fost o iluzie, un vis de scurtă durată, căci, la 8 martie, trupele româneşti părăseau Bucovina, iar în aceeaşi zi, după-amiază, intră în Suceava cea dintâi patrulă austriacă.
Un destin drept a făcut că trupele româneşti, care ocupaseră Suceava, să dea onorurile, în ziua de 29 februarie, sicriului profesorului poet Vasile Bumbac, cântăreţul lui Dragoş Descălecătorul.
Încep, curând, arestările ,,trădătorilor”: e dus şi Severian Procopovici, iar Reuniunea lui trebuie să-şi dea concursul, în aprilie, la un concert în folosul „Crucii de argint” austriece, care îngrijea de invalizi, orfani şi văduve, şi de familiile celor plecaţi la război.
La 8 iunie, corul Reuniunii îşi dă iar concursul la un concert în folosul invalizilor, iar la 27 şi 28 august, cântă la solemnitatea reîntoarcerii moaştelor Sf. Ioan de la Viena, unde fuseseră duse, în preajma venirii Ruşilor.
Ca eveniment muzical, mai tfrebue relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava.
Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim.
La 30 august, ei aranjează, apoi, un concert al lor, la care au luat parte activă şi elemente din reuniunea noastră, concurs dat cu drag, întrucât noi, românii, vedeam în aceşti croaţi pe tovarăşii de luptă ai fraţilor noştri ardeleni împotriva opresiunii maghiare.
Într-adevăr, şi la concertul acesta, ei au înţeles să se manifeste naţional: sala, împodobită aproape numai cu tricolorul lor, iar programul concertului, compus din coruri naţionale croate.
La 2 noiembrie, garnizoana aceasta croată, ofiţeri şi soldaţi, proclamă revoluţia şi rup rozetele de la chipie, înlocuindu-le cu tricolorul lor.
În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intrau în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu, aducând solia mântuitoare: „Graniţă între români, de astăzi, înainte, nu trebuie să fie!”.
Iar acum, a fost tot reuniunea noastră, care a făcut din Dumineca de 11/24 noiembrie 1918, în preajma zilei proclamării Unirii, la Cernăuţi (15/28 Noiembrie) ,,o zi de sărbătoare la Suceava”: liturghie în sobor, în sobor, la Sfânt, cu doxologie pentru Regele Ferdinand şi Regina
Maria. „Au fost clipe înălţătoare”, scrie Glasul Bucovinei”, care, atunci, era într-adevăr al întregii Bucovine (în nr. 19) „când sub străvechile bolti ale bisericii lui Bogdan şi a lui Ştefăniţă Vodă s-au pomenit, întâia oară, numele acelora care de mult sunt Suveranii inimilor româneşti din Bucovina.
Corul mixt al Reuniunii „Ciprian Porumbescu” intonează, cu mândră însufleţire, „Trăiască Regele!”; atunci, în mulţi ochi, am văzut lacrimi de fericire”.
Seara, a fost concert festiv „Ciprian Porumbescu”, sărbătorind „intrarea glorioasei armate române liberatoare”. Rândurile dinainte ale sălii arhipline erau ocupate de corpul ofiţeresc, care apăruse complet, în frunte cu colonelul Gheorghe Liciu.
Serbarea a deschis-o prof. Victor Morariu, cu un discurs, în care, plecând de la soarta tragică a românismului în războiul mondial, a reamintit fazele de durere, dar şi cele de înălţare şi mândrie ale răz¬boiului; a evocat umbrele acelor luptători bucovineni, care au murit fără să fi văzut cu ochii visul neamului împlinit. A insistat, îndeosebi, asupra lui Ciprian Porumbescu, compozitorul imnurilor „Pe-al nostru steag” şi „Tricolorul”, „martirul de la 1875 al cauzei ce triumfă astăzi”.
A urmat „Imnul Regal”, în cor mixt, apoi, la fel, nr. 3, cu „La arme!”, de Castaldi-Karnet, şi .„Dorul meu”, de Ion Mureşanu. Nr. 4 din program a fost măreaţa compoziţie a lui Porumbescu, „Altarul mănăstirii Putna”, cor bărbătesc cu solişti (tenor Grigore Sotniţchi, bas O. Baltinescu) şi acompaniament la pian (domnişoara V. Rodinciuc).

 

Sotnitchi George

 

N-a putut să lipsească, îndeosebi ca revelaţie pentru fraţii ce ne veniseră ca oaspeţi scumpi, duioasa „Baladă” a lui Porumbescu (vioară Victor Morariu, pian domnişoara Natalia Piţul).
Corul mixt intonează „Hora Severinului”, de Dima, şi „Lugojana” lui Vidu. Urmează marşul pentru cor bărbătesc „Treceţi regimente”, de I. Petrescu, şi celălalt „La arme!”, de Eminescu-Méhul (cor mixt).
Elevul Erast Tarangul (clasa a VIII-a) recită oda patriotică „Învierea”, de Radu Cosmin.
Serbarea s-a încheiat cu un tablou vivant, aranjat de prof. Em. Sahlean: România (domnişoara Silvia Lucan) dezrobind Bucovina (domnişoara Eugenia Sbiera), Basarabia (domnişoara Octavia Lupu) şi Transilvania (domnişoara Maria Tarangul).
Dirigentul corului a fost domnu1 Ion Macariciuc, teolog absolvent.
A urmat dans, cu muzica fanfarei Regimentului 16 Infanterie Fălticeni, fanfară care fusese „expulzată” la 1909!
La 2 decembrie, corul Reuniunii are durerea de a-i da onorurile cele din urmă lui Vasile Fediuc.
A urmat, la 8 decembrie, serbarea oficială a Unirii în Suceava, cu Tedeum, la care, iarăşi, a cântat corul „Ciprian Porumbescu”.
A treia zi de Crăciun (27 decembrie vechi, 9 ianuarie nou) s-a săvârşit, tot la Sfânt, pomenirea lui Ştefan cel Mare, cu parastas în sobor, cântând, fireşte, tot corul bisericesc al Reuniunii.

Seara, iarăşi concert festiv, cu concursul corului Reuniunii, sub conducerea domnuui I. Macariciuc, programul fiind:

1. Kiriac: „Domnul Isus Hristos” şi „Morarul” (cor mixt);
2. E. Caudella: „Ochi albaştri”; Scheletti: „Ce te legeni codrule”; şi Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (domnişoara Jeni Sachelarie, acompaniată la pian de domnişoara V. Rodinciuc);
3. a). Beriot: „Concert nr. 9”; b). Silvestri: „Serenade d’autrefois”, vioară (Victor Morariu) şi pian (domnişoara Hortensia Donisă):
4. a). Händel: ,,Cât de dulce şi plăcut”; b). Schubert: „Solie de amor” (bariton solo: domnul locotenent Nicolae Arghir, acompaniat la pian de doamna Lena Iacubovici de Boldişor);
5. Porumbescu: „Noapte de primăvară”, cvintet (soprană: domnişoara Porfira Ieşan, tenor: Grigore Sotniţchi, bas: I. Berhang, vioară Victor Morariu, pian domnişoara Duduţa Tarnavschi);
6. a). Brediceanu: „Cât îi lumea pe sub soare”; b). J. Movilă: „Hora fetiţelor” (cor mixt).

De aici, înainte, nu mai întâlnim, în cursul anului 1919, nici o manifestare a Reuniunii.
Ca evenimente muzicale româneşti sunt de înregistrat, în Suceava:

1. concertul violonistului Vasile Filip, la 11 martie;
2. în iulie, chiar trei concerte: al seminariştilor din Chişinău, al şcolii pregătitoare din Litenii moldoveneşti, şi al studenţilor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti;
3. la 6 august, concert al Societăţii ,,Nicu Gane” din Fălticeni, cu concursul violonistului Aurel Mihăilescu, elev al maestrului Enescu;
4. la 17 august, concert al regretatului tenor Şt. Ionescu-Milano, care ne vizitase şi înainte de război şi care, apoi, va deveni bucovinean şi chiar sucevean şi, împreună cu soţia sa, doamna Lucreţia Ionescu, protagonişti ai „trupei” de operetă a Reuniunii.

Am amintit toată seria aceasta de concerte, fiindcă şi acum, ca şi altădată, ele au compensat absenţa Reuniunii noastre, care, dacă se manifestase pentru a sărbători Unirea, o făcuse, totuşi, aşa-zicând, neoficial, neavând existenţă legală, nefiind încă reconstituită.

IV. De la reconstituire (1920), până la 1925
„Crai nou” şi „Baba Hârca”

Abia la 11 octombrie 1920 s-a putut întruni, în sfârşit, adunarea generală ordinară, în localităţile liceului de fete, cu 36 membri prezenţi. Severian Procopovici, urmat de domnul Victor Morariu, au recapitulat istoria Societăţii, în cele două perioade, de la 1903-1908 şi, de acolo, înainte. Se înregistrează, apoi, pierderile materiale, îndurate de Reuniune, în cursul războiului, arhiva, procesele verbale şi o parte din mobilier, pe când biblioteca a fost salvată, în partea cea mai mare. S-au păstrat şi instrumentele muzicale, donate de regretatul Goian.
A urmat, prin aclamaţiune, alegerea comitetului, care, în şedinţa sa de la 7 octombrie, s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Ioachim Ciuntuleac; vicepreşedinte II – Constantin Procopovici, casier – I. Hostiuc, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Grigore Sotniţchi, bibliotecar II – Pentelei Borosan, controlor – Eugen Palie, econom – Procopie Rodinciuc, membri fără funcţie – Orest Procopovici şi Chrisfi Saco. În comisia revizuitoare: Dr. Dragoş Bumbac, Pantelimon Nimigean şi Dim. Olinic.
Raportul din „Glasul Bucovinei”, de la 14 octombrie, constată că adu¬narea aceasta s-a ţinut într-o atmosferă de caldă însufleţire. A fost prima, după 7 ani (ultima, înainte de război, fusese la 25 septembrie 1913). ,,A triumfat, de astă dată, deviza Reuniunii, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, căci s-a făcut împăcarea între întemeietorul ei, prof. Severian Procopovici, şi cei ce au venit, după el, la cârma Reuniunii”. Am văzut că împăcarea de la 1912 nu fusese definitivă.
Între deciziunile mai importante ale noului comitet, au fost: ad¬miterea elevilor de liceu în cor, bineînţeles a elementelor selecte; executarea, cel puţin o dată pe lună, a unei liturghii, şi înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute.
Prima producţiune a fost, apoi, un concert, la 3 decembrie 1920, „splendidă inaugurare a unei ere noi”, zice „Glasul Buco¬vinei”, în nr. 584, din 10 decembrie): „Iată, deci, că avem, în Suceava, un cor puternic, bine disciplinat de mâna viguroasă şi abilă a maestrului Karnet. Voci frumoase, din belşug: vocile vechilor membri ai Reuniunii şi alte voci, tinere, pline de frăgezimea vârstei visurilor.
Soliste şi solişti aleşi: sopranul fin, discret al doamnei Eugenia Bacinschi (în „Ce te legeni, codrule”, de Scheletti, şi în „Ştii tu, bade”, de Brediceanu) şi sopranul plin, cald şi limpede al domnişoarei Porfira Ieşan (în romanţele ,,Si vous l’aviez compris”, de Denza, şi ,,Parfum de tei”, de Em. Drosino); apreciatul tenor, de un timbru întunecat, al părintelui Grigore Sotniţchi (în „Marinăreasca”, de Vessarin), şi tenorul, şovăitor încă, dar totuşi simpatic, al domnului Grigore Ruptaş (în veşnic frumoasa doină, din „Iarna” lui Porumbescu).
Programa, atât de variată şi bogată, i-a dat prilej corului să-şi arate, pe rând fineţa nuanţării (în „Păstoriţa”, de Gevaert, şi în „S-a dus cucul”, de Kiriac), forţa şi verva (în marşul „Fiii României”, de Muzicescu, şi în marşul ,,Haideţi, haideţi!”, din „Crai nou”, amândouă bisate), avântul vesel şi zglobiu (în hora „Cât îi ţara românească”, de Porumbescu).
Sala, plină, aplauzele, frenetice. La sfârşit, preşedintele Severin Procopovici a adresat câteva cuvinte publicului, evocând memoria lui Ciprian Porumbescu, vorbind despre reactivarea Reuniunii şi terminând cu aclamaţiuni la adresa Regelui şi Reginei, după care s-a intonai „Imnul Regal”.
A urmat o „convenire socială”.
Comitetul a şi intrat în corespondentă cu doamna Mărioara Raţiu, pentru reprezentarea operetei „Crai nou”, dar chiar primul răspuns a fost o decepţie: odată cu felicitările pentru reactivarea Reuniunii, doamna Raţiu ne înştiinţează că opereta s-a pierdut, fiind distrusă în timpul războiului, odată cu arhiva Şcolii Centrale din Bra¬şov.
Răspuns negativ a venit şi de la „Armonia”; în schimb, părintele Grigore Sotniţchi a găsit-o la domnul învăţător Ioan Bolocan-Vicoveanu, care s-a arătat dispus să dea la copiat, pentru Reuniune, corurile, solo-urile şi partitura de pian. Să nu uităm că „ştimele” s-au fost găsit, la Reuniune, încă la 1917.
Până să se pună în studiu opereta, secţia teatrală, adică cei doi „membri fără funcţiune”, Christi Saco şi Orest Procopovici, pregătesc o reprezentare mai modernă, cu „Ariciul şi Sobolul”, fabulă într-un act, de Victor Eftimiu, şi „Nevasta lui Cerceluş”, comedie de Petre Locusteanu, care s-au reprezentat, cu frumos succes, la 21 aprilie.

