Vasile Gherasim: Vei îndrăzni, gândire omenească!

Prefaţa singurei cărticele, pe care Bucovina a zvârlit-o pe memoria lui Vasile Gherasim

*

*

Muzei mele

 *

Struneşte-mi, muză, lira să mai cânt,

Porneşte-n piept orcane de simţiri;

Trezeşte iar speranţe şi-amăgiri

Şi-mi reînvie iar zeiescu-avânt…

*

Puteri îmi dă să-nfrunt nenorociri,

Aşează pe iubire-mi nimbul sfânt,

Dă-i glas de clopot la al meu cuvânt,

În mări prefă-mi stropi mici de fericiri.

*

Dă-mi ne-nfricare de antic erou,

De văd în viaţă chinuri de infern,

Deschide-i minţii mele cer şi iad

* *

Să ştiu cum sori s-aprind şi mări cum scad,
Ori de se mişcă timpul în etern:
Pe strune vechi s-adie-un cântec nou!

(Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1919, No. 80)

*

*

Simţiri de primăvară

 *

Era atâta lună

în lume astă seară ;

Şi-n noi atâta farmec,

Simţiri de primăvară!

*

Era atâta lună:

Noi auzeam cum cresc

Şi crapă micii muguri,

Cum toate se-nnoiesc.

*

Cu sete ne-mpăcată

Sorbeam în noi din plin

Viaţa fermecată

De-atâta cer senin.

 *

Şi-n ochii tăi albaştri

Eu sufletu-mi zării –

Pe-al tău simţii, iubito,

Că-n ochii mei îl ţii.

*

De ce atât de iute

Trec florile de Mai,

De ce ţi-i dat în lume

Numai atât să stai?

(Poporul, Cernăuţi, 1923, Nr. 55)

* 

 *

Gândirea

*

Afară-n picuri ploaia cade-ntruna

Şi vântu-şi plânge jalea zdrobitoare;

Se-nvârt alene ore după ore:

Stropi mici din veşnicie, câte una…

*

Iar gându-n înălţimi tot vrea să zboare,

Să-şi ia în zborul său nebun cununa

De lauri sau de spini. Lui e totuna:

S-a stinge-aşa sau va luci mai tare!

*

Şi Icar s-a suit în zări senine,

Natura astfel vrând s-o biruiască,

Dar s-a zdrobit trufia sa în sine.

 *

Mereu afară ploaia cade-n picuri.

Vei îndrăzni, gândire omenească,

Ca Icar zborul tot după nimicuri?

(Glasul Bucovinei, 1919, No. 81)

*

* 

Te-ai dus

 *

Şi florile sunt triste

Ce tu-n pahar le-ai pus

Pe masa mea, iubito,

Atuncea când te-ai dus.

 *

Le mângâi cu privirea

Şi zilnic le stropesc;

E în zadar, doar zilnic

Văd cum se veştejesc.

*

Şi florile acestea
De dor se vor usca…
Şi, poate, niciodată
Nu te vor mai vedea.

(Poporul, 1923, No. 35)

 *

Vasile Gherasim, primul mare eminescolog român

*

Odată şi acum

 *

Odată, când îmi străluceai

Pe cerul azuriu al dimineţii,

Te admiram, Luceafăr sfânt,

Te admiram din ce în ce mai mult,

Cu cât credeam că eşti mai sus, că eşti învăluit

În vălul Nepătrunsului zeiesc şi mare

De care, parcă, mă temeam…

 *

Si vremea a venit

Ca să pătrund cu mintea mea

Tot mai adânc în taina ta, Luceafăr blând, şi să dezbat Misterul ce, pe vremuri, am crezut că te îmbracă…

Dar, nici o clipă, mintea mea n-a încetat

Să te admire.

Fiinţa mea

Se simte-nemurită cu lutul ce e-n tine

Şi cu puterea ceea ce te mână

Pe căi pe care nimeni, poate, nu se duce…

 *

Şi-acum – de când am început să te-nţeleg

Şi să-ţi pătrund în suflet –

Te pot iubi.

Şi te iubesc mai mult, de când o ştiu

Că nu mai ai nimic

Din Nepătrunsul

De care-odată mă temeam,

Luceafăr blând al vieţii mele.

Şi totuşi parc-aş vrea să ştiu mai mult,

Din ce în ce mai mult,

Ce e ascuns în al tău suflet.

Sunt clipe-n care-aş vrea să ştiu mai mult,

Şi să iubesc mai mult –

Să pot iubi cum nimeni n-a iubit

Sub înstelată boltă – pe pământ…

(Poporul, 1921, No. 17)