“Două porţii de suceavă culturală, duduie Steiciuc!”

Primarul Lungu: Două porţii de suceavă culturală, duduie Steiciuc, pentru mine şi Nechifor! Dacă-i gustoasă ca ciorba rădăuţeană, o bagă fecioru-miu în meniu…

Că imaginea de mai sus e un trucaj, prin care i-am introdus pe politrucii consacraţi ai Sucevei în ambianţa evenimentului cultural al lunii, vernisajul expoziţiei artistului Vasile Anghel Siminiuc “Expo-art 66“, nu-i bai. Bai e că şi acum, prin prosteala publică de-a suceava inculturală, dar şi mai şi în apropiata campanie electorală, personajele de mai sus vor sta în limbă de dragul culturii, deşi mulţi dintre ei, în frunte cu primarul ion lungu şi cu proaspăta directoare a Teatrului “Matei Vişniec”, plescăie satisfăcute din limbuţe, de se aude până în televiziuni, radiouri şi ziare locale, de dragul “sucevei, capitală culturală europeană”, închipuindu-şi că chestia asta e un fel de ciorbă rădăuţeană sau de tochitură moldovenească, la care vor da buluc europenii înfometaţi.

Acuma, cinstit vorbind, nici europenii ăştia nu-s mai destupaţi decât lungu, iar dacă le duce Nechifor, de 1 decembrie, şi un oloi cu ciorbă rădăuţeană, cu plăcinte poale-n brâul dansatoarelor de la adunătura folcloroasă de băşcălizat memoria lui Ciprian Porumbescu, spunându-le că bunătăţurile astea se cheamă suceavă, capitală culturală europeană, chiar că s-ar putea să le placă europenilor într-atât, încât vor da buzna, la vară, să comande boluri întregi cu suceavă culturală europeană şi, eventual, să voteze pentru candidatul de primar al PSD, care nu poate fi altul decât isteţul ţărănoi urbanizat ion lungu. Pariem?

Jurnalism, Urzica vieneza No Comments Sep 29

Îndumnezeire, prin arta lui Vasile Anghel Siminiuc

Vasile Anghel Siminiuc – Artistul şi afişul

Spunea poetul Roman Istrati, astăzi, 29 septembrie 2015, că există atâta dumnezeire în arta plastică a lui Vasile Anghel Siminiuc, din care ne împărtăşim cu toţii, încât nu se poate păcătui îndestul pentru a o egala. Şi are dreptate poetul, pictorul ajungând la apogeul creaţiei sale, şi în pictură, şi în grafică, dar mai ales în grafica picturală, în care, deşi tehnica manufacturieră ţine de grafică, imagistica filosofico-metaforică impune o monumentalitate a viziunii creatoare, total specifică marii picturi.

Eu observasem, în ultimele expoziţii ale lui Siminiuc, starea hegeliană de “in statu nascendi”, de alegere a imponderabilităţii formelor pentru vremelnicirea spiritului universal, din care tocmai s-au desprins câteva scântei. Pentru că Vasile Anghel Siminiuc nu imaginează monştri, ci iluminări, şi în sens religios, dar şi într-o metafizică superioară religiilor, cea care ţine de relaţia lumină-umbră, în sfericitatea sinele universal – sinele particular. Mă fascinase atât de mult similitudinea trăirilor de metafizic – prin pictural, la Vasile; prin inefabil, la mine – încât, după ce am văzut tablourile lui, asemănătoare celor de mai jos, le-am comentat liric, prin poemul pe care îl reiau, chiar dacă l-am publicat în urmă cu doar două-trei zile:

să rătăceşti tot căutându-ţi trup

pentru alean şi pentru condamnare,

să te gonească gurile de lup

deschise-n universuri uimitoare,

să vezi cum îngeri orbi s-au sinucis

şi se preling pe stropii ploii dese

şi să constaţi că totul e un vis

de care a-nceput să nu-ţi mai pese;