 

Saco Christofor
„Fabula” lui Eftimiu a fost debutul dramatic al domnişoarei Porfira Ieşan, tot atât de promiţător ca şi debuturile anterioare de cântăreaţă.
Cele două roluri bărbăteşti le-au înfăţişat înşişi domnii Orest Procopovici şi Christi Saco.
În „Nevasta lui Cerceluş”, a reapărut doamna Glicheria Sotniţchi, cunoscută publicului, încă dinainte de război, încadrată de domnii Saco, T. Macariciuc, P. Rodinciuc şi P. Borosan.
Dar seara aceasta ne-a mai adus un debut de mare succes: acel al altistei Octavia Lupu , în „Mama lui Ştefan cel Mare”, de Dima. Pe Ştefan l-a cântat, demn întru toate de aşa „mamă”, apreciatul bas I. Berhang.
Grandios şi precis şi corul, care a mai executat, cu strălucită bravură, „Cântec de primăvară”, al lui Porumbescu, şi marşul „Spre Alba Iulia”, de I. Chirescu, foarte aplaudate.
În urma invitării, din partea domnului primar George Popadiuc, Reuniunea a plecat, la 9 iunie, la Rădăuţi, cu aceleaşi două piese, dar şi cu un concert, cu următorul program:

1. Porumbescu: „Cât îi ţara românească” (cor mixt);
2. Dima: „Mama lui Ştefan cel Mare” (aici, însă, cu domnişoara Eliza Manug şi domnul E. Palie, ca solişti);
3. a). Dima: „În zădar alerg pământul”; şi b). Porumbescu: „Marşul cântăreţilor (cor bărbătesc);
4. Kiriak: „S-a dus cucul” (cor mixt).

„Culmea concertului”, zice „Glasul Bucovinei” din 28 iunie, „a fost balada lui Dima, „Mama lui Ştefan cel Marc”. Persoane competente asigură că, în executarea acestei dificile şi complicate partituri, corul reuniunii sucevene n-a fost mai prejos de corul „Armoniei”.
Dacă corespondentul nu insistă asupra celor doi solişti, e fiindcă amândoi se aflau într-o situaţie ingrată, domnişoara Manug, nefiind altistă, ci mezzo-soprană, iar domnul Palie nefiind bas, ci tenor!
Raportul continuă: „În piesele de teatru „Ariciul şi sobolul” şi „Nevasta lui Cerceluş”, diletanţii Reuniunii, doamna G. Sotniţchi, domnişoara Porfira Ieşan şi domnii P. Borosan, P. Rodinciuc şi T. Macariciuc, îndeosebi însă domnii Or. Procopovici şi Chr. Saco, au jucat cu vervă de adevăraţi artişti”.

Pentru Sânzienele anului 1921, domnu1 Barbu Grigoroviţa, pe atunci prefect al judeţului Sucevei, proiectase o mare serbare, de o jumătate de zi, având să se desfăşoare şi la Cetate, care, seara, urma să fie iluminată, proiect zădărnicit de o ploaie torenţială, încât, în cele din urmă, serbarea s-a redus la concertul şi reprezentaţia de teatru, aranjate de reuniunea noastră.
S-au cântat: „Cadril”, de Porumbescu, şi „Andaluza”, de Vidu (cocuri bărbăteşti); „Tu te duci”, de Dimitrie Voevidca (cor mixt); „Un răsunet de la Crişana”, de Vidu (cor mixt), şi două coruri din „Crai nou”, care era în pregătire.
Dar concertul i-a oferit publicului şi o surpriză, în afară de program, „două romanţe, cântate de domnişoara Porfira Ieşan, apreciată soprană, de un timbru dulce, foarte simpatic” („Glasul Bucovinei”, nr. 754, din 22 iulie 1921).
A urmat reprezentarea comediei, în două acte, a lui Alecsandri, „Doi morţi vii”.
„E un merit deosebit al secţiei teatrale a Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 754), „că a ţinut să scoată, din nou, la lumina zilei, piesa aceasta plină de haz şi de viaţă.
Plin de viaţă a fost şi jocul talentaţilor noştri diletanţi. Rolurile principale, Ghiftui, Egor şi Ferchezanca, au fost susţinute de domnii Orest Procopovici, Procopie Rodinciuc şi de domnişoara Finuţa Oscobeniuc.
Domnul Procopovici, în rolul atât de complicat, de variat în nuanţe de comic şi tragic, al boierului blazat Ghiftui, ne-a dat o adevărată creaţiune, reuşind să atingă, pe alocuri, înălţimi tragice.
Domnul Procopie Rodinciuc l-a înfăţişat foarte bine pe lipovanul Egor, cu umorul său flegmatic, cu furia şi disperarea sa, iar domnişoara Oscobeniuc, în rolul veselei văduve Ferchezanca, a realizat la perfecţiune tipul subretei, dând dovadă de talent real dramatic, adevărat temperament de scenă.
Nu mai puţin au plăcut, însă, în rolurile secundare: umorul domnului Christi Saco, în berbantul Agachi Flutur; patosul ridicol al poetului Acrostihescu-Odobaşa (domnui P. Borosan), îngâmfarea comică a posesorului Talpă Lată (Gheorghe Ruptaş) şi sfiala duioasă a orfanei Tinca (domnişoara F. Teutul)”.
În vacanţă, Reuniunea întreprinde, din iniţiativa membrului său fon¬dator şi generos sprijinitor, regretatul Dr. Teofil Lupu , directorul Spitalului din Suceava, o excursiune la munte, un mic turneu, la Câmpulung şi la Vatra Dornei, la 7’şi 9 August, cu concert şi teatru.
Programul concertului a fost acelaşi ca la Rădăuţi, deci având, iar, ca punct culminant „Mama lui Ştefan cel Mare”, tot cu soliştii Octavia Lupu şi I. Berhang. S-a jucat aici şi comedia ,,Doi morţi vii”, cu aceeaşi distribuţie ca la Suceava şi la Rădăuţi, afară de un singur rol, despre care iată ce scria „Glasul Bucovinei” (nr. 779, din 23 August):
„Rămâne să vorbim numai de noua achiziţie a ansamblului, pentru rolul orfanei Tiţa, domnişoara Porfira Ieşan, care a fost o vrednică parteneră a domnişoarei Oscobeniuc, prin jocul său atât de natural şi sigur, plin de căldură şi gingăşie. Meritul domnişoarei Ieşan e cu atât mai mare, cu cât domnia sa a primit rolul numai cu două zile înaintea reprezentării, în urma indispoziţiunii domnişoarei Teutul. Domnişoara Ieşan a mai încântat publicul şi ca soprană, cântând, în piesă, trei arii diverse”.
La Vatra Dornei, a asistat şi ministrul Vintilă Brătianu, cu doi fii ai săi, stând până la sfârşitul producţiunii.
La 5 noiembrie 1921, s-a ţinut, apoi, adunarea generală, în care raportul preşedintelui, enumerând realizările anului, constată că toate i-au adus societăţii venit material satisfăcător şi i-au ridicat moralul şi prestigiul. Bine se prezenta, deci, şi raportul casei, 11.510,90 lei venit, spese 9.008,90 lei, rămânând, deci, 2.502 lei disponibili, la care se mai adaogă 2.650 lei fond neatacabil. S-a ales, apoi, noul comitet, care s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Constantin Procopovici, vicepreşedinte II – Grigore Sotniţchi, secretar de externe – Victor Morariu, secretar de interne – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Dimitrie Voevidca, casier – E. Palie, controlor – Gheorghe Ruptaş, econom – Sidor Mitre, membri pentru secţia teatrală – aşa zice, acum, procesul verbal – Procopie Rodinciuc şi Christi Saco.
Urmează anul de glorie 1922, anul operetei „Crai nou”.
N-am putea să caracterizăm mai bine atmosfera de entuziasm a celor trei reprezentaţii, decât reproducând, în întregime. cronica apă¬rută, în nr. 690 din 6 aprilie al ziarului „Glasul Bucovinei”:

 

 

„Zile de sărbătoare la Suceava

Jubileul operetei „Crai nou”

 

