Chipuri care există: Mihail Pascally şi Matei Millo

*

Pentru că au avut implicări importante în formarea culturii române, inclusiv în Bucovina, adeseori am vorbit sau am citat texte în care actorii, dramaturgii şi directorii de teatre Mihail Pascally şi Matei Millo (născut la Spătăreşti, şcolit la academia lui Nicolae Istrati de la Rotopăneşti) figurau ca personaje principale. Habar nu aveam că portrete de ale lor există, dar numai în paginile până de curând inaccesibile ale vechilor gazete româneşti.

*

*

Cele două portrete înseamnă, în materialul de faţă, doar un pretext de a vă asigura că mărturii importante pentru neamul nostru există şi că, printr-un efort minim, ele se şi pot recupera.

Iosif Vulcan: Despărţirea

*

Nu ştiu din ce pricini (folosirea abuzivă a neologismelor “lătineşti”?), opera lirică a lui Iosif Vulcan a rămas în închistarea limbajului etimologist, fără să încerce cineva să o recupereze şi să ne-o ofere în limbajul contemporan. Ceea ce nu este greu, dovadă fiind poemul “Despărţirea”, pe care l-am copiat astăzi:

*

Mândrul soare-n depărtare,

Colo, sus, la răsărit,

Se-mbrăca, cu pompă mare,

În veşmântu-i strălucit;

Dar inima-mi iubitoare

Se încinse-n negru doi,

Căci al dânsei dulce soare

Nu mai surâdea vioi.

*

Ce suavă dimineaţă

Peste cer se revărsa,

Nicăieri o neagră ceaţă

Nu zării pe faţa sa;

Însă cerul zilei mele

Fu tot negru, de nori plin,

Inima-mi ofta de jele,

Pieptu-mi scoase tot suspin

 *

Căci era clipita-n care

Fericirea-mi apunea,

Întrucât în depărtare

Se ducea copila mea.

Ah, minut de despărţire,

Mult erai întristător,

Sub acea nefericire

Apăsat, stăteam să mor,

 *

Dar copila-ncântătoare

Mângâios îmi zice-aşa:

„Răsări-va şi-al nost’ soare,

Şi noi iară ne-om vedea!”.

Însă dânsa, deodată,

Îşi întoarse ochii vii

Şi pe faţa-i adorată

Două lacrime zării

 *

Şi ce ea, prin vorbe-uşoare

Şi prin fapte, n-a putut

Aste scumpe lăcrămioare

Mult mă mângâiau plăcut;

Căci aceste lăcrămioare

Îmi spuneau încet, mereu:

„Te iubesc eu cu ardoare,

Cu credinţă, scumpul meu!”.

 *

Iosif VULCAN

(Familia, Anul III, 1867, nr. 31, p. 1)

Vanghelie Zappa, ctitorul Academiei Române

*

Povestea ctitoririi Academiei Române, uitată undeva, prin coloanele “Familiei” lui Iosif Vulcan, într-un material semnat de Iosif Hodoş, “Originea Societăţii Academice din Bucureşti”, scoate de sub colbul nepăsătoarei uitări numele unui “machidon” cu inimă mare şi cu avere pe măsură, care a gândit şi finanţat cel mai interesant proiect identitar românesc (“limba înseamnă pecetea dumnezeirii pusă pe sufletul unui popor”, spunea, în 1849, Aron Pumnul).

*

Originea Societăţii Academice din Bucureşti

*

„Evangheliu Zappa, macedoneanul… oferă statului român 3.000 de galbeni pentru cultura limbii şi literaturii române şi zice: „Facă-se dicţionarul român! Facă-se gramatica română! Fie produsul geniului omenesc dat în limba română!”.

*

Şi lasă voie liberă guvernului român de a urmări acest scop.

Şi statul român, şi guvernul au primit şi au urmărit scopul în modul cel mai eficace.

*

Oferta se face la 1860, luna februarie. Şi domnitorul românilor zice: „Ministerul Cultelor va lua act de această ofertă şi va fi cu sârguinţă pentru realizarea ei”.

*

Iar Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tot la acel an, luna aprilie, propune Consiliului de miniştri: a). a face mulţămită lui Zappa, cu decret domnesc, spre îndemnul altora; b). a face subscripţie naţională, care, cu fondul Zappa, să servească la instituirea unei Societăţi Academice Române; hotărăşte, din fondul Zappa, felurite premii.