să te desprinzi din pagini şi să pleci

cu frunza toamnei înspre depărtare,

să te tot cheme umede şi reci

aceleaşi stele veşnic ursitoare

şi să arunci în cer cu lumânări,

cu sângele ce-ncepe să te strângă

atunci când fructe urcă în cămări

să-ţi cate lumânarea şi s-o stângă

înseamnă o cădere în destin,

cu palmele prelung crucificate

şi ţi se-ntinde un pahar cu vin

al vremuirii în singurătate

din care poţi să bei sau să refuzi

şi să te-ntorci în altă rătăcire

ca să îţi afli trup şi să auzi

că naşterea înseamnă răstignire.

Dar Vasile Anghel Siminiuc, vorba şefei supreme a artiştilor plastici suceveni, Lucia Puşcaşu, este un artist deplin în toate exprimările sale, deşi, aidoma lui Roman Istrati, eu îi trăiesc mai mult picturile cu aparenţă de grafică, picturile în care Siminiuc trece dincolo de barierele existenţiale. Da, e minunat şi în peisaj, şi în portretistică, dar peisaj şi portretistică se mai fac în Suceava, şi încă la fel de bine. În pictura grafică (puteţi să-i spuneţi şi grafică picturală), însă, Vasile Anghel Siminiuc nu are egal în întreaga ţară. Dar, vorba Luciei Puşcaşu, haideţi să aruncaţi o privire asupra unora dintre lucrările lui Vasile Anghel Siminiuc, diverse şi prin abordări, şi prin tehnică plastică:

Abia acum am observat că figuram pe afiş, drept spuitor de vorbe!

Evenimentul de astăzi, care a scos la rampă un mare artist plastic sucevean (Vasile Anghel Siminiuc a împlinit 66 de ani, “primii 66 de ani de viaţă”, cum glumeşte el), a fost gestionat de Lucia Puşcaşu, care, ca moderator, dar şi din postura de critic de artă avizat… de propria-i creaţie, a exprimat opinii critice bine cumpănite, în faţa unui public de excepţie, în rândurile căruia am recunoscut pe artiştii Baban-tatăl, Box, Doina Catargiu, Dziubinski, Ignătescu şi Pim, dar şi pe mulţi dintre jurnaliştii de cultură ai Sucevei, în frunte cu Daniela Micuţariu. Au lipsit paraziţii electorali, politicienii, şi bine au făcut că s-au dus la Aeroport, să le arate Nechifor ce anume naşte somnul raţiunii şi al naţiunii.

Lucia Puşcaşu, între Roman Istrati şi Vasile Anghel Siminiuc

Vorbeşte Vasile Anghel Siminiuc

Vorbeşte poetul Roman Istrati

Primii din public, echipa “Monitorului de Suceava“

La mulţi ani, dar mai ales la multă artă, Vasile Anghel Siminiuc!

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Sep 29

IREVOCABILĂ: Mă retrag din proiectul “Zicălaşii”!

Timpul a făcut ce a vrut din mine, dar m-am obişnuit să-i înfrunt vremelnicii. Încrederea în oameni o moştenisem atavic, odată cu nevoia de a sluji, până la epuizare, memoria acestui neam şi spiritualitatea-i la fel de ignorată. Când a fost nevoie, m-am luat de piept cu toate mărimile vremii, care îmi îngrădeau dreptul meu de a fi un tenace slujitor al spiritualităţii româneşti. Am îmbătrânit, luptând, dar am rămas la fel de viguros în convingerile şi în bătăliile pe care le duc împotriva celor care nu le au, dar au funcţii. Am crezut şi în nevoia de dreptate, făcând, mereu şi mereu, cauza mea din necazurile altora. Mulţi s-au folosit şi încă se mai folosesc de mine ca de o armă tăioasă, dar nu mi-a păsat, deşi le citeam în suflete.