„Duminică, 19, luni, 20 şi marţi, 21 martie 1922, au fost adevărate zile de sărbătoare ale Sucevei româneşti, zile de triumf ale culturii naţionale. A fost triumful harnicei Reuniuni „Ciprian Porumbescu”, care s-a ridicat la o prestaţiune artistică cum n-a realizat-o încă Suceava românească.
Senina, vecinic tânăra operetă a neuitatului Ciprian Porumbescu s-a înfăţişat publicului în condiţiuni care au întrecut orice aşteptare: orchestraţie bogată, executând cu preciziune nuanţele cele mai fine; soliste încântătoare, solişti vrednici de partenerele lor; cor puternic, bine disciplinat şi plin de viaţă; înscenare plină de poezie.
A fost o vrednică reprezentaţie jubilară, împlinindu-se 40 de ani de când „Crai nou” a văzut lumina rampei, la Braşov, în 28 februarie şi 26 martie 1882, sub conducerea compozitorului însuşi, căruia publicul braşovean i-a făcut ovaţii delirante.
Şi acum, la Suceava, opereta s-a reprezentat într-o atmosferă de nobil şi sincer entuziasm, iar ovaţiile mergeau mai ales la adresa celor doi maeştri, ale căror nume garantau, din capul locului, înfăptuirea minunii: domnul inspector general Dr. Grigorie de Pantazi, conducătorul artistic al montării şi înscenării, şi domnu1 August Karnet, ca dirigent muzical.
Solistele au fost domnişoara Porfira Ieşan şi domnişoara Eliza Manug (Anica).
Domnişoara Ieşan, cunoscută publicului, de doi ani, încoace, ca apreciată soprană şi ca remarcabil talent dramatic, a pus mult temperament şi inteligenţă în rolul complex al Dochiţei, rol în care duioşia alternează cu veselie, haz, umor, cochetărie nevinovată, vervă ironică, dar şi cu grijă, frică, spaimă. Acesta gamă de nuanţe a fost redată într-un joc mimic de toată fineţa, culminând în duetul-vals cu Ispravnicul, scenă jucată, dansată cu verva umoristică a unei veritabile subrete. Jocul acesta, unit cu înfăţişarea drăgălaşă şi cu farmecul vocii de soprană, limpede, caldă, mlădioasă, ne-a dat o Dochiţă ideală.
Anica domnişoarei Manug ne-a captivat, înainte de toate, prin exteriorul ei de dulce şi frumoasă „copiliţă de la munte”. Ne-a emoţionat în scena trezirii din leşin, unde e îngrozită încă de viziunea duşmanilor care o urmăresc, ca şi în duetul de fericire, unde ochii ei de mură se pierd în ai lui Leonaş; a fost de o graţie răpitoare în hora „Copiliţa de la munte”. Mezzo-sopranul domniei sale e dulce, plin, puternic, emisiunea vocii foarte justă, denotând o frumoasă şcoală”.
Dintre rolurile bărbăteşti, s-au impus, cu deosebire, Moş Corbu al domnului I. Berhang şi Ispravnicul domnului, P. Rodinciuc.
Domnul Berhang, care, deşi nu e român, e un veteran al teatrului românesc din Bucovina – nu e mic numărul rolurilor jucate de domnia sa – ne-a dat un Moş Corbu nespus de simpatic, prin umorul său plin de viaţă, prin duioşia doinelor, cântate cu vocea-i plină şi puternică, de bas, şi prin cheful neaoş românesc, cu care juca şi chiuia, în scena unde bea cu jandarmii.
Figura comică a Ispravnicului a întrupat-o, cu mult haz, domnul Procopie Rodinciuc, cunoscut ca talent comic din alte piese, îndeosebi din rolul lipovanului Egor, din „Doi morţi vii”.
Foarte simpatic, ca joc, ca înfăţişare şi ca voce (tenor) a fost domnul Nicolae Ştefanschi, în rolul tânărului Leonaş, iar domnul Teofil Macariciuc (Bujor) a fost un impozant căpitan de jandarmi.
Dacă soliştii s-au achitat, în mod atât de splendid, de rolurile lor, să nu uităm că au fost povăţuiţi nu numai de îndemnurile frumoaselor lor talente, ci şi de indicaţiile maestrului Pantazi, cel care a dat suflet, din sufletul său bogat, realizând frumoasa viziune a ansamblului, aşa cum o concepuse imaginaţia sa fecundă.
Opera lui Pantazi, operă de o săptămâna numai, se vădea îndeosebi în viaţa de care era animat corul. Corul acesta, compus, în partea cea mai mare, din elevi şi eleve de liceu, trăia în fiecare clipă, se mişca, se agita, se mlădia, se alcătuia în grupe încântătoare şi executa figuri de o estetică ireproşabilă – era corul coregrafului Pantazi.
La această frumuseţe a mişcărilor, se adăoga splendoarea costumelor naţionale şi frumuseţea montării – în mare parte, şi meritul regizorului, domnul Christi Saco – cu Crai nou lucind aievea pe cer, cu casa Dochiţei şi „Crâşma lui Moş Precup” – încât, dacă opereta a fost un deliciu al auzului, a fost şi o desfătare a ochilor.
Orchestra, care a cucerit auditoriul de la primele acorduri ale uverturii, era compusă din 14 persoane, între care, partea cea mai mare, diletanţii cei mai aleşi ai Sucevei, domnii: A. Bendas, C. Botezat, M. Derer, M. Feller, Dr. O. Ferlievici, Dr. J. Halpern,. Arnold Hasenöhrl, A. Migdal, V. Morariu, Const. Procopovici, Mih. Totoiescu, D. Voevidca, câţiva elevi de liceu, iar din Cernăuţi, domnii Const. Lupu (corn) şi Salter (trompetă).
Corul şi orchestra au urmat, cu preciziune, baghetei dirijorului Karnet, a cărui muncă, de aproape jumătate de an, a fost încoronată de succes desăvârşit.
Ca şi la 1882, la Braşov, aşa şi acum, la Suceava, au fost trei reprezentaţii, una după alta, căci matineul de duminică, în 19, deşi fusese anunţat ca o „repetiţie generală”, de fapt a avut tot farmecul şi tot fastul unei reprezentări.
Dar adevărata festivitate a fost în seara de luni, 20 martie, când sala era plină de publicul cel mai distins şi când, după Actul I, publicul i-a aclamat frenetic pe domnii Pantazi şi Karnet, iar preşedintele Reuniunii, domnul Severian Procopovici, le-a mulţumit tuturor celor ce şi-au dat concursul şi, îndeosebi, domnului Pantazi.
În răspunsul său, acesta a arătat că aceea ce l-a făcut să vină la Suceava, ca să conducă înscenarea operei „Crai nou” a fost cultul şi admiraţiunea pentru muzica acestei operete, a cărei reprezentaţie a condus-o, acum 20 de ani şi mai bine, la Cernăuţi, şi pe care, şi acum, o găseşte fot atât de frumoasă, limpede, cristalină ca un pârâuaş de munte. Domnul Pantazi a terminat evocând memoria lui Ciprian Porumbescu şi invitând asistenţa să-i aducă omagiul cu¬venit, sculându-se de pe scaune, ceea ce s-a şi făcut.
Tot atunci, domnişoarele Ieşan şi Manug au primit, din partea Reuniunii, câte un coşuleţ cu flori, în oale, drept recunoştinţă şi amintire pentru frumoasele lor prestaţiuni.
La reprezentaţia de luni, multă lume a fost rămas pe dinafară, ne mai aflând bilete; a trebuit, deci, să mai urmeze un matineu, marţi, în 21. Iarăşi, sala plină, iar reuşita şi entuziasmul, încă mai mare decât în cele două seri anterioare.
A urmat, apoi, la orele 9, o veselă „convenire”, la Hotel „Central”, un fel de „picnic”, la care „artiştii” au fost oaspeţii damelor din societatea românească.
I s-au adus, iar, omagii domnului Pantazi, prin rostirile domnului Victor Morariu, care a scos în evidenţă strălucita carieră şi personalitate artistică a maestrului şi deosebita onoare ce a făcut-o Reuniunii, prin coope¬rarea sa.
A fost salutat, ca oaspe drag, şi domnul prof. Constantin Şandru, care i-a făcut Reuniunii preţioase servicii, la reprezentare, având şi intenţiunea de a reprezenta opereta la Cernăuţi, cu Societatea „Tudor Flondor” şi cu concursul reuniunii sucevene…
Citesc, din nou, cele scrise şi caut să-mi dau seamă dacă entuziasmul nu m-a făcut să exagerez în bine. Şi răspunsul e: nu! Nu-mi e frică să fiu dezavuat din vreo parte sau alta, îndeosebi fiindcă aprecierile de mai sus sunt culese, în partea cea mai mare, chiar din acest public, pe care l-am văzut atât de entuziasmat şi care aşteaptă cu dor, cu nerăbdare, reprezentarea a patra şi a cincia, care vor urma”.
Aşa încheie raportul „Glasului”.
Dar se mai impune, aici, îndeosebi pentru ilustrarea generoasei spontaneităţi a gesturilor artistului Pantazi, să povestim cum anume a ajuns chiar el să-i facă Reuniunii acest nepreţuit şi neuitat serviciu.
Era în seara de 16 ianuarie. Repetam Actul I din operetă, în sala „Dom Polski”, toţi şi toate în mantale, căci era frig şi sala neîncălzită.
Deodată, ne pomenim cu Pantazi, ca privitor.
Ai noştri stăteau pe scenă nemişcaţi, cu mâinile în buzunare, şi cântau „Haideţi, haideţi pe plaiul înverzit!”.
La un moment dat, Pantazi sare pe scenă şi se răsteşte: „Apoi, asta-i „haideţi!”? Şi, nici una, nici două, o apucă de mână pe cutare duduie şi porneşte cu ea, mână în mână, roată, împrejurul scenei, arătându-le celorlalţi să facă la fel. După câteva minute de asemenea evoluţie a corului întreg, jur-împrejur, se opreşte şi conchide: „Asfa-i „haideţi”!”. Şi atunci ni s-a şi oferit, aşa, fără de veste, să ne facă „regia”; ba, a doua zi, l-am căutat pe domnul Inspector General al Artelor la Mănăstire, unde stătea ca oaspe, de i-am înaintat o cerere a Reuniunii, pentru o subvenţie, pe care ne-a şi scos-o, în sumă de 2.000 lei.
Ne-a venit, apoi, abia în ziua de 15 martie şi a stat lipcă de noi şi, în mai puţin o săptămână, a înfăptuit „minunea”!
„Crai nou” s-a mai reprezentat, apoi, a patra oară, la 6 mai, cu aceeaşi distribuţie.
Dar, înainte de aceasta, corul Reuniunii şi-a dat concursul, în duminica de 23 aprilie, la serbarea inaugurării Societăţii „Ateneul Român” din localitate, înfiinţat din iniţiativa regretatului luptător naţionalist G. G. Burghele, de la Dorohoi.
S-a executat iar balada ,,Mama lui Ştefan cel Mare”, unde altista Octavia Lupu a avut acelaşi mare succes, înfiorând cu vocea-i de un puternic dramatism. A mai cooperat, cu frumos succes, domnişoara Margareta Burduhos, cu „Doi ochi”, de Caudella, „La Espagnole”, de Chiara, şi cu aria populară „Scumpă, dragă lelişoară”, acompaniată de regretata pianistă, domnişoara Maria Procopovici, fiica preşedintelui Reuniunii. Concertul s-a încheiat cu marşul „Spre Alba Iulia!”, de Chirescu.
A urmat, apoi, concertul din ajunul Sânzienelor (6 iulie), cu ,,programă selectă de noutăţi”, care „denotă că Reuniunea îşi dă seama că e datoare să se menţină la nivelul superior, pe care l-a atins cu reprezentările operetei „Craiu nou”.

