Fonotecarea muzicii vechi bucovinene – Ziua a şaptea

Răzvan Mitoceanu, dezmeticindu-se cu o ţigară

*

Ne-a ajuns oboseala. Toţi patru suntem deja surescitaţi, iar o zi de odihnă se impune ca o necesitate. Aproape 200 de cântece vechi înregistrate, în mare majoritate… noutăţi absolute pentru contemporanii noştri cu atribuţiuni în cultivarea şi răspândirea folclorului, dar şi pentru noi – până acum, şi tot atâtea respiraţii stilistice lăutăreşti de odinioară, care îşi aşteptau trezirea la viaţă.

*

Petrică Oloieru, într-o pauză

*

Lăutarii de odinioară debordau de imaginaţie şi izbuteau, după cum o mărturisea şi Leon cav. de Goian, adevărate bijuterii interpretative, pe care Răzvan Mitoceanu, ca scripcar ocazional, trebuie să le descifreze din mers şi să le redea cu toată fidelitatea. Petrică Oloieru s-ar putea mulţumi cu o armonie ritmică simplă, dar orchestrează pe loc, în sonorităţile vremurilor vechi. Lucrăm cu doi mari muzicieni, Răzvan şi Petrică, dar, după o vreme, rupem ordinea stabilită de calculator a manuscriselor şi băgăm în lucru fantezii savuroase (“Rotututunda”, “Trambal” etc.), câteva ruseşti (“Astea sunt de la mama lor!”, comentează Petrică) şi sârbe (iarăşi peri albi, pentru că sunt de o bogăţie stilistică impresionantă, cu rezolvări finale neaşteptate), trei “jâdăucuţe” şi vreo cinci “ţigăneşti”, urmând să revenim la hore abia poimâine.

*

În uşa studioului de înregistrări

*

Lucrând, înţelegem că va trebui să găsim o formulă de explicare, de conştientizare şi de asumare a melosului vechi bucovinean (noi am înregistrat, deocamdată, 200 de piese din… 2.200, deci nici măcar o zecime), chestiune care nu se poate face decât instituţional, prin Centrul Cultural “Bucovina”.

*

Spre seară, am vorbit la telefon cu Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor, convenind o întâlnire pentru mâine sau poimâine, prin care să luăm în discuţie o strategie şi nu doar o oportunitate de spectacol. Fără îndoială, fiecare timp are respiraţia lui, dar patrimoniul de spiritualitate dă consistenţă chiar şi noilor respirări, care, în afara acelui patrimoniu, nici nu există.

*

Dănuţ Lungu, în timpul înregistrărilor

*

Fonotecarea muzicii vechi bucovinene – Zilele 5 şi 6

*

Încă două zile de muncă pe brânci (nimic din stilul lăutăresc al Bucovinei istorice nu se continuă în “folclorul” de după anul 1946, când muzicienii Reuniunii “Ciprian Porumbescu” au fost băgaţi în închisori, pentru a se “edifica” folclorul nou, care să bucure clasa muncitoare – cum se scria într-un recent pliant aniversar al Ansamblului).

*

Ascultând, am tot pus întrebări, iar Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru, muzicieni muzicieni fiind, mă dumiresc repede, de la ei aflând eu următoarele:

*

Printre puţinele relicve de patrimoniu spiritual bucovinean, care au supravieţuit, fragmentar, până astăzi, se numără:

*

1. Refrenul “Danţului” lăutarului Ilie Marcu, din Frătăuţii Noi, transformat, prin schimbarea tempoului, în “Hora de la Pojorâta” – Piesa înregistrată nr. 130;

*

2. Armonia “Danţului” lui Iordachi Gherasim, din Grăniceşti, devenită “instrumentaţie” şi ritm la modă pentru toate orchestrele de nunţi de astăzi – Piesa înregistrată nr. 131; 

*

3. Partea a treia a “Horei de la Mitoc”, devenită temă extinsă în “Hora Câmpulungului” (în setul următor de înregistrări, pe care îl voi posta mai târziu).

