Mama lui Răzvan Mitoceanu scrie şi publică poezie

“E o biserică la margine de drum…“

*

Mama lui Răzvan Mitoceanu, doamna Maria Getica Mitoceanu, scrie şi publică poezie. Cum mama lui Răzvan este sora poetului Vasile Zetu, mi se pare firesc să scrie şi să publice poezie, ba să mai primească şi premii pentru creaţie, precum cel al Societăţii Culturale „Patrimoniu” din Timişoara (2004), care organizase Concursul de Literatură Religioasă „Lumină Lină”, doamna Maria Getica Mitoceanu primind diploma „Premiul II” din mâinile regretatului profesor Aurel Turcuş.

*

Un premiu pentru poezia Mariei Getica Mitoceanu

* 

Astăzi, dimineaţă, am primit cartea de poezie „Punctul meu de sprijin”, de Maria Getica Mitoceanu (Editura Accent Print, 2014), cu dedicaţie (sărut mâna, doamnă!), şi am citit-o cu mare atenţie. Şi cum să n-o fi făcut, când doamna Maria este mama lui Răzvan şi sora poetului Vasile Zetu. Încă din start, mi-a atras atenţia şi m-a bucurat o filiaţie spirituală din care mă revendic şi eu: „Am scris în adolescenţă un eseu intitulat „matca regăsirii”, definind-o ca fiind Poezia lui Lucian Blaga. Aveam să descopăr în cursul vieţii multe asemenea licăriri spirituale, determinante pentru „matca” trăirilor mele”.

*

Fără să folosesc literele mari pentru a atenţiona asupra valorilor în care cred (şi încă mai cred că, în materie de filosofie, între Lao Tse şi Lucian Blaga nu a mai existat nimic), lăsându-le mereu cuvintelor şansa de a se potenţa sau nu în mintea celor care mă mai şi citesc, funcţie de disponibilităţile lor intelectuale şi umane, eu rămân, ca şi Mircea Streinul, la convingerea că arta înseamnă, în esenţa ei, închinare, religie, credinţă şi că Dumnezeu ni se arată, zilnic, prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică. Prin urmare, fiecare text poetic scris cu inspiraţie înseamnă un imn adus dumnezeirii. Cândva, regretatul Ioan Alexandru, căruia îi fusesem partener de discuţie într-o emisiune tvr, pe tema iubirii de patrie, îmi spunea că poezia română cu adevărat patriotică nu este cea explicit şi direct formulată, ci „Mioriţa”, „Meşterul Manole” şi „Odă în metru antic”, deci poezia care ne sublimează în ochii omenirii. Tot aşa stau lucrurile – cred eu – şi când vine vorba despre poezia religioasă: cu cât este mai inspirat scrisă, cu atât este mai religioasă.

*

Cu aceste convingeri, am pornit la lecturarea cărţii „Punctul meu de sprijin”, de Maria Getica Mitoceanu, iar titlul frumos mi-a dat încredere (când parcurg opera cuiva, încerc să judec şi cu sufletul, dar şi cu mintea). Nu căutam, în lirica răspândită prin file, idei şi trăiri religioase, ci poetice, adică stări de inefabil respirate firesc, înnăscut. Un fel de „să păşeşti în iubire / ca într-o catedrală” (Zidire tainică) încercam eu să identific în scriptura lirică a doamnei Maria Getica Mitoceanu şi am şi izbutit, pentru că „E o biserică la margine de drum. / Mi-o amintesc – părea însingurată, / Uitată parcă printre brazi şi fum / Şi implorând o dragoste curată” (Acasă), într-un anotimp al vremuirii noastre, în care „Pe punţi de baladă e vremea să ningă! / Să ningă feeric pe umeri de munţi! / În jocuri de stele iubirea să ningă / Să ne-aştearnă Crăciunul pe frunţi”.

*

Cartea de poezie a mamei lui Răzvan Mitoceanu

*

Atunci când nu uită că „iubirea nu se trufeşte”, cum inspirat observa Solomon, doamna Maria Getica Mitoceanu îmi aminteşte teribil, prin inspiraţie, de fratele domniei sale, poetul poet Vasile Zetu. Armonii fluente, scriitură modernă în tipar aparent clasic, tânjirea după sfericitatea perfectă din care toţi am făcut parte cândva („Sunt transferată-n dor de infinit / De-orice copac sau fir de iarbă crudă” – Tăcere întru Dumnezeu), trăirea forţei ziditoare a rostirii ca extaz cosmic („Cuvinte nu mai am şi-s de prisos / Când liniştea cerească mă-nveşmântă” – Înduhovnicire), iată, deci, câteva repere importante ale poeziei, deci ale adevăratei şi cinstitei închinări, pe care le-am întâlnit în lirica mamei lui Răzvan Mitoceanu, adică a unuia dintre muzicienii muzicieni, care m-au călăuzit prin veacuri, ca să pot asculta şoapta sufletelor străbunilor şi, aidoma mamei lui, să „Rămân mereu cu ochii în mirare / Când văd un pom, o piatră, un ocean, / Căci simt imens minunea-n fiecare / Şi toate-mi amintesc fragilul meu liman”.