Iată programul:
1. a). Mendelssohn: „Ciocârlia”; b). E. Mandicevschi: „Marşul lui Dragoş” (cor mixt);
2. a). C. Bohm: „Peste un an”; b). Aug. D’Albert: „Fetiţa şi fluturele”; c). „Arii româneşti” (toate cântate, solo, de domnişoara E. Manug);
3. Mendelssohn: „Trio în Re-minor” (vioară – V. Morariu, violoncel – M. Totoiescu, pian – A. Karnet);
4. a). G. Meyerbeer: „Cavatina pajului”, din opera „Hughenoţii”; b). Ch. Gounod: „Aria lui Siebel” din „Faust”; c). A. de Quelle: „Liliacul alb”, vals (domnişoara Porfîra Ieşan);
5. G. Bizet: „Corul ţigarierelor” din opera „Carmen” (cor mixt, cu mezzo-soprană solo: Carmen – domnişoara Manug);
6. Porumbescu: „Cisla”, cvartet (domnii Ştefanschi, Ruptaş, Rodinciuc şi T. Macariciuc).

Raportul din „Glasul Bucovinei” remarcă preciziunea şi sonoritatea corului, apoi continuă:
„Pe Carmen însăşi ne-a înfăţişat-o şi a cântat-o domnişoara E. Manug.
Am scris „a înfăţişat-o”, pentru că însuşi tipul de frumuseţe brună, oacheşă, o predestina pentru rolul acesta, iar mezzo-sopranul domniei sale plin, viguros, dramatic a redat toată pasiunea ce clocoteşte în pieptul neînfrânatei ţigănci spaniole. Dar pe solista noastră, publicul a putut s-o admire şi ca fină interpretă de ,,lied”-uri.
Aplauze calde şi prelungite a secerat şi cealaltă solistă, domnişoara Porfira Ieşan, soprană lejeră, cu timbru cald şi dulce şi cu dicţiune superioară. În dificila cavatină din „Hughenoţii”, s-a revelat viitoarea cântăreaţă de coloratură, iar în aria lui Siebel, din „Faust”, şi în „Liliacul alb”, de A. Quelle, a fost de o frăgezime răpitoare”.

A doua zi, de Sânziene (7 iulie), a cântat, la liturghia solemnă de la Sfânt, corul bisericesc al Reuniunii, condus de domnul Pentelei Borosan.
La 15 octombrie, s-a sărbătorit, şi în Suceava, ca în tot cu¬prinsul ţării, marele eveniment al încoronării de la Alba-Iulia, printr-un Te Deum la Sfânt, unde, fireşte, a cântat acelaşi cor bisericesc al Reuniunii.
Ziua a doua a fost a serbărilor şcolare; a treia zi, marţi, în 17 octombrie, a fost un festival, aranjat de Reuniune în frumoasa sală a Primăriei, cu concursul fanfarei regimentului 113, staţionat, pe atunci, în Suceava.
Serbarea s-a început printr-un discurs al domnului Victor Morariu.
Măreţ a fost, apoi, „Imnul Regal”, intonat de corul mixt şi de muzica militară, care a continuat cu valsul „Valurile Dunării”, cu „Dans spaniol”, de Moszkowski, încheind cu potpuriul din „Crai nou”, preafrumoasă surpriză şi omagiu pentru porumbescienii noştri. Sfârşitul a fost marşul „Spre Alba Iulia”, cântat de cor.
La 25 noiembrie 1922, s-a ţinut, apoi, adunarea generală. Ra¬portul preşedintelui insistă asupra anului de glorie, care a încoronat activitatea Reuniunii. Şi raportul casei prezenta un progres simţitor: dacă, la 1 noiembrie 1921, în casă erau 2.572 lei, în cursul anului s-au încasat 27.419 lei, din care s-au cheltuit 22.821, încât au rămas 7.269 lei.
La propunerea comitetului, adunarea l-a proclamat, cu mare însufleţire, pe maestrul Pantazi membru de onoare al Reuniunii.
Adunarea a mai luat importanta hotărâre da a se intra în tratative de afiliere a Reuniunii la „Cântarea României”, Fundaţia „Principele Carol”.
Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Pentelei Borosan, bibliotecar II – Vasile Ţurcan, casier – E. Palie, econom – Christi Saco, controlor – Gheorghe Ruptaş, secţia teatrului: Pentelei Rodinciuc şi Nicolae Ştefanschi.

 

 

Anul administrativ 1922/23

 

La 28 ianuarie 1923, noul „Ateneu Român” al Sucevei îşi inaugurează primul ciclu de conferinţe, festivitate pe care o deschide corul mixt al Reuniunii, cu „Pe-al nostru steag”, şi o încheie cu „Doina”, de Muzicescu. Corul îşi dă, apoi, concursul şi la unele dintre conferinţele următoare ale Ateneului.
De ziua Unirii, 24 Ianuarie vechi (6 Februarie nou) Reuniunea a aranjat un mare concert, care, dacă a început cu „Imnul Încoronării”, grandioasa compoziţie a maestrului Kiriac, încolo a fost „concert de operă”, cum îl anunţa şi afişul, având în program:

1. Verdi: aria Violetei, din „Traviata”; F. Délibes: valsul „Coppelia”, (ambele cântate de domnişoara Porfira Ieşan);
2. Gounod: „Aria bijuteriilor”, din „Faust” (domnişoara E. Manug);
3. Mozart: duet din opera „Nunta lui Figaro” (soprană şi mezzo-soprană, domnişoarele Ieşan şi Manug);
4. K. Flotow: cor mixt cu cvintet din opera „Marta” – solişti: domnişoarele Ieşan şi Manug, domnii Nicu Ştefanschi, (tenor), T. Macariciuc (bariton), I. Berhang (bas);
Bizet: „Corul ţigarierelor” şi „Habanera”, din „Carmen”, (mezzo-soprană solo: domnişoara Manug).

Programa aceasta denotă, încă o dată, tendinţa comitetului de a menţine Reuniunea la nivelul superior, pe care îl reclama triumful cu „Crai nou”, tendinţă din care a ieşit şi deciziunea de a pune în studiu „Cavaleria rusticană”, de Mascagni. S-au şi început, în februarie, repetiţiile de cor pentru opera aceasta, dar, apoi, ambi¬ţiosul proiect a fost abandonat, primind executarea altei hotărâri mai urgente: comemorarea aniversării a 40-a a morţii lui Ciprian Porumbescu (6 Iunie 1923), pentru care se impunea şi reluarea operei „Crai nou”.
Ca şi la 1908, aşa şi acum, s-au lansat apeluri către toată obştea româneasca şi, în special, către societăţile muzicale, ca să-şi trimită reprezentanţii la Stupca, dar să comemoreze data aceasta şi la sediile lor, ceea ce, în mare parte, a şi urmat.
La Stupca, a fost, deci, din nou, mare slujbă în sobor, ca şi la 1908, cu acelaşi vrednic paroh, regretatul părinte O. Mironovici, care, de altcum, înţelegea să comemoreze ziua aceasta an de an. A urmai panahida, la cele 5 morminte, din nou îngrijite prin pietatea iubitoare a domnului Christi Saco, porumbescian din cei mai însufleţiţi.
Discursul comemorativ l-a rostit, de data aceasta, însuşi preşedintele Severian Procopovici.
A urmat o masă comună, în curtea marelui proprietar Krizmanic, boier care, fără să fie român, şi-a manifestat, astfel, frumoasele sentimente de preţuire a neamului şi a muzicii româneşti.
Merită să fie reţinut şi faptul că şi şcoala primară din Stupca a ţinut să aranjeze o serbare comemorativă.
Dar să-l ascultăm, iarăşi, pe corespondentul „Glasului Bucovinei” (nr. 1204, din 26 iunie 1923):

„La Suceava, îi aştepta pe corişti, în aceeaşi zi, o recepţie pen¬tru „Crai nou”; sosise neobositul, unicul Grigorie Pantazi şi se şi apucase de lucru: cu cuie şi cu clei, cu sfori şi cu sârmă, dregea culisele şi scena din sala Dom Polski.
El, artistul de reputaţie europeană, Inspectorul General al Artelor!
Duminică, în 10 iunie, la a cincia reprezentaţie a operetei „Crai nou”, sala prezenta acelaşi aspect ca la reprezentaţiile din martie 1922: o mare aglomeraţie, încât iarăşi multă lume a rămas fără bilete. Nu, „Crai nou” nou rămâne şi ar fi de datoria celor care au în mână destinele teatrului românesc să-i asigure operetei acesteia viaţa perpetuă pe care o merită. Ne gândim la domnul Leonard , care şi-ar face un nou titlu de glorie, luând „Crai nou” în repertoriul său.
Reprezentaţia a fost, sub toate raporturile, la înălţimea celor din anul trecut. Nou a fost, între solişti, Bujor (Liviu Halip, elev din clasa a VIII-a), care a făcut o figură foarte simpatică, surprinzând prin jocul firesc şi degajat şi prin timbrul plăcut al vocii sale de tenor-bariton.
Orchestra, mai puternică, mai completă decât anul trecut, fiind compusă din diletanţi şi din elemente ale Regimentului 113 Infanterie, a urmat cu preciziune baghetei maestrului A. Karnet, fapt care s-a remarcat chiar de la uvertură.
Antractul a fost închinat memoriei lui Porumbescu: într-un stelaj, acoperit cu un covor, se vedea portretul compozitorului, în ulei, ovaţionat de ambele soliste (domnişoarele Ieşan şi Manug) şi de alte doamne din cor, care întindeau crengi de brad deasupra portretului.
A vorbit, apoi, preşedintele Severian Procopovici, arătând rostul reprezentării comemorative şi salutând, în asistenţă, pe doamna Laura Porumbescu, cumnata lui Ciprian, şi exprimând regretul că nu s-a putut împlini dorinţa ca la această pioasă comemorare să asiste şi sora compozitorului, doamna Mărioara Raţiu.
A mai fost salutat, ca oaspete, şi domnul director Ştefan Scalat, care reprezenta „Armonia” din Cernăuţi.
O întâmplare norocoasă a făcut că la serbare au asistat şi elevele Şcolii Normale din Bucureşti, care sosiră în excursie şi au fost salutate, cu însufleţire, de toată asistenţa.
Domnişoarele Ieşan şi Manug au primit frumoase buchete.
În antract, s-au vândut publicului două ilustrate, tipărite în Editura „Glasul Bucovinei”, una înfăţişându-l pe Ciprian, a doua, pe el, împreună cu fratele său, Ştefan, şi cu surioara, Mărioara.
A urmat, apoi, într-o dispoziţie încă mai veselă şi mai solemnă, actul al doilea, terminându-se în aplauze şi aclamaţiuni entuziaste.

 

Pantazi Grigori
După plecarea publicului, cântăreţele şi cântăreţii, împreună cu membrii comitetului şi cu iubitul Pantazi, de asemeni şi muzicanţii din orchestră, s-au întrunit la o masă veselă, după care a urmat dans, până în zori.
În aceeaşi zi de 10 iunie, s-a sărbătorit memoria lui Porumbescu şi la Gura Humorului, printr-un parastas şi printr-o şezătoare, la care a vorbit Dr. Christi Saco, vrednicul iniţiator al serbării”.

