De la Ursa Mare, la… Constantin Emil Ursu!

*

Constantin Emil Ursu

Aseară, fremătând de bucurie pentru perspectivele pe care le deschide patrimoniul străvechi, scos de el la lumină de la Baia, m-a sunat Constantin Emil Ursu: da, s-a confirmat, pasta albă a ornamentaţiilor de pe vase a fost făcută din oase… umane!

*

Când am lansat această supoziţie, Emil, cu rigoarea omului de ştiinţă, care nu se poate lansa în speculaţii, m-a contrazis, iar eu l-am întrebat scurt: Pariezi?

*

Nu a pariat, pentru că, în sinea lui, Emil Ursu îşi dorea să am dreptate, deşi nu ştia că eu îmi găsisem îndreptăţirile în a fi atât de categoric într-o altă “arheologie”, cea a simbolurilor din epocile pretotemică şi totemică, epoci care nici măcar nu au fost luate în discuţie de către mediul ştiinţific românesc.

*

Epocile acelea ale pervertirii omului metafizic în om civilizat, odată cu conştientizarea Timpului – primul totem al Timpului a fost Ursa Mare, care, prin rotaţia în jurul lui Axis Mundi (Steaua Polară), marca, cu coada, anotimpurile, sunt şi epocile ascensiunii spirituale spre Cer-Ceruri, inclusiv prin cultul “străbunilor din Cer”, cult care avea să determine şi “înmormântările în Cer”, fie prin incinerare, fie prin aşezarea trupurilor pe stânci din munţi, pentru a fi “mutaţi” străbunii în Ceruri de către vulturi. Şi într-un caz, şi în celălalt, rămâneau frânturi de oase, care se înglobau în ritualic, dobândind o nouă viaţă prin urmaşi (trei din cele şapte vieţi, precizate de “Upanişade”), care, datorită funcţionalităţii vaselor, şi-i reaminteau mereu (în fond, atât durează “viaţa veşnică” – atât cât urmaşii îşi mai amintesc de tine).

*

Prin patrimoniul descoperit la Baia (anul 5000 înainte de Hristos, după cum s-a dovedit ştiinţific), Constantin Emil Ursu deschide noi şi, în cea mai bună parte, alte perspective de înţelegere a trecutului îndepărtat al omenirii. În fond, creatoarea Timpului, Ursa Mare, nu se putea lăsa descifrată decât prin complicitatea unui… Ursu, fie el şi Constantin, şi Emil.

Cântecele pierdute ale ucrainenilor

Portul tradiţional ucrainean

*

Datorită unor instructori semidocţi, dar care-mpuşcă leul din mers, ucrainenii din zona Siretului şi-au pierdut şi portul strămoşesc, dar şi cântecul tradiţional, copiii lor fiind obligaţi la nişte spectacole narodniciste de tipul “Balţoi Teatrî”, spectaculoase, dar penibile ca moştenire, ca tradiţie.

*

Antiuraineana Kolomeika din Siret

Portul ucrainean tradiţional

*

Şi în privinţa cântecului şi dansului, ucrainenii din judeţul Suceava ar putea răzbi lesne spre moştenirile autentice, pentru că există numeroase partituri cu cântece ucrainene vechi, culese din Rusia Roşie sau din Galiţia, deci din cele două provincii slave care au conturat, în timp, spiritul şi spiritualitatea ucrainene. Dar pe primarii localităţilor din zona Siretului nu-i mai interesează autenticul (comuniunea cu străbunii), ci saltimbăcăriile cu care să năucească proştii (mai ales pe cei din juriile veşnic incompetente ale Centrului Cultural “Bucovina”), aşa că nu are rost să atenţionez asupra unor vechi cântece vechi ucrainene, decât aşa, ca dovadă că ele au supravieţuit şi timpului, şi nepăsării:

*

Un vechi Kosak ucrainean

O altă “Bătută” ucraineană

*

Cât de frumoase şi de tulburătoare sunt aceste cântece de la confluenţa Moldovei cu Polonia de altădată veţi putea afla în 29 mai 2015, dacă veţi intra în Cetatea Sucevei, atunci când ZICĂLAŞII profesorului Petru Oloieru vor veni cu o a doua premieră, “Chemarea străbunilor“.