Oricui îi stau în faţă cu plăcere, gata de bătaie şi de arţag. Dar când, datorită naivei mele încrederi în oameni, mi se înfige un cuţit în spate, îmi piere zâmbetul. Iar de la tristeţe, până la dezgust, nu-i decât un fir de păianjen.

Nu vreau să spun mai mult. Însă mă retrag, definitiv şi irevocabil, şi din proiectul “Zicălaşii”, şi din secvenţa de fonotecare a muzicii vechi bucovinene. Îmi pare rău pentru băieţi, dar şi mai rău îmi pare pentru cei care m-au considerat fraier. Toţi sunt muzicieni muzicieni, iar Bucovina ar trebui să-i cuprindă lângă sufletul ei. Le datorează asta. Bucovina şi, în bună parte, şi eu, cel care a putut să asculte, datorită lor, respiraţiile străbunilor. Numai că asta nu schimbă nimic. Mi-am smuls cuţitul din spate, l-am aruncat cât colo şi am uitat. Eu uit, dar nu iert. Ca să nu fie nevoie să mă iert pe mine, nu am dreptul să mai fac vreun compromis. Şi nu-l fac. Să auzim numai de bine!…

FONOTECA MANUSCRISELE LUI VOIEVIDCA, Fonoteca ZICĂLAŞII volumul I No Comments Sep 28

Ion GRĂMADĂ: Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi

Amănunte noi – Panica şi zăpăceala austriacă – Un sublocotenent de 25 ani ocupă Cernăuţul cu 100 de oameni – Ruşii, amabili cu românii, dar grosolani cu primarul – „Jos cu tabloul lui Franţ Iosef” – Cavalerismul României – Contribuţia de război

Se ştie că, Duminică, în 17 august, autorităţile politice din Cernăuţi au părăsit, în taină, oraşul, fără ca cineva să afle de plecarea lor. Guvernatorul Bucovinei, contele Meran, era perfect informat că se apropie de Cernăuţi numeroase trupe ruseşti, pentru care, ca zel, avea ordin să se mute 1a Vatra Dornei. Trupele austriece au rămas, însă, până în dimineaţa zilei de 18 august, când, pe la orele 3, dimineaţa, au aruncat în aer podurile de peste Prut şi pe cel care leagă oraşul cu mahalaua Horecea. Din cauza detunăturii, s-a produs o panică indescriptibilă în populaţia oraşului, care alerga îngrozită pe străzi, orbecăind prin întuneric, căci, după a doua detunătură, s-au stins toate lămpile de pe valea Prutului. Luminându-se de ziuă, s-a văzut că podurile sunt sfărâmate, că armata şi autorităţile politice sunt plecate spre sud şi că în oraş e o mare lipsă de apă, din cauza ruperií podului de pietoni de peste Prut.

Lumea care avea bani a luat trăsuri şi a fugit spre Siret şi Vatra Dornei, cei sărmani au rămas acasă. Toată ziua de 18 august nu s-a văzut însă nici un rus prin apropierea oraşului, asemenea şi marţi, în 19 august. Cu toate acestea, oraşul rămase, şi mai departe, în voia întâmplării. Atunci, un rănit rus, care se afla într-un spital din oraş, profitând de zăpăceala generală, a evadat şi a alergat spre nord, până ce a întâlnit trupe ruseşti, înştiinţându-le despre evacuarea Cernăuţului.

Evghenie Mihailovici Pigarevschi

Comandantul micului detaşament de ruşi din apropierea Cernăuţului, voind să se încredinţeze de adevărul celor relatate de rănitul evadat, a trimis în oraş, miercuri, în 20 august, pe la orele 7, dimineaţa, o patrulă de recunoaştere, care a intrat pe Strada Rusească, trăgând focuri în aer, cu scopul de a-i atrage pe austrieci, pe care îi bănuiau ascunşi. Nearătându-se nimeni, s-au întors îndărăt peste Prut, în staţia Jucica.