În seara zilei de 6 iulie, ajunul Sânzienelor, s-a reprezentat iar „Crai nou”, cu domnul Halip în Bujor, iar Dochiţa – domnişoara Elvira Palie, care a înlocuit-o, cu frumos succes, pe domnişoara Ieşan.
Reprezentaţia a 7-a a fost, apoi, la Vatra Dornei, la 15 iulie, dar iarăşi cu domnişoara Ieşan, care a fost „mai bine ca oricând”. A fost să fie reprezentaţia ei de adio, căci, în luna septembrie, îşi părăsea postul de la Spitalul din Suceava, trecând la Cernăuţi – pierdere mult regretată de Reuniune.
Un succes, care trebuie considerat tot ca al Reuniunii noastre, a fost şi intenţia Societăţii „Carmen” din Bucureşti de a repre¬zenta „Crai nou”, intenţie comunicată doamnei Mărioara Raţiu.
La 6 octombrie, corul Reuniunii şi-a dat, apoi, concursul la un concert, aranjat de filiala locală a Societăţii „Principele Mircea”, de sub prezidenţia regretatei doamne Olimpia Lupu, mama apreciatei noastre primadone, care, şi în seara aceasta, şi-a meritat, pe deplin, laurii de argint, ce-î purta pe frunte.

Programul a fost acesta:
1. „Imnul Regal”, cor mixt, acompaniat de fanfara Batalionului 12 Vânători de Munte;
2. a). E. Grieg: „Sonata în sol-minor”; b). Sarassate: „Arii ţigăneşti” (vioară: domnul Arnold Krämer; pian: domnul August Karnet);
3. Poetul George Voevidca: recitări din versurile proprii;
4. a). E. Caudella: „Greşeala florilor”; b). „Vals”, de A. Karnet (domnişoara E. Manug);
5. „Ne-a cântat, apoi, domnişoara Octavia Lupu, adică ne-a înfiorat cu trei cântece, de colorit sumbru, sinistru, tragic: „Leacul” lui Caudella, „Cioara” şi „Litanie”, ambele de Schubert”.

„Altista noastră”, continuă ,,Glasul Bucovinei” (nr. 1390, din 24 octombrie 1924), „atât de admirată, a întrecut, de data aceasta, tot ce eram deprinşi să aşteptăm şi să auzim dela ea”.
După două coruri de Alexandru Voevidca, executate de corul liceului de băieţi, sub conducere domnului Dimitrie Voevidca, au urmat, la nr. 6 din program ,,duetele celor două primadone: „Cântec de noapte al călătorului”, de Rubinstein, şi ,,Salutul”, de Mendelssohn, duete în care contopirea celor două voci, atât de înrudite prin timbrul lor comun, a fost ideală. Ai fi zis: două voci, predestinate una pentru alta”.

La 12 octombrie, Reuniunea a trebuit să evacueze localul ce-l ocupa în „Casa Naţională”.
Din bunăvoinţa domnului director Vasile Buduhos, a fost adăpostită, apoi, într-o clasă a Liceului „Ştefan cel Mare”.
Adunarea generală, ţinută la 15 decembrie 1923, a fost, iarăşi, trecerea în revistă a unui an de frumoase realizări. La propunerea comitetului, doamna Mărioara Raţiu e numită, cu vii şi entuziaste aclamaţiuni, membră de onoare a Reuniunii.
S-a discutat, din nou, asupra chestiei afilierii la Fundaţia „Principele Carol”, urmând ca noul comitet să facă demersurile definitive.

 

 

Anul administrativ 1923/24

 

Comitetul ales de adunarea generală s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I. – Dimitrie Voevidca, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – E. Palie, controlor – P. Nimigean, membri fără funcţiune – V. Vasilescu, P. Rodinciuc.

 

Stefanschi Nicu
Chiar în prima şedinţă, preşedintele a ţinut să exprime bucuria comitetului de a-l avea în sânul său pe compozitorul Vasile Vasilescu, atât de apreciat şi de pe urma activităţii sale de la Societatea cantorală „Lumina” din Cernăuţi.
Noul comitet se preocupă, întâi, de înfiinţarea şcolii de muzică, prevăzută în noile statute, iniţiativă subvenţionată de domnul Dimitrie Cojocariu, pe atunci prefectul judeţului, cu suma de 1.000 lei.
S-a hotărât să se predea canto, vioara şi pianul, eventual şi violoncelul, s-a şi fixat deschiderea şcolii în ziua de 5 februarie 1924, dar, înscriindu-se prea puţini elevi, şcoala nu s-a deschis nici atunci, nici ulterior.
Un reflex al comemorării lui Ciprian Porumbescu a fost faptul că, chiar la începutul anului, Reuniunea de cântări din Turda şi cea din Reşiţa montană s-au adresat Reuniunii noastre, cerându-ne opereta ,,Crai nou”.
De revelion (pe atunci, încă 13 ianuarie 1924), Reuniunea, cooperând cu „Ateneul” şi cu „Cazinoul” funcţionarilor, execută un program cu două mari coruri mixte: cor din „Cavaleria rusticană”, de Mascagni, şi valsul „La malurile Prutului”, de Porumbescu.
Într-o şedinţă a comitetului, din 8 ianuarie 1924, se înregistrează, ca fapt împlinit, afilierea Reuniunii la Fundaţia Culturală „Principele Carol”.
De aici, înainte, adresele Reuniunii, ca şi plicurile, poartă antetul „Fundata Culturală „Principele Carol” / Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava”, aceasta fiind şi noua inscripţie pe sigiliul Reuniunii. Dar afilierea aceasta nu s-a menţinut nici doi ani, şi anume fiindcă avantajele ce le oferea scutirea de porto poştal, reducerea impozitelor la producţiuni şi reducerile pe CFR, pentru turnee, au fost desfiinţate succesiv, încât nu mai rămăsese în fiinţă decât obligaţia Reuniunii de a raporta despre activitatea sa la centru, de unde nu venea nici măcar un răspuns, necum vreo îndru¬mare sau iniţiativă, sau vreun sprijin pentru îmbogăţirea bibliotecii noastre muzicale, cum era prevăzut în condiţiile afilierii. Să nu uităm, totuşi, că Fundaţia i-a cerut Reuniunii o fotografie a membrilor în grup, fotografie care s-a şi executat, la 6 februarie.
Au urmat, în aprilie şi în mai, două evenimente festive, la care Reuniunea a avut prilej să se manifeste în mod vrednic.
La 20 aprilie, sosea la Suceava, pentru prima oară, ASR Principele Carol, în calitate de comandant suprem al vânătorilor de munte, pentru a lua jurământul recruţilor batalionului staţionat aici. Corul Reuniunii şi-a dat concursul la un festival, aranjat în sala Primăriei, în prezenţa înaltului oaspete. S-au cântat: „Doina”, de Muzicescu, „Spre Alba Iulia”, de Chirescu, „Pe-al nostru steag” şi „Imnul Regal”.
A doua sărbătoare a fost Congresul Ligii Culturale, de Dumineca Tomei, la 4 şi 5 mai, prezidat de însuşi Preşedintele ei suprem, Nicolae Iorga, şi organizat de secţia locală a Ligii, care fusese în¬fiinţată de curând, la 30 martie 1924, în preajmă, în vederea Congresului.
În seara întâia, a fost un festival al oaspeţilor, între care locul de frunte l-a avut corul ce ni le aducea pe frumoasele seliştence.
În seara a doua, a fost, apoi, rândul nostru, al sucevenilor; Reuniunea s-a prezentat cu patru coruri: „Mama lui Ştefan cel Mare”, „Valurile Dunării”, „Privighetoarea” (Mendelssohn) şi „Toarce, leleo”, iar Octavia Lupu, care, iarăşi, fusese „mama” lui Ştefan cel Mare (Berhang), a cântat două arii de Tosti („Dopo” şi „Matinata”), „Bagă, Doamne, luna-n nor” (Brediceanu), „Măi Române” şi „Fata Popii” (Porumbescu).
Dar încă înainte de aceste două festivităţi, la 14 aprilie, Reuniunea îşi dăduse concursul la concertul tenorului Piotr Romanowski, de la opera din Varşovia, care ne venea, în numele prieteniei româno-polone, având în program, pe lângă ariile polone, ruse şi italiene, şi două romanţe româneşti. Din partea noastră, s-a cântat şi aici: cor din „Cavaleria rusticană”, „Privighetoarea”, „Toarce, puică” şi „Valurile Dunării”.
Cum vedem, programele se repetă, ceea ce denotă o scădere a activităţii. Ne-o confirmă şi o corespondenţă „Din Suceava”, publicată în „Glasul Bucovinei”, nr. 1501, din 18 martie, unde citim:

„Reuniunea „Ciprian Porumbescu” pregăteşte un concert, dar luptă greu cu indiferenţa publicului românesc. Atâtea doamne şi domnişoare şi aţâţi domni, cântăreţi, nu găsesc, în conştiinţa lor românească, îndemnul de a da concurs Reuniunii, care are, doar, la activul său prestaţiuni aşa de frumoase. Oare nu e păcat?”.

Este o plângere care a rămas valabilă până astăzi şi e un fel de refren în istoria Reuniunii.
După un mare succes, triumf chiar, un stadiu de dezinteresare, oarecum de oboseală, ca şi acum, recent de tot, după incontestabilul succes de la Radio. Astfel, într-o şedinţă a comitetului, la 15 iulie 1924, un membru cerea „să li se adreseze coriştilor un ultimatum: ori-ori!”. Aceasta, după ce, de Sânziene, se cântaseră, totuşi, măcar două piese noi: „Aproape este Domnul”, de Haydn, şi „Bat-o focul”, de Galinescu, alături de reluările „Cântecul lui Ştefan cel Mare” (Muzicescu), „Hora fetiţelor” (Movilă), „Fraţi Români” (Scorpan) şi „Valurile Dunării”.
„Concertul”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1602, din 27 iulie) „a culminat în nr. 3 şi 6, executate de domnişoara Octavia Lupu, mult apreciata altistă, care a cântat ariile „Dopo” şi „Matinata”. de Paolo Tosti, apoi o doină, „Bagă, Doamne, luna-n nor”, şi „Fata Popii”.
Programul de Sânziene s-a încheiat cu teatru: comedia într-un act „Creditorii”, de Alecsandri, cu Ştefan Pavelescu (Alecu), domnişoara Elize Palie (Aglae) şi Procopie Rodinciuc (Jăvrescu), ca să nu amintim decât rolurile principale.
Suntem, aici, la un moment istoric: este debutul lui Pavelescu în Reuniune, acel Pavelescu, care apoi, în octombrie 1924, se oferă să organizeze secţia teatrală, căreia el, ajuns curând sufletul, animatorul Reuniunii, îi va da, apoi, o dezvoltare strălucită, care ar putea să fie considerată, după cum a şi fost, chiar ca excesivă, în raport cu rostul primordial al Reuniunii, cel muzical, dacă preocuparea de drama vorbită n-ar fi fost compensată din belşug prin strălucite realizări în domeniul operetei.