*

Consiliul de miniştri aprobă aceste propuneri… Domnitorul însuşi aprobă aceste propuneri…

Evangheliu Zappa, tot la anul 1860, luna octombrie, văzând dispoziţiile luate de ministru, mai oferă 2.000 de galbeni, tot pentru scopul măreţ, menţionat mai sus, şi declară cum că, după săvârşirea acestor două lucrări, adică dicţionarul şi gramatica, dobânda capitalului se va întrebuinţa toată numai pentru cărţi trebuitoare limbii şi literaturii române.

*

Tot la acest an, urmează o dispoziţie ministerială, prin care se decide ca fondul de 5.000 de galbeni să poarte numele de „Fondul E. Zappa”; fondul să se dea cu dobândă şi, din dobândă, să se premieze cea mai bună gramatică şi să se lucreze dicţionarul.

*

Urmează, apoi, mai multe referate ministeriale şi jurnale ale Consiliului de miniştri, precum şi decrete ale Domnitorului, prin care se aprobă dispoziţiile menţionate mai sus. Astfel se afla această lucrare la sfârşitul anului 1862.

*

În anul 1863, se vede a se fi intrat într-o pauză în lucrarea măreaţă pentru viitorul frumoasei generaţii române…

*

Să nu uităm că Cuza Vodă, încă, a dat un fond de 1.000 de galbeni pentru acea Societate. Iar la 1866, luna februarie, Cuza cade şi se formează guvernul provizoriu sau Locotenenţa domnească. Guvernul de atunci reapucă lucrul, cu toată energia, cu toată inima, publică statutele, chemă la Bucureşti pe românii de litere din toate părţile locuite de români… Ministerul, însă, se schimbă şi află pretext de a revoca convocarea membrilor, înainte de 1 august 1866. Aşa, înfiinţarea Societăţii Academice Române a trebuit să se amâne încă pe un an.

*

Bucureştii, la sosirea lui Carol I

*

Şi era 1 august 1867, când Bucureştii, capitala României, erau veseli că pot întruni, pentru prima dată, fiii României care nu trebuiau a fi despărţiţi niciodată. Bucuria Bucureştilor era, într-adevăr, bucurie românească, când, ca printr-un farmec divin, erau adunaţi fiii exilaţi de-atâta timp de la sânul maicii lor, de la vatra gloriei, şi erau adunaţi ca să formeze, ca să reînvie epoca de aur pentru românime!…

*

Şi Societatea Academică se înfiinţă. Bătrânul Heliade şi căruntul Cipariu, şi bravul Laurian, păreau a reîntineri, văzând în jurul lor pe iubiţii discipoli, conferitori şi aceştia, împreună cu magiştrii la marele edificiu naţional, văzându-şi, odată, realizate visurile cele dulci ale bătrâneţii lor!

*

Întrunindu-se, astfel membrii Academiei, înainte de toate, s-au ocupat cu întocmirea definitivă a statutelor, cu organizarea internă a Societăţii, cu facerea programelor pentru Gramatică, Dicţionar şi traducerea de autori clasici, conform intenţiei fundatorilor.

*

Merită a se însemna, întru onoarea Societăţii, că primul membru onorariu a fost ales însuşi Capul Românilor, prea iubitul Principe al României…

*

*

Societatea, după statute, se va întruni, în tot anul, la Bucureşti, pe timpul de la 1 august, până la 15 septembrie” (Iosif HODOŞ, Familia, Anul III, 1867, nr. 45, 20 noiembrie, pp. 532-534).

*

Primul academician “de onoare” (mai ieri şi Băsescu era să fie făcut “onorar” al Academiei), abia sosise, pe Dunăre şi pe Dâmboviţa, ca să preia ţara ce-i fusese făcută cadou. Născut în 20 aprilie 1839, cel de-al doilea fiu al principelui suveran Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I, alesul lui Ioan Brăteanu, intra în Bucureşti, sosind pe Dunăre şi pe Dâmboviţa, în 22 mai 1866, iar „Familia” (Anul II, 1866, nr. 16 din 5/17 iunie) nu rata ocazia de „a saluta pe tronul întrunit al lui Mihai eroul şi Ştefan cel mare pre principele Carolu Ludovicu de Hohenzollern”, eveniment survenit „după atâtea lupte interne” în tânăra Românie. Chestia cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare poate fi trecută cu vederea, că doar suntem români, nu?