Călin Brăteanu, întomnând în primăvară!

Călin Brăteanu

*

Astăzi, luni – 4 mai 2015, în plină primăvară Călin Brăteanu se cam… întoamnă, începând un alt an al calendarului vieţii sale. Încă e tânăr, dar nu chiar atât de “veşnic tânăr şi ferice“, precum arată.

*

Ne-am întâlnit, i-am urat cele cuvenite, iar rândurile acestea le scriu doar pentru a vă reaminti că, în această zi de mai, un artist adevărat al Bucovinei, Călin Brăteanu, trăieşte ziua anuală a deplinei însingurări, în ciuda afluxului socializant de felicitări, ba chiar şi dincolo de graniţa duioasă (are două fete superbe!) a trăirii sărbătorii în familie.

*

Anul vechi al lui Călin Brăteanu,  încredinţat memoriei prin minunatul său album,  “Neamul meu şi satul meu“, lansat de curând, deja pune presiune pe anul care începe azi şi pe care Călin cu siguranţă că-l va păşi frumos (în plan artistic – planul directorial de şef al meu nu se ia în serios!).

La şi mai… operă-operă, Căline! Başca poemul, pe care ţi l-am dedicat în acrostih, într-una dintre zilele anului nostru vechi:

*

*

Cântecul edecarului de umbre

* 

Cântau doar barzii sub icoana clară

a nopţii de nesomn şi de-ntrebări

lângă cireşul ce-aştepta afară

insinuat sub geam de depărtări,

nu-l auzeam şi nu-mi păsa de bardul

*

Bătut în cuie chiar peste cireş,

rănile lui îmi şiroiau pe gardul

altor cântări, şoptite fără greş,

trăiam ascuns şi aruncam cu pietre,

eu, edecarul umbrelor târzii,

aveam de smuls din trupul bun al vetrei

acele rădăcini de veşnicii

necunoscute lumii – o strânsoare

ucigătoare, rea, nimicitoare.

Vânătorul de cântece

Vânătorul de cântece

*

Cu Timpul nu te poţi război, decât dacă te prelungeşti în trecut, păşind pe colbul cald de sub urmele străbunilor. Până la urmele strămoşilor e prea departe şi doar cu ochii s-ar mai putea ajunge.

*

Hălăduiesc adesea în trecut, fascinat de răscruci şi desişuri, dar, încet, încet, am început să cam ştiu potecile şi nu mă mai pot rătăci. Trebuie să ştiu doar înspre ce şi înspre unde mă mână sufletul şi, când îmi simt inima fremătând, pornesc la drum, agale, de parcă aş părăsi prezentul acesta atât de cenuşiu şi de obositor.

*

În ultima vreme, vânez cântece vechi, pe care să le încredinţez ZICĂLAŞILOR lui Petrică Oloieru. Astăzi, de pildă, am tolba plină, dar numai Petrică va şti dacă am adus altceva decât ceea ce i-am mai adus până acum. Petrică ştie să citească, eu nu. Citeşte şi se dumireşte, apoi îmi spune şi mie despre ce este vorba.

*

Astăzi, am poposit, mai întâi, în anul 1814, şi iată ce am găsit din ceea ce ar trebui să moştenim cu demnitate şi cu mândrie:

*

Ceea ce ar trebui să moştenim cu demnitate şi cu mândrie

* 

Apoi, am păşit mai departe, din an în an, până în 1821, ca să-mi redescopăr identitatea de moldovean cu sângele pururi aprins:

*

Identitatea de moldovean cu sângele pururi aprins

*

Când călătoresc în timp, pe cărările deja ştiute, văd crângurile şi hăţişurile, dar nu aud frunza fremătând şi nici tălpile frământând pământul. Tocmai de asta mi-am făcut ceată prădalnică, sub stărostia lui Petrică Oloieru, cu fârtaţi de nădejde, precum Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Gabriel Hurjui, ca să izbândim împotriva Timpului prin vânătoare de cântece.