Anul nou, „era Pavelescu”, se anunţă chiar de revelion, Reuniunea cooperând, de data aceasta, numai cu teatru:
„Moştenirea de la răposata”, de R. D. Rosetti-Max, cu următoarea distribuţie: Poticnescu – Ştefan Pavelescu, Cafegiopulo – Procopie Rodinciuc, Ciripilă – M. Babor, Arghira – G. Ruptaş, Eliza – Eliza Palie, şi servitoarea – M. Cosmovici.
Iată ce scrie, despre reprezentaţia aceasta, „Glasul Bucovinei”, nr. 1731, din 11 ianuarie 1925:

„În cunoscuta farsă a lui Rosetti „Moştenirea de la răposata”, s-a distins îndeosebi, prin vervă şi temperament, domnul Ştefan Pavelescu (Poticnescu), care a fost directorul de scenă, sufletul reprezentării”; apoi: „A fost o idee ingenioasă că s-a adăugat, la sfârşitul piesei, un tablou, înfăţişând ospăţul de nuntă a celor două perechi, în seara de Sf. Vasile. Astfel, s-a putut intercala şi pluguşorul, ţiganul cu ursul, malanca”.

 

 

Anul administrativ 1925

 

Adunarea generală s-a ţinut, anul acesta, cam târziu, la 2 februarie. Raportul preşedintelui constată că activitatea din 1923/24 a fost mai redusă – azi am putea adăuga, din perspectiva desfăşurării ulterioare, că a fost un an de tranziţie, de dibuire, în căutarea unei îndrumări noi, care a şi venit, prin talentul şi iniţiativa lui Ştefan Pavelescu.
Noul comitet s-a constituit astfel: preşedinte – Severian Procopovici, vicepreşedinte I – Grigore Sotniţchi, vicepreşedinte II – I. Berhang, secretar I – Victor Morariu, secretar II – Nicu Ştefanschi, casier – Ilarie Berezniţchi, bibliotecar I – Ştefan Pavelescu, bibliotecar II – Pentelei Borosan, econom – T. Macariciuc, controlor I – P. Nimigean.
Comisia revizuitoare: T. Coclici, preşedinte, G. Ruptaş şi N. Cervinschi, membri.
Ca activitate, anul începe cu repetiţiile pentru „Baba Hârca”, a cărei reprezentare, la 23, 24 şi 25 martie, fu al doilea mare succes, al doilea triumf al Reuniunii şi cel dintâi al lui Pavelescu.

Iată cum ni-l relatează acelaşi corespondent sucevean al ziarului „Glasul Bucovinei” (numărul din 3 aprilie 1925):

De la „Crai nou”, la „Baba Hârca”!

După neuitatele sărbători de la 1922 şi 1923, întru comemorarea lui Ciprian Porumbescu, harnica reuniune suceveană a făcut un mare pas – înapoi, de la 1882, tocmai la – 1849, la „opereta vrăjitoare”(!) a lui Millo şi a lui Flechtenmacher. Un regres în timp şi în calitate, căci libretul de naiv romantism al lui Millo nu se poate asemăna cu vioiciunea limpede şi spirituală a lui Alecsandri, iar muzica lui Flechtenmacher nu are amploarea, avântul şi frumuseţea cristalină a melodiilor lui Porumbescu. Cu aceasta, nu i-am contestat bătrânei operele calităţile, pe care, totuşi, le are şi datorită cărora a fost foarte populară, pe vremuri, şi trăieşte până astăzi – dovadă şi turneul „Şcolii Normale” din Cernăuţi, dovadă faptul că s-a jucat şi la Iaşi, în stagiunea de astă iarna (vezi „Viaţa Românească”, numărul din decembrie 1924).
Deci „Baba Hârca” trăieşte, pe când – durere! – continuitatea operetei lui Porumbescu încă tot n-o vedem asigurată. Repetăm: direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi nu se poate sustrage de la datoria ei incontestabilă faţă de memoria lui Ciprian Porumbescu”.

Dar să ne întoarcem la „baba” operetei româneşti. Iată cum o aprecia chiar critica contemporană a ,,Albinei” lui Asachi, pe la 1849 (citată de Iorga, „Istoria literaturii române moderne, în veacul al 19-lea, vol. III, pag. 134): „Piesa nu se înseamnă prin ţesătura intrigii, ci prin tablourile pitoreşti, copiate după natură, prin costumele naţionale, chiar ţigăneşti”.
Să-l ascultăm şi pe cronicarul de la „Viaţa Românească”, din 1924: „Această feerie, cu muzică, draci şi îngeri, cu o vrăjitoare, care aduce patul Vioricăi pe scenă, prin puterea farmecelor, cu o droaie de ţigani, tăbărâţi într-un codru, cu o nuntă ţărănească, în car cu boi veritabili, care întră în scenă – pe scena din Suceava, carul nu încăpea – cu săteni în port naţional, cu cântece populare, cu horă, cu şotii – feeria aceasta, ce se isprăveşte cu un tablou vivant, apoteoza cununiei, are toate elementele cerute de o feerie naţională. Mâna şovăielnică a autorului de-abia a schiţat opera. Rămâne ca un poet adevărat s-o desăvârşească”.
„Baba Hârca” se menţine şi se va menţine, deci, îndeosebi prin elementul pitoresc şi spectaculos. Astfel, „regresul” făcut de Reuniunea din Suceava a putut fi, totuşi, un mare succes, un nou triumf. Şi dacă marele succes al lui „Crai nou” se datoria îndeosebi maestrului Karnet şi marii competenţe a lui Pantazi, succesul de acum e al aceluiaşi maestru de muzică şi al directorului de scenă, domnul Ştefan Pavelescu, sufletul reprezentării. Acesta ne-a dat însuşi o „Hârcă” de o vervă inepuizabilă, un tip nespus de viu şi de bogat în nuanţe: milogeala, linguşirea, ipocrizia ţigănească, orgoliul de vrăjitoare şi elementul mistic fioros, umorul şi zbuciumul tragic – toată gama aceasta am văzut-o redată, cu deplină iluzie a realităţii. Domnul Gheorghe Ruptaş, partenerul „eroinei”, a fost un ţigan (Chiosa) mucalit şi foarte real, în fiecare clipă, ţigan în carne şi în oase, delicios îndeosebi prin mulţime de giumbuşlucuri acrobatice”.
Pe bătrânul amorez şi logodnic păcălit (Bârzu) l-a făcut domnul Procopie Rodinciuc, specialist în asemenea roluri (Ispravnicul, în „Crai nou”, Jăvrescu, în „Creditorii”). Domnia sa place, prin felul său cu totul degajat de „a se juca pe sine însuşi”, aproape fără nici o sforţare,încât publicul i-a iertat, cu drag, răguşeala din seara a treia.

Manug Eliza

 

Viorica (domnişoara E. Manug), „o puicuţă de pădure, ochi-s parcă-s două mure, mijlocelul ca inelul şi sprânceana scris cu pana” – a captivat mai mult încă prin farmecul cântării: mezzo-sopranul domniei sale, plin şi generos, nu mai are nevoie de elogii. Plin de graţie şi de temperament i-a fost şi jocul; duioasă, în aria „Tata zice: Fată, fată”, isteaţă, în duetul umoristic cu Bârzu, răpitoare, în jocul moldovenesc „Cu cordele mândre-n gâţă, noi fetiţele jucăm”.

Domnia sa a fost punctul culminant al reprezentării, ca parte muzicală. A avut un partener demn în domnul Nicu Ştefanschi (Lascu-Vlad), simpatică figură de amorez, care a cântat îndeosebi de frumos aria „Nu voi nobleţe, averi, mărire”.
Am regretat că domnul Berhang, care ni l-a dat pe acel neuitat „Moş Corbu”, din „Crai nou”, de astă dată n-a putut să aibă decât un rol episodic, în care abia de cântă 6 facte. Dar şi aşa, în două scene numai, moş Gânju a fost plin de viaţă şi de haz.
Să nu uităm de „îngerul păzitor al Vioricăi”, domnişoara Duduca Sotniţchi, înger zglobiu şi graţios, cântând just şi drăgălaş, deşi cu voce fragedă.
Ca muzică, remarcăm, încă în special, cvartetul din Actul I (Hârca – Viorica – Lascu – Chiosa).
Corul, compus în majoritate din elevi şi eleve de liceu, plin, puternic şi bine disciplinat.
Orchestra Batalionului 12 Vânători de Munte, completată cu câţiva distinşi amatori, la înălţime. S-a remarcat, însă, monotonia relativă a uverturii, în raport cu cea din „Crai nou”, uvertură care nu are decât un singur motiv din ariile operetei”.
Montarea a realizat un maximum pentru mijloacele de care se poate dispune în Suceava: căsuţa Vioricăi, acoperită cu rogoz veritabil; patul, cu ea, venind prompt, prin vraja Hârcei, la fel şi cutiile cu daruri, ieşite din pământ, de unde, apoi, în Actul al II-lea, ieşea foc îngrozitor; în acelaşi timp, întuneric, fulgere, tunete, vâjâit de furtună, cazanul în care se fierb cei doi drăcuşori negri cu corniţe roşii, ţiuind amarnic de groaza supliciului, pentru ca, apoi, să iasă, alb şi strălucitor, îngerul, menit să-i strice socotelile vrăjitoarei.
Costume frumoase ţi bogate de ţărani şi ţărance, prinşi în horă, la începutul şi la sfârşitul Actului I; viaţă şi mişcare intensă în cor, îndeosebi în tabăra ţigănească, de la începutul Actului al II-lea, unde sar scântei – electrice – de pe nicovală, unde ingeniozitatea directorului de scenă şi cu inspiraţia umoristică a fiecăruia în parte dădeau un tablou de un nespus pi¬toresc. Aici, domnul Octav Rodeanu a fost un admirabil bulibaşă, plin de autoritate ţigănească.
Bag de seamă că n-am amintit, până aici, de irezistibila mască şi de costumul Hârcei şi al lui Chiosa; nu voi intra în amănunte; acestea trebuie văzute. Şi se vor mai vedea, căci, ca şi la „Crai nou”, succesul a mers crescând, din seară, în seară, încât, la reprezentarea de Bunavestire (a doua, de fapt a treia, fiindcă – tot ca la „Crai nou”, din 1922 – repetiţia generală din 23 a avut tot fastul unei reprezentări), a fost o aglomeraţie de nedescris, încât unii au rămas pe dinafară. Aceştia să se mângâie cu per¬spectiva reprezentărilor proiectate pentru luna mai.
Marele succes a fost, de astă-dată, şi financiar: 13.726 venit curat, ceea ce nu fusese şi nu se va mai repeta.
Dar reprezentaţiile proiectate pentru luna mai n-au aflat loc, pentru motivul că Reuniunea a trebuit să restituie notele, împrumutate de la „Armonia”.

