Fonotecarea muzicii vechi bucovinene – Zilele 5 şi 6

*

Încă două zile de muncă pe brânci (nimic din stilul lăutăresc al Bucovinei istorice nu se continuă în “folclorul” de după anul 1946, când muzicienii Reuniunii “Ciprian Porumbescu” au fost băgaţi în închisori, pentru a se “edifica” folclorul nou, care să bucure clasa muncitoare – cum se scria într-un recent pliant aniversar al Ansamblului).

*

Ascultând, am tot pus întrebări, iar Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru, muzicieni muzicieni fiind, mă dumiresc repede, de la ei aflând eu următoarele:

*

Printre puţinele relicve de patrimoniu spiritual bucovinean, care au supravieţuit, fragmentar, până astăzi, se numără:

*

1. Refrenul “Danţului” lăutarului Ilie Marcu, din Frătăuţii Noi, transformat, prin schimbarea tempoului, în “Hora de la Pojorâta” – Piesa înregistrată nr. 130;

*

2. Armonia “Danţului” lui Iordachi Gherasim, din Grăniceşti, devenită “instrumentaţie” şi ritm la modă pentru toate orchestrele de nunţi de astăzi – Piesa înregistrată nr. 131; 

*

3. Partea a treia a “Horei de la Mitoc”, devenită temă extinsă în “Hora Câmpulungului” (în setul următor de înregistrări, pe care îl voi posta mai târziu).

*

În ciuda faptului că multe nume de jocuri, hore şi dansuri se repetă (Ardeleneasca, Busuioc, Corabeasca, Brău, Hora etc.), fiecare melodie nu înseamnă variante ale unui singur cântec, ci cântece diferite, care îndreptăţesc opinia lui Răzvan Mitoceanu cum că denumirile acelea făceau trimiteri coregrafice şi nu melodice sau interpretative (de pildă “Brâul” se juca în semicerc translatat mereu spre cerc – şi o confirmă şi Simion Florea Marian).

*

Singurele variante ale aceluiaşi cântec, pe care le-am întâlnit noi în peste 160 de înregistrări, sunt cele ale “Horei frumoase”, deşi varianta lui Ion Bidirel, din Stupca, şi cea a lui Alexandru alui Vasile Bujdei, din Vicovu de Sus, deşi poartă acelaşi titlu, diferă interpretativ, iar varianta “Hora bradului”, a lăutarului Gheorghe Chiciu din Gura Solcei pare a se individualiza şi mai mult.

*

Splendide, cu substanţă de melos de curte domnească, sunt horele, de la 1880, ale lui Alecu Lupaşco din Cernăuţi – ambele cu trimiteri clare spre  Niculae Picu, precum şi “Hora de la munte”, cântată de suceveanul Maftei Onofrei, horă care are coloristica densă şi nuanţată, specifică horelor lui Grigore Vindereu şi care presupun o tehnică a viorii ireproşabilă (iar Răzvan Mitoceanu o are).

*

Acestea ar fi câteva scurte observaţii, care vizează şi horele pe care le vom posta ceva mai târziu, Dănuţ Lungu ocupându-se deja cu fonotecarea lor.

*

*