Un cazac s-a rătăcit, însă, prin oraş, a intrat într-o cârciumă şi s-a îmbătat de-a binelea, încât, suindu-se pe cal, a fost luat la bătaie de mulţimea care-l înconjura. I s-au furat calul, armele şi cartuşele, iar după aceea, stâlcit cum era, a fost lăsat într-un şanţ, de unde l-au dus, pe urmă, într-un spital.

Dincolo, peste Prut, se aflau numai 100 de soldaţi ruşi, sub comanda sublocotenentului (porucicului) Evghenie Mihailovici Pigarevschi, un tânăr de 25 ani, de loc din Petrograd. Acesta, fiind un om hotărât, a luat ca ostateci pe doi locuitori din Jucica, un tată şi fiul său, şi a trimis, la orele 12 şi jumătate, prin cel din urmă, o scrisoare către primarul oraşului, pe care scrisoare am copiat-o din arhiva primăriei din Cernăuţi. Epistola e scrisă ruseşte, dar şi în copie nemţească.

„Oraşul Cernăuţi. Trimit la d-sa, domnule primar, ca să aflu dacă eşti dispus să predai oraşul şi să garantezi intrarea oştirii ruseşti fără luptă. În caz că ai înţeles, te rog să vii la fabrica de zahăr din Jucica Veche, ca să discutăm în privinţa locuitorilor de acolo.

Porucic (sublocot) Pigarevschi”.

Traducerea în nemţeşte, după originalul rusesc, a fost făcută de un soldat evreu din armata rusă, dar e făcută într-o nemţească înspăimântătoare.

În caz că cel mai tânăr dintre ostateci n-avea să se întoarcă cu răspunsul până la ora 2, după-amiază, tatăl său, care fusese reţinut, avea să fie împuşcat.

Primarul oraşului s-a dus, cu toţi consilierii comunali, pe la orele 2, la fabrica de zahăr din Jucica, unde tânărul sublocotenent Pigarevschi a fixat condiţiunile pentru predarea oraşului. Ele au fost scrise în ruseşte şi în nemţeşte. Le dau, aici, după originalul nemţesc, pe care l-am luat din arhiva primăriei:

„Fac cunoscut că azi, în 20 august, armata rusească a luat oraşul Cernăuţi. De azi, înainte, oraşul se află în mâinile noastre. Îi înştiinţez pe locuitori că, în caz că se va auzi o singură împuşcătură, oraşul va fi imediat nimicit. Ordon locuitorilor ca nimenea să nu se arate pe la fereşti sau pe balcoane, ca ferestrele să fie, în decursul nopţii, luminate, iar hotelurile să fie goale şi închise. Pentru aceea, mă obligă că nu voi primejdui oraşul Cernăuţi

În caz că se va opune o rezistenţă, atunci oamenii care se află la noi vor fi împuşcaţi şi oraşul nimicit.

Comandantul oraşului Cernăuţi.

Porucic Pigarevschi”.

Primarul a predat, apoi, cheile de aur ale oraşului, care au fost trimise la Movilău, în Rusia, şi depuse în muzeul Regimentului „Ţarul Alexandru I”. Nimeni din Cernăuţi n-a ştiut, până după ocuparea oraşului, că Cernăuţul a fost ocupat numai de 100 de oameni.

Întorcându-se primarul în oraş, a tipărit imediat afişe cu condiţiunile impuse de ruşi pentru predarea oraşului. Puţin după aceasta, a plecat cu birja din oraş, spre Jucica şi girantul consulatului român din Cernăuţi, d. G. D. Gallin, împreună cu fiul său mai mare, şi el funcţionar la consulat. Pe capră duceau un steag alb şi drapelul României. Întâlnindu-se cu comandantul Pigarevschi, i-a spus că în Cernăuţi se află un consolat al României, care-i neutră în acest război, şi pentru care cere scut, ca şi pentru supuşii români, aflători în acest oraş. Ofiţerul rus s-a purtat foarte amabil cu reprezentantul consulatului român, promiţându-i că va scuti consulatul şi pe supuşii români; totodată, i-a dat o gardă de onoare, ca să-l petreacă până acasă; d. Gallin însă a refuzat să primească garda, deoarece nu voia ca tocmai reprezentantul României să fie acela care a adus, mai întâi, soldaţi ruşi în oraş. Garda l-a însoţit numai până la Prut.