La 23 aprilie, corul Reuniunii a cooperat la o serbare unică în felul său: se serba Sf. Gheorghe, hramul din vechime al oraşului Suceava şi patronul oştirilor Moldovei, printr-un „bal”, întitulat „La Curtea Domnească din Suceava”, o serată costumată istorică, aranjată de societăţile „Ateneul Român” şi „Liga Culturală”, măreaţă manifestaţie, pusă sub patronajul lui Nicolae Iorga, care a şi ţinut să asiste chiar activ, acordând premii pentru cele mai frumoase costume naţionale, singurele admise alături de costumele istorice din trilogia lui Delavrancea, costume puse la dispoziţie de către Direcţiunea Teatrului Naţional din Chişinău.
Erau, deci, pe scenă, care înfăţişa Sala Tronului, Ştefan Vodă, cu Doamna Măria şi cu Bogdan, şi cu marii boieri, între ei şi Luca Arbore (Victor Morariu), care a şi cuvântat în graiul cronicarilor, zicând, între altele:
„Făcutu-s-au aceasta pre gândul şi pre povaţa vestitului mare dascăl Nicolae Iorga, meşter la voroavă, carele iscusite letopiseţe au isvodit. Dumnealui această a noastră ser¬bare cu a sa fiinţă de faţă o cinsteşte, pentru care cinste cade-se nouă tuturora a-i mulţămi din adâncurile inimelor” (vezi discursul întreg în „Glasul Bucovinei”, nr. 1818, din 3 mai 1925).
La intrarea solemnă a alaiului domnesc, corul „Ciprian Porumbescu” a in¬tonat „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare”, de Musicescu.
Cu prilejul acesta, Ştefan Pavelescu s-a manifestat şi în calitate de coreograf, conducând dansurile naţionale şi a luat şi premiu pentru costum bărbătesc, de la domnul Iorga.
La mijlocul lui iunie, obţinându-se din nou notele „Baba Hârca”, sau şi început imediat repetiţiile pentru cele două reprezentaţii de Sânziene: matineu, pentru elevi, în 23 iunie, iar în 24, pentru public. A fost şi o memorabilă schimbare în distribuţie, rolul lui Vlad avândul domnul Nicolae Mihuţă, debutul acestui artist, care, în curând, va ajunge unul din protagoniştii „trupei” lui Ştefan Pavelescu, rămânându-i credincios chiar şi după ce a ajuns să facă parte din ansamblul defunctului Teatru Naţional din Cernăuţi, unde s-a ridicat până la rolul lui Ştefăniţă Vodă.
Pentru vacanţă, s-a reluat ideea unui turneu, dar nu cu „Barba Hârca”, ci cu „Crai nou”, şi anume, de data aceasta, dincolo de fostele hotare, la Botoşani şi la Dorohoi. Dar trimisul nostru, domnul Berezniţchi, ni s-a întors cu vorba să amânăm reprezentaţiile, până după campania electorală, ba primarul din Dorohoi bănuia, în numele „Crai nou”, un truc politic, propagandă pentru „secera” iorghistă !
Am şi renunţat la Dorohoi, iar la Botoşani am plecat, la 30 august, şi a fost iar un triumf. Terenul ni-l pregătise îndeosebi însufleţitul Mihail Grigore Posluşnicu , dirijorul şi sufletul Societăţii muzicale „Armonia”, lansând şi un apel cât se poate de cald.
La fel au făcut Societatea de muzică instrumentală „Harfa”, de sub prezidenţia doamnei Goraş, şi gazeta locală „Vestea”.
Ospitalitatea botoşănenilor a fost mai presus de orice laudă.
„Seara”, scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 1926, din 24 septembrie), „reprezentarea: o revelaţie pentru botoşăneni, care ne-au mărturisit că nu se aşteptaseră, nici pe departe, la aşa realizare artistică. Au fost aplauze cum nu le-a avut „Crai nou” niciodată la Suceava, aplauze chiar în cursul actelor”.
Iar „Gazeta Cetăţenilor”, din Botoşani, îşi încheia astfel reportajul plin de elogii: „Şi doar nu-s decât diletanţi, care, totuşi, unii din ei ar putea ocupa, cu vrednicie, locul prim în alcă¬tuiri muzicale cu pretenţie de artă, ca artişti rutinaţi în profesiunea lor”.

Un mare succes, artistic şi financiar, a fost, apoi, şi „Crai nou”, la Rădăuţi, la 21 noiembrie, reprezentaţie precedată de repetiţia generală pentru publicul din Suceava, în seara de 19.
Distribuţia, la Botoşani şi la Rădăuţi, a fost următoarea: Moş Corbu – I. Berhang, Bujor – Ştefan Pavelescu, Leonaş – Octav Rodeanu, Ispravnicul – Procopie Rodinciuc, Anica – domnişoara Eliza Manug, Dochiţa – domnişoara Elvira Palie.

„A fost un mare succes”, zice „Glasul Bucovinei” (nr. 1982, din 2 decembrie), „al operetei lui Porumbescu şi al Reuniunii de cântare din Suceava, succes artistic şi material. Rădăuţenii ne spuneau că rar când o întreprindere socială românească a putut să întrunească atâta lume, câtă s-a întâlnit, în seara de 21 noiembrie 1928, în vasta sală a „Casei Germane”.
Astfel, „Crai nou”, la Rădăuţi, a avut darul de a fi o impozantă manifestare a românismului din oraş şi judeţ, a fost un îndemn şi o festivitate. Caracterul festiv al reprezentaţiei s-a accentuat şi prin cooperarea orchestrei Batalionului 12 Vânători de Munte din Suceava, sub conducerea locotenentului Nicolae Stan, executând, înainte de uvertura lui Porumbescu. o altă uvertură, clasică, „Rosamunde”, de Schubert, iar în antract brilianta „Rapsodie română”, a lui Porumbescu.
În ce priveşte reuşita artistică a reprezentaţiei însăşi, corespondentul, sucevean fiind, preferă să nu se pronunţe şi zice: „Lăsăm cuvântul rădăutenilor, vom spune numai că sala, fiind arhiplină, a venit şi verva, de s-a jucat şi s-a cântat ca şi deunăzi, la Botoşani. Ne-a confirmat-o şi entuziastul prieten, Dr. A. Comoroşanu, care a ţinut să nu lipsească, nici de data aceasta, ba chiar a adus şi un număr de ţărani din Solca”.
Şi iată, acum, şi „cuvântul rădăutenilor”; e al domnului prof. I. Vişan, fost prefect, astăzi director (în „Gazeta poporului”, din Cernăuţi, numărul din 6 decembrie 1925):

        „Sala Casei Germane, plină de lume din oraş şi de la ţară, ca în vremea neuitatelor reprezentaţii ale lui Liciu. Cortina se ridică. Preşedintele Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava, venerabilul profesor Severian Procopovici, vorbeşte lumii adu¬nate. Idealele compozitorului, răpit artei româneşti în vârstă atât de fragedă, toarnă căldură în rostirea evocatoare şi revarsă tinereţe asupra atâtor capete încărunţite în cultul aceluia ce ne-a fost şi mare artist, şi mare român.
În faţă, la orchestră, domnul Victor Morariu îşi pregăteşte vioara, alături de soldaţii muzicii militare de la Batalionul 12 Vânători de Munte. De tot aproape, între privitorii din staluri, s-a aşezat PCS. părintele Arhimandrit Dr. Ortisie Popescu. Tovarăş de aspiraţii şi suferinţe cu Ciprian Porumbescu, luptând cu patima nestăpânită a tinereţii pentru împlinirea visului ce ne-a vrăjit şi nouă copilăria, au fost amândoi părtaşi, ca membri în vechea „Arboroasă”, ai gestului de vrednică afirmare românească, pe urma căruia aveau să li se deschidă largi porţile temniţelor chesaro-crăieşti…
În aplauzele ce le trimite sala, cu voioasă dărnicie, simţim prinosul de re¬cunoştinţă, închinat trecutului, dar şi celor ce-i continuă tradiţia în zilele noastre”.
Urmează rezumatul acţiunii operetei, după care continuă: „Impunându-se, de la început, când corul îşi încredinţează dorinţele lui Crai Nou, el este cu deosebire impresionant în Rugăciune.
Basul cuprinzător, simpatic al domnului Berhang face din creaţia cimpoierului Moş Corbu un rol ce nu se uită; domnişoara Manug ne cucereşte sufletele, în scena revederii cu Leonaş. Cochetăria rustică îşi găseşte expresie fericită în rolul Dochiţei, interpretat de domnişoara Palie. Ispravnicul nu putea să găsească un tălmaci mai bun decât domnul Rodinciuc. În rolul lui Bujor, domnul Ştefan Pavelescu se prezintă cu vioiciunea şi naturaleţea ce i le cunoaştem demult. În jocul domniei sale dispare diletantul. Vocea simpatică a domnului Rodeanu e, uneori, acoperită de cor.
Orchestra şi corul cooperează ireproşabil, sub dirijarea domnului Karnet. Cu acţiunea luată din viata satelor de munte, cu muzica ce tinde să exprime ritmul sufletului popular, cu aureola ce învăluie figura lui Ciprian Porumbescu, opereta „Crai nou” răsplăteşte cu bogăţia recunoştinţei străduinţele celora ce o cântă pe meleagurile noastre.
De nu ne-am teme de opoziţia zelosului vistiernic al Reuniunii din Suceava, domnu1 profesor Berezniţchi, noi ne-am îngădui o rugăminte: repetaţi reprezentaţia lui „Crai nou”, de la 21 noiembrie a. c. şi veniţi-ne şi cu „Baba Hârca”.
Dar anul 1925 a mai adus un eveniment important pentru Reuniune, un frumos spor al averii. Dizolvându-se, adică, vechiul „Musikverein”, Reuniunea a fost invitată de Prefectura judeţului să declare dacă e de acord, în baza unei dispoziţiuni din statute, să moştenească averea societăţii dizolvate. Răspunsul a fost afirmativ, fiind vorba de un pian.
Concomitent, s-a hotărât vânzarea vechiului pian, cumpărător fiind domnul Berezniţchi.

Victor MORARIU


Cimpanzeii politici

 

Bucovina Rock Castle

 

5 luni

 

 nu se mai ţine

 

         După Festivalul Poeziei Europene „Naţiunea Poeţilor”, sărbătorile memoriei „Ziua Artelor Plastice Bucovinene” şi „Arderea Cărţilor Bucovinei”, ioan cătălin nechifor, prin intermediul potăilor personale, a izbutit să desfiinţeze şi Festivalul Internaţional „Bucovina Rock Castle”.

        Festival nociv, tovarăşi, simbol al decadenţei capitaliste şi periculos poluator al pajiştilor socrului Hanuşteac (iar pajiştile l-au făcut, dacă nu om, măcar domn!), pe care pajişti populare atât de duios şi de tradiţional bucovinean îndeamnă, cântăcios, la băut şi la… mă rog, nu-i voie să şi scriu la ce, îndrăgiţii arendaşi de cultură judeţean orală brăteanu, filip şi steiciuc. 

       Fără îndoială că, aidoma tripletei arendăşeşti horvat-brăteanu-filip, nechifor îmi vrea binele, premeditând stoparea risipei mele de energii şi canalizarea acestora spre literatură şi publicistică.

        Mulţumesc fain, dom’ pozar, aşa o să fac!

 

 

Iane, recitatorul

 

1 Luni

 

cu limbă de lemn

 

         Cetăţeanul Iane, craiovean cu parale dolofane, cu care s-a pripăşit între homo patrioticus bucovinensis, are toane de notorietate.