*

În ciuda faptului că multe nume de jocuri, hore şi dansuri se repetă (Ardeleneasca, Busuioc, Corabeasca, Brău, Hora etc.), fiecare melodie nu înseamnă variante ale unui singur cântec, ci cântece diferite, care îndreptăţesc opinia lui Răzvan Mitoceanu cum că denumirile acelea făceau trimiteri coregrafice şi nu melodice sau interpretative (de pildă “Brâul” se juca în semicerc translatat mereu spre cerc – şi o confirmă şi Simion Florea Marian).

*

Singurele variante ale aceluiaşi cântec, pe care le-am întâlnit noi în peste 160 de înregistrări, sunt cele ale “Horei frumoase”, deşi varianta lui Ion Bidirel, din Stupca, şi cea a lui Alexandru alui Vasile Bujdei, din Vicovu de Sus, deşi poartă acelaşi titlu, diferă interpretativ, iar varianta “Hora bradului”, a lăutarului Gheorghe Chiciu din Gura Solcei pare a se individualiza şi mai mult.

*

Splendide, cu substanţă de melos de curte domnească, sunt horele, de la 1880, ale lui Alecu Lupaşco din Cernăuţi – ambele cu trimiteri clare spre  Niculae Picu, precum şi “Hora de la munte”, cântată de suceveanul Maftei Onofrei, horă care are coloristica densă şi nuanţată, specifică horelor lui Grigore Vindereu şi care presupun o tehnică a viorii ireproşabilă (iar Răzvan Mitoceanu o are).

*

Acestea ar fi câteva scurte observaţii, care vizează şi horele pe care le vom posta ceva mai târziu, Dănuţ Lungu ocupându-se deja cu fonotecarea lor.

*

*

Bucovina, euroregiune tradiţională protejată

Suceava, capitală culturală europeană: drum închis!

*

Un statut aparte pentru Bucovina, în peisajul cultural european, nu se poate dobândi din încropeli, din colaje de manifestări, în care, până acum, lungu a dat cu piciorul, dar pe care, de anţărţ, începe să le fluture deasupra ţestei ca pe o panglică de hârtie igienică. Şi nici nu are nevoie Suceava şi, cu atât mai puţin, Bucovina de vremelnicia numită “capitală culturală europeană”, pentru că Bucovina înseamnă, aşa cum observase colegul meu Victor T. Rusu, o euroregiune tradiţională, pe care nu ştim şi nici nu vrem să o valorificăm ca atare.

*

Numai că statutul acesta trebuie asumat, afirmat şi recunoscut ca atare, acel protejată, care poate încununa specificul bucovinean, garantând durabilitatea interesului pentru ceea ce există şi dincolo de frumuseţea clasică a Bucovinei.

*

Sunt ani şi ani, de când noi, cei aflaţi la cheremul rataţilor politici pe care-i tot deversează toate partidele în sistemul decizional al culturii, încercăm să traducem în faptă criteriile care să-i asigure Bucovinei statutul de euroregiune tradiţională protejată. Nu întâmplător m-a apucat pe mine pasiunea pentru muzica veche românească, pentru fundamentele Datinii – o adevărată “Biblie” a românilor, şi pentru mărturii despre fondul ancestral european de ritualuri şi mistere, care, aşa cum se ştie de peste trei milenii, din aceşti munţi au pornit, din muntele-munte în care AR RA AR AUM (Slujind Soarelui, Slujeşti lui Dumnezeu) însemna o identitate astrală, şi nu doar una geografică: Rarău.

*

Ritualul şi misterul, reconstituite prin identificare în patrimoniul nostru şi în cel european de spiritualitate ancestrală, pot constitui focare de interes pentru lumea largă, cu condiţia să renunţăm la imbecilităţile şovine, în care “doina” devine un specific românesc (“o melopee ritmică”), când “dainas” (în multe doine întâlnim “na, daina, daina, daina”) încă mai înseamnă, şi pentru populaţiile baltice, şi pentru cele scandinave, invocaţii individuale, iar “lautar” – combinaţia instrumentală vioară-nai-cobză, mărturisite de Pindar ca însoţind toate ceremoniile sacre boreale şi păstrate, ca atare, în componenţa tarafurilor de lăutari târgoveţi din Moldova până pe la anul 1885 (când moare Vindereu).

*

Din nefericire, cele schiţate în rândurile de mai sus rămân doar o utopie, pentru că inutilă este gândirea în vremurile în care numai proştii iau decizii.