Două ore mai târziu, au intrat trupele ruseşti în oraş, prin mai multe puncte, deodată, cu toate că podurile erau rupte. Marşul a durat peste 2 ore si jumătate. Cei dintâi au intrat cazacii şi cerchezii, apoi infanterie, artilerie, dragoni şi iarăşi cazaci. Trupele erau comandate de generalii Arutinov şi Pavlov.

Dintre aceştia, cel mai mare în rang era Arutinov, un omuleţ de-o şchioapă, chel şi foarte brutal. Pe cap purta căciulă albă de astrahan, semnul distinctiv al generalilor de cazaci. Când îi vorbea primarul Weisselberger, în fata primăriei, că-i predă oraşul, generalul, făcând spume la gură de furie, striga, bătând din picior: „Gavarit poruschi! Gavarit poruschi!” (Vorbeşte ruseşte!). Nici cu mitropolitul nu s-a purtat, la început, mai cumsecade, pe urmă, însă, intrând în primărie, i-a sărutat crucea şi mâna şi a pus şi pe ceilalţi ofiţeri să-l imite.

Unul din aceştia, văzând tabloul, în mărime naturală, al M. S. împăratului Francisc Iosif I, l-a lovii cu cravaşa, spunând redactorului Menczel, de la „Allgemeine Zeitung”, să-l dea jos de pe perete.

– Dă-l dumneata, dacă-ti place!, a fost răspunsul.

Pe cât de brutal s-a purtat generalul cu primarul, pe atât de amabil a fost cu girantul consulatului român, d. G. D. Gallin, care a ţinut, în franţuzeşte, următoarea vorbire:

„Am onoarea a mă prezenta Excelenţei Voastre, în calitate de gerant al consulatului regal al României în Cernăuţi. Cum imperiul Rusiei şi regatul României sunt legate prin sentimente de prietenie şi patria mea nu are nici un fel de amestec în evenimentele războinice, care se petrec între Rusia şi Austro-Ungaria, eu solicit scutul Excelenţei Voastre pentru oficiul meu, pentru personalul şi clădirea consulatului şi pentru supuşii români. În acelaşi timp, am onoarea a ruga pe Excelenţa Voastră să binevoiască a lua în scut şi instituţiunile şi clădirile românilor bucovineni, ca: internatele de băieţi şi de fetiţe române, şi cel de meseriaşi, azilul de băieţi orfani, Palatul Naţional şi Palatul reşedinţei Mitropolitului, care, deşi nu aparţin României, ci sunt făcute pe cheltuiala românilor bucovineni, totuşi aparţin unui popor, cu care avem legături prin faptul că avem origine şi cultură comună.

Totodată, pentru că consulatul fiind, de 20 de ani, aici, datoreşte recunoştinţă statului pe lângă care a fost acreditat, îmi iau libertatea de a solicita bunăvoinţa Excelenţei Voastre pentru un supus austriac, general la pensie, om de aproape 80 de ani, care trăieşte în Cernăuţi, un venerabil prieten al meu, d. general de brigadă Unczowski”.

La acestea, generalul Aritinow a răspuns: „Bine! Domnilor, orice ar cere consulul român, să se facă fără discuţie, căci România a fost, întotdeauna, în frăţie de arme cu noi!”.

Generalul Aritinow neştiind franţuzeşte, un ofiţer din suita lui a făcut pe interpretul, îmtre dânsul şi d. Gallin. Imediat după această convorbire, generalul rus a dat ordin ca imediat să se trimită la locuinţa generalului Unczowski o gardă de onoare, de 10 soldaţi, iar generalului i s-a dat permis, să se mişte netulburat de nimeni prin oraş.

