*
„Aşa socotesc eu, cu firea mea cea proastă: când va vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici fanarioţi în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici vor fi boieri, nici vor putea mânca aceste două ţări aşa cum le mănâncă” (Ioan Neculce).
*
Ca lacoma omidă, ce-şi căuta o pradă
Pe fragede mlădiţe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcii copiliţe,
Boierule, cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine,
Setos de duşmănie,
Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele din vine
În blânda Românie.
*
De groază şi durere, de muncă şi bătaie,
De jaf şi umilinţă,
Am tot strigat, dar glasul se-neacă şi se taie
De-atâta suferinţă!
Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,
Aşa, în noi, suspinul
Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul.
*
Şi tu râdeai, jupâne, cu fală şi rânjire,
Râdeai precum un gâde
Ce vede capul jertfei zburat dintr-o izbire
Şi laudă, şi râde,
Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare,
E cea mai cu putere,
Căci nu credeai că-un suflet se face mult mai tare
Călindu-se-n tăcere!
*
Suspinul, ca scânteia ce cade jos, în paie
Sau pe-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie
Şi-n slavă s-o ridice,
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Şi un ecou găseşte,
Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate
Şi-n praf le mistuieşte!
*
Ca un satrap, la umbră lungit într-o grădină
În moale cugetare,
Privind cum se iveşte, când ziua e senină,
Un nor în depărtare,
Şi iată, în o clipă, furtuna sparge cerul
Cu flacăra urgiei,
Aşa din adormire nesocotea boierul
Suspinul României!
*
Căci el zice în gându-i, ca toţi apăsătorii
În scurta lor vedere:
Nu-mi pasă de nimic, nu mă-nspăimântă norii,
Un abur care piere!…
Un abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rătăceşte
Uşoară, nesimţită, gingaşă, dar în care
Un trăsnet locuieşte!
*
A douăzecia iarnă, a douăzecia vară
S-au dus pe-a vremii roată,
De când prin lungi ecouri suspinului din ţară
Răspunse lumea toată,
Căci sunt anume timpuri în care o idee
Îşi află un răsunet
Şi-atunci ori niciodată ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naşte tunet!
*
Aşa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,
Prin tainice cuvinte,
Că-o trâmbiţă de înger odată va să sune
Pe stârvuri şi morminte
Şi-un sunet, numai unul, va face să re-nvie
Încenuşata fire,
Căci vremea este totul: o clipă dintr-o mie
Aduce mântuire!
*
A douăzecia vară-mbrăcase ieri câmpia
În busuioc şi-n grâne
De când suspinul nostru smulsese România
Din gheara ta, jupâne;
A douăzecia iarnă, în haina-i de mireasă,
Se îndruma spre vară
De când suspinul nostru pe liftă n-o mai lasă
Să-şi bată joc de ţară!
*
Şi ţara se deşteaptă voioasă, zâmbitoare,
Plângândă răsfăţată;
Jos, florile dezmiardă, se uită sus, la soare,
De raze-nconjurată;
Scăldându-se-n lumina din ce în ce mai vie
Ca trandafiru-n rouă,
O alta simte viaţa, o veche bărbăţie
Şi o putere nouă!
*
Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt şi deodată
Cutremurul m-apucă,
O ceaţă se lăţeşte, o brumă-ntunecată,
O groaznică nălucă:
Boierii se ridică, ca hoituri învechite,
Din cripta infernală
Şi ca-n trecut se-aşează pe holdele-nverzite
Răzbiţi de flămânzeală.
*
Nu-i oare vreo părere, vreun joc al fanteziei
Teribila icoană?
Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei
Scăpat-ai viu din goană?
A ţării bucurie la patul morţii tale
Să fie o greşeală?
Venit-ai ieri în lume, să-nfrunţi cumplita jale
Cu faţa triumfală?
*
Sau poate că natura, sărind din căi bătute,
Din legile-i eterne,
Când teancuri de verdeaţă din mii de flori ţesute
Câmpia le aşterne
Şi filomela cântă şi soarele zâmbeşte,
Şi dragostea visează,
Atunci, de-odată, ninge… dar neaua se topeşte
Şi teama încetează…
*
Un mort, ce-n cursul vieţii a secerat blesteme,
Poporul povesteşte,
Cât viermii nu-l mănâncă şi nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezeşte,
Când vine miezul nopţii, când fulgeră şi tună,
Din groapa-ngrozitoare
Strigoiul dezmorţeşte şi iese la furtună…
Să fie asta, oare?
*
Sau poate că cadavrul se-ntâmplă câteodată
Să strângă din sprâncene
Ori ochii să deschidă, ori mâna îngheţată
S-o lase jos, alene,
Şi frica ne cuprinde, dar amăgirea trece
Şi nu ne mai înşeală:
Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece
Mişcare maşinală.
*
O, nu! E viu boierul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,
Nu-i nea de primăvară,
Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire
Grăbită să dispară,
Nu e nici letargia ce lasă o paloare
Pe tristele-i victime,
O, nu! E viu boierul! La trai şi la culoare
Întocmai ca-n vechime!
*
Nu s-a schimbat nimic, aceeaşi fudulie
De naşteri venetice
Din oameni fără nume, goniţi de prin Grecia
Şi pripăşiţi pe-aice;
Aceiaşi goliciune de inimă, de minte,
De cugete române;
De jafuri lăcomia, dispreţ de cele sfinte
Şi lipsă de ruşine!
*
O, nu! E viu boierul! Nu-i mumie, nu-s moaşte,
Priviţi-i crunta gheară!
Şi pentru ca îndată să-l poată recunoaşte
Nefericita ţară,
El trage după sine, ca-n zile de-nainte,
Invazia străină,
Chemând păgâni şi unguri să joace pe morminte
În patria română…
*
La luptă, dar! La luptă! Să ne vedem de-aproape!
Lăcustele-ngropate,
De n-aţi strivit chiar oală, din fundul negrei groape
Învie mai turbate:
N-om mai greşi de-acuma! Trecutul să ne-nveţe!
La vânătoare, frate!
La vânătoare! Însă, fără de puşti şi beţe,
Să-i baţi prin libertate!
*
11 februarie 1869
*
B. P. HAJDEU
(Familia, Anul V, 1869, nr. 9, pp. 98-100)