        Cică, zice el, care se înghesuie în media suceveană mai dihai decât rumeguşul dat pe ape în branhiile peştilor, nu-şi doreşte notorietate, deşi se crede capabil să „declame ca Becali (ai grijă, coane Iane, boierule, că doar ai văzut cu ce consecinţe se lasă… declamarea de acest fel!), recita ca Vadim şi divorţa ca Prigoană”.

        Ei, nu, zău, coane Iane! Nici să mă picuri cu ceară nu mi te-aş putea închipui mobilându-ţi creieraşul cu priceperea tonelor de cărţi pe care le-a trăit Vadim; doar ca autor de poeme, unele excelente – în cazul lui Vadim, pe care să le reciţi, coane, cu emfază, izbutesc să mi te închipui. Dar plesnind, imediat după aceea, precum broasca din fabulă, care s-a vrut trupeşă cât un bou.

        Aşa că, resemnează-te, boierului USLaş roşu (ce repede te-ai revopsit din… verdele executiv!), cu biştarii puterii şi nu mai duce grija presei, care „exploatează, de cele mai multe ori, cancanul”, pentru că, oricum ai da-o, din ciocoimea voastră roşie nu se va alege, niciodată, nimic, nici măcar colbul demagogiei ieftine („de a munci, de a lăsa în urmă ceva bun”). Şi ştii de ce? Pentru că toţi cei, la care faci acuzatoare referire, sunt fie personaje, fie personalităţi, iar dumneata, coane Iane, nu vei ajunge, niciodată, nici una, nici alta.

         Eventual, precum broasca-bou din fabulă, vei plesni de invidie!

         Şi tot eventual, doar „punguţa cu doi bani”, pierdută, din prea multă naivitate, pe şleaul roşu al USLaşilor veşnic lacomi de creiţarii din pungile altora.

 

 

Neculai Bereanu

 

3 luni

 

altă „punguţă cu doi bani”

 

         Pentru că nu m-a interesat ultima campanie electorală, habar nu aveam că USLaşii judeţeni umblau, pe atunci, cu limba scoasă după „punguţele cu doi bani”, gen Iane sau Bereanu, şi nici n-am băgat de seamă ce a votat poporul: pe ei sau cizmele lor dă firmă?

        Prin urmare, abia acum aflu că pe cetăţeanul Neculai Bereanu îl doare soarta „fermierilor” suceveni (să trăieşti, bade Coşneguţă, dar, din ţăran prost de sântilie, mare domn fermier ai mai ajuns!).

        Curios, nevoie-mare, am căutat să aflu câte ceva despre generosul Bereanu, dar ioc!; în afară de faptul că şi acesta a avut şi are parale berechet şi calafat, cu care să ia în arendăşie un fotoliu „bucovinean” de senator, n-am mai aflat nimic. Ba da, cică vrea să-i scriem despre durerile noastre, dar e greu de crezut că vreun votant al vâscos de necunoscutului Bereanu ar putea fi chiar atât de prost, încât să o şi facă.

 

 

Nechifor, Sinescu şi Lungu,

 

închinându-se patriotic

 

2 luni

 

Eroismului

 

         M-a înduioşat până la lacrimi, mai anţărţ, patriotismul fierbinte al mândrilor noştri cârmaci, ing. Ioan Cătălin Nechifor, Florin Sinescu şi Ion Lungu. Oamenii ăştia iubesc şi preţuiesc eroismul, memoria şi spiritualitatea românească din judeţ, dar numai cu ocazia depunerilor de coroane şi numai ceva ce nu se există.

        Dar, fiindcă veni vorba: ce înseamnă „ing” din faţa numelui preşedintelui consiliului judeţean? Întreb, ca să mă dumiresc, pentru că Nechifor nu a practicat niciodată ingineria, deci sugestia prescurtată vizează, probabil, doar ing(eniozitatea) cu care, din pozar al lui Mîrza, a devenit, peste pajiştile lui Hanuşteac şi peste tradiţia activistă bolşevică, de familie, ditamai demnitarul român.

        Să vă trăiască!

 

Mini-paflete de Ion Drăguşanul
Caricaturi, culese sau doar copiate din „natură”, de Radu Bercea


Crima de la Reuseni

 

Crima de la Reuseni

 

1 Razesul

 

         Tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan Vodă, intră la domnie, detronându-l pe tatăl său, Alexandru Vodă, feciorul lui Iliaş. „Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-a, cu oaste, fiu-său, Bogdan Vodă. Însă, aşa zic unii, că nu a fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru vodă.
        Şi s-a lovit cu tată-său, Alexandru Vodă, la Tămăşani, aproape de târgul Romanului, în august, a 22-a zi. Şi, după multă nevoinţă, birui Bogdan Vodă pe tată-său, pe Alexandru Vodă, şi multă moarte s-a făcut în oastea lui Alexandru vodă.
         Şi, într-acel război, au pierit oameni de frunte, Onciul, logofătul, şi Costea Andronic, şi alţii mulţi, după ce a domnit Alexandru vodă 4 ani” (Ureche, p. 40).
        Înfrânt în bătălie, Alexandru a fugit în Polonia, împreună cu „coconii săi” legitimi, cerând ajutor şi de la leşi, dar şi de la ruşi, apoi oastea de mercenari a „apucat Hotinul şi Neamţul, şi Suceava, şi a aşezat pe Alexandru Vodă la scaun.
        Iar Bogdan Vodă, fără zăbavă, adunând oameni de pretutindeni, a scos pe Alexandru Vodă din scaun şi iar a apucat Bogdan Vodă scaunul. Iar Alexandru Vodă a năzuit iarăşi spre leşi şi a făcut jalbă de iznoavă împotriva lui Bogdan Vodă” (p. 41).

        Războiul care a urmat nu s-a purtat în ţinutul geografic al Bucovinei, ci în restul Moldovei, până spre Bârlad, tactica adoptată de Bogdan fiind cea a războiului de gherilă, în paralel stăruind pe negocieri diplomatice, în bună parte înşelătoare.

        Războiul acesta dintre fiu şi tată, care pare să reprezinte o culme a cruzimii în disputa puterii, s-a terminat cu victoria tatălui, fiul dispărând, cu pâlcurile de oaste care i-au mai rămas, prin pădurile în care încercase capcana arborilor înţinaţi, capcană eşuată din pricina celorlalţi moldoveni, care rămăseseră să lupte alături de Alexandru.
        Şi, totuşi, Alexandru nu rămâne în Suceava, ci se alătură oştilor polone în retragere, de teama fiului său. În Cetatea de Scaun, rămasă pustie, se reaşează Bogdan Vodă.
        Trebuie menţionat faptul că, din toamna anului 1449, lui Bogdan i se alăturase nepotul său, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, după o domnie pasageră, de nici o lună, în august, pe tronul Munteniei. În perioada aceea pare să se fi cimentat o prietenie puternică între cei doi veri, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, mai ales după ce amândoi vor supravieţui crimei de la Reuseni.
        Între timp, în Polonia, un moştenitor legitim al tronului Moldovenesc, Petru Aron, ţesea propria lui intrigă fratricidă, aşa că, „vă leatul 6963 (1454 – crima s-a petrecut în 15 spre 16 octombrie 1451, şi nu în 1454), după doi ani ai domniei lui Bogdan vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit, fără de veste, Petru Vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pe Bogdan Vodă la satul Reuseni, din jos de târgul Sucevii, şi l-au lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-au tăiat capul lui Bogdan Vodă” (46).
        Viitorii voievozi Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, tineri fiind, au întârziat, prin Suceava, pe sub ferestrele frumoaselor domniţe, aşa că au scăpat cu viaţă.

         Preveniţi de un supravieţuitor al masacrului de la Reuseni (în fond, au fost ucişi toţi oamenii lui Bogdan), Ştefan şi Vlad au fugit în Transilvania, peste Tihuţa, iar lucrul acesta se poate afla dintr-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, adresată braşovenilor, în 30 martie 1452, după ce Vlad şi Ştefan îi uciseseră pe mercenarii sibieni, angajaţi de Vlaicu Vodă ca să le ia viaţa. Iancu de Hunedoara spune că braşovenii pot sta liniştiţi („noi am făcut ca acela să plece; şi nu prin acele părţi, ci prin ţara Moldovei, deoarece nu voim să fie săvârşite oarecare vătămâni dinspre părţile noastre în Ţara Românească” – DRH, p. 425), pentru că verii au fost izgoniţi pe acolo pe unde au venit, prin Tihuţa, unde, desigur, îi aşteptau slugile domneşti ale lui Petru Aron.
 

         Capitolul care a urmat nu a fost mărturisit nici de cronicari, nici de călătorii străini, aşa că va trebui să încercăm să-l desluşim din finalitatea lui.
Vânaţi şi de Petru Aron, domnitorul Moldovei, dar şi de Vlaicu, stăpânul Ţării Româneşti, Vlad şi Ştefan se văd obligaţi să nu se îndepărteze de crestele munţilor. Vreme de vreo doi ani, cei doi tineri au trecut de la o stână la alta, de la o comunitate păstorească la alta, căutând nu numai refugiu, ci şi şansele de a înjgheba o oaste, cu care să ocupe, mai întâi, un tron domnesc. A fost să fie primul, cel al Ţării Româneşti, poate şi datorită faptului că Vlad era cu câţiva ani mai mare decât vărul său, Ştefan.

         Dar să nu anticipăm, ci să revenim la mărturiile lui Ureche. Foarte puţin româneşti, adică având ca repere fragmente de memorie moldovenească, dar masiv bazate pe scrieri străine ale vremii, la care noi nu mai avem acces.

         Aflăm, astfel, că, între timp, Alexandru Vodă, care nu renunţase la gândul de a redeveni voievod moldav, „în anii 6963 (1455), în luna lui mai, a venit Alexandru Vodă, tatăl lui Bogdan Vodă, cu oaste asupra lui Petru Vodă Aron şi au dat război la Movile. Ci norocul cel prost al lui Alexandru Vodă nici aicea nu-l lăsă să izbândească, că, dând război vitejeşte, dinspre amândouă părţile, birui Petru Vodă pe Alexandru Vodă.
         Văzând Alexandru Vodă că pierdu războiul, fugi la Cetatea Albă şi, acolo, s-a săvârşit” (p. 46).

         Bătăliile acestea între fraţi, între copii şi părinţi, au întârziat istoricitatea Moldovei, ţinut ocolit de pelerinii mărturisitori, de talia lui Francesco Filelfo, să ocolească „acea întindere campestră şi pustie a Sciţiei”, unde i-a întâlnit, ce-i drept, „pe goţi şi pe alani”, cum îi numeşte Filelfo pe moldoveni, după tradiţia vechilor scrieri europene, înainte de a depăşi, „cu efort maxim şi pericol extrem, munţii foarte înalţi şi inaccesibili, deasupra oraşului Baia” (Călători…, Supliment 1, Bucureşti, 2011, pp. 12, 13).

         Isoricitatea, dar mai curând ca tentativă, decât ca fapt stilistic, avea să se producă abia în vremea lui Ştefan cel Mare, pentru a se risipi aproape o dată cu el. Dar asta-i altă poveste.