Atitudinea românească şi hotărâtă a girantului consulatului român a făcut cea mai bună impresie atât între românii bucovineni, cât şi între străjnii din oraş, aceasta, cu atât mai mult, cu cât, doua zi, d Gallin a cerut, de la generalul Pavlov – generalul Aritinow plecase, dimineaţa – ca să ia sub scut pe toţi românii bucovineni care se află în raza ocupaţiunii ruseşti. Motivarea d-lui Gallin a fost, în adevăr, măiastră. D-sa a zis că o face ca un act de condescendenţă faţă de Austria, care, de 20 de ani, a arătat toată solicitudinea faţă de consulatul român, dar şi din convingere că, în caz că i se vor încredinţa, sub scutul său, românii bucovineni, aceasta va face cea mai bună impresie în România, trezind simpatii pentru Rusia, care se poartă bine cu elementul românesc.

Argumentarea d-lui Gallin şi-a avut efectul dorit, căci generalul Pavlov, un om foarte amabil, a admis toate, chiar şi acordarea de paşapoarte speciale pentru ieşirea din ţară a românilor bucovineni şi trecerea lor în România, prin vama Mamorniţa. D. Gallin merită toată recunoştinţa noastră, a bucovinenilor, dar şi a guvernului austriac, căci tot d-sa a fost acela care, văzând că ruşii au de gând să ia, duminică, în 24 august, pe toţi răniţii austrieci din spitalele din Cernăuti – aproape toţi erau români, răniţi în lupta de la Boian – şi să-i transporte în Rusia, a cerut de la comandantul oraşului Cernăuţi, Căpitanul Kirienko, ca să-i dăruiască pe cel mal grav rănit dintre ofiţerii austrieci. Norocul a căzut pe sublocotenentul Gorjeţchi, care avea trei răni în piept şi care murea, desigur, pe drum, dacă ar fi fost transportat în Rusia.

În aceiaşi seară de 20 august, s-a impus şi contribuţia de război de 600.000 coroane – după obiceiul austriecilor şi germanilor, a zis generalul Aritinow – şi care a fost redusă, in urma intervenţiei mitropolitului Repta la jumătate. În 24 de ore, s-au strâns toţi banii, în aur şi argint, dar şi în obiecte de aur şi argint. Pe baza acestui stoc metalic, s-au emis bancnote cernăuţene, în limba română, rusească şi germană, căci în oraş se simte mare lipsă de bani mici.

I. Grămadă

(Adevărul, 5 septembrie 1914)

1914-1918: BUCOVINA SI SUFERINTELE EI, ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 27

1914-1918: Bucovina şi suferinţele ei, în presa română (I)

Ultimatum austro-ungar pentru Serbia

Materialul care urmează e dedicat în întregime, doar felului în care a fost percepută Bucovina, cu suferinţele şi cu pripirile ei, de către spaţiul românesc, în timpul primului război mondial, război pe care părea să doreşte să-l evite toată lumea, năpustindu-se, totuşi, unii asupra celorlalţi.

România izbutise să evite înscenările habsburgice, prin care urma să fie acuzată de aruncarea în aer a Episcopiei din Debrecin, devenind, astfel pretextul declanşării războiului, iar în locul ei avea să fie făcută ţap ispăşitor biata Serbie, căreia i s-a imputat, pe nedrept, atentatul de la Sarajevo, din 15/28 iunie 1914, organizat de serviciile secrete ale militarismului austro-ungar. La 10/23 iulie 1914, Austria dădea un ultimatum Serbiei, cu răspuns aşteptat în 48 de ore, despre măsurile luate de Serbia pentru stoparea imediată a acţiunilor anti-austro-ungare ale „mişcării subversive” din Serbia, iar în 12 iulie, Rusia cerea prelungirea termenului ultimatumului, dar toată lumea era gata de şi se pregătea să intre în război. În 15/28 iulie, Austria a declarat război Serbiei, decretând mobilizare generală, iar din 6 august, Austria se afla în război şi cu Rusia.

Aniversarea Regimenului 41 bucovinean

Despre ceea ce s-a întâmplat în Bucovina, în timpul războiului, a scris, documentat, dar şi din postura de martor, Teodor Bălan („Bucovina, în războiul mondial”, fascicolă publicată, iniţial, în „Codrul Cosminului”, VI, 1929, iar la scurt timp, drept carte, la Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1929), deci e normal ca, în demersul meu, să fac mereu recurs la realităţile bucovinene, pentru a pune faţă în faţă două imagistici ale războiului în care a fost implicată Bucovina adesea opuse.

Teodor Bălan scria că vestea războiului cu Rusia entuziasmase Cernăuţii, în 28 iulie având loc o mare manifestaţie triumfală, finalizată, seara, cu ieşirea autorităţilor în balconul primăriei, pentru a rosti „cuvinte patriotice”. Entuziasm, muzică, apoi un marş înspre palatul guvernatorului şi înspre monumentul „Austria”, pigmentat cu patriotice cuvântări. În zilele următoare, presa bucovineană căzu în extaz, iar biserica împrăştia blagoslovenie, poruncind „preoţilor să rostească rugăciuni pentru bunul şi prea luminatul nostru împărat”.

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

În mod surprinzător, Bucovina nu fusese luată în calcul pentru respingerea unei eventuale armate ruseşti, regimentele de bucovineni 22 şi 41 fiind trimise în Galiţia, iar în Bucovina rămânând doar miliţiile Brigăzii 35, conduse de generalul Munzel, şi corpul de jandarmi al maiorului Eduard Fischer, care se ocupa, mai mult, cu achiziţionarea produselor rechiziţionate de statul român de la ostaşii lui mobilizaţi, printr-o oneroasă afacere a liberalilor români.

Fotografia din ADEVĂRUL

În 6 august 1914, „primele patrule austriece trecură hotarul Rusiei, în Basarabia, străduindu-se să ocupe locurile strategice, situate de-a lungul frontierei” (p. 18). Acest straniu, ba chiar penibil început de război, avea să-şi găsească o magistrală zugrăvire, în „Vremuri de bejenie”, sub peniţa lui Ion Grămadă:

„Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

Bucovinence, rugându-se la Arbore

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“

(Junimea literară, nr. 1-3/1923).

Reiau: în 6 august, trupele din Bucovina intrau în Basarabia, iar în 9 august 1914 se producea „revanşa ruşilor”, prin incendierea orăşelului de graniţă Noua-Suliţă (austriecii pusese foc la Novo-Seliţa rusească, spulberând o fabrică de cherestea), dar populaţia, în frunte cu primarul Marcus, părăsire orăşelul la timp.

„Soldaţii ruşi au pus foc oraşului din mai multe părţi… Focul s-a întins repede şi, în curând, limbi uriaşe de flăcări se ridicau la cer. Ardeau toate casele în centrul târgului; străzi întregi erau în flăcări”, consemna, pentru „Adevărul” (nr. 9848 din 12 august 1914), corespondentul dorohoian Florian, care adăuga: „Noua Suliţă austriacă era un oraş frumos, comercial, cu clădiri moderne, cu străzi drepte, aliniate şi bine pavate”.

Între timp, după cum scrie Teodor Bălan, generalul Munzel, chemat în Galiţia cu brigada sa, a aruncat în aer podurile de peste Prut, apoi a lăsat Bucovina în seama lui Eduard Fischer, şeful jandarmeriei, care a încercat nişte măsuri organizatorice chibzuite, amenajând un depozit de arme la Gura Humorului, un spital la Câmpulung şi o administraţie provizorie la Vatra Dornei, unde s-a retras primul guvernatorul Meran, în Cenăuţi rămânând doar primarul Weisselberger şi mitropolitul Vladimir de Repta.

Podul de peste Prut, distrus de generalul Munzel

1914-1918: BUCOVINA SI SUFERINTELE EI No Comments Sep 26