Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 92

să-nceapă pironirile cu zile

Radu 9

*

cu urmele mă-mpac abia în zori

când umbra peste urme se aşterne,

deşi mă dor absentele ninsori

– fundal al pribegirilor eterne –,

dar nu e timp, mă-nşfacă primăvara

râzând biruitor şi când mă minte

şi îmi răneşte cinic subsuoara

să curgă nerostitele cuvinte,

*

eu, doborât, să mă dărâm în file

cu braţele în lături desfăcute

să-nceapă pironirile cu zile,

risipa de dureri recunoscute

după tăceri adeseori scrâşnite

în paginile-n care mor încet

ca să-nţeleg că ierbile-s cuţite

durate din lumini ce le regret

 *

doar ca să uit lumina vinovată

de amăgiri, speranţe, mângâiere,

în timp ce primăvara se arată

cu giulgiul perceput drept înviere


şi iar e primăvară: a câta oară? şi?

Radu 16

*

atunci un suflet îşi aflase trup

uitând aproape totul despre sine,

dar asculta cum stele se rup

ca să urmeze omeneşti destine

în care totu-ncepe minunat

şi nu dă semne că s-ar mai produce

în mult prea-ndepărtatul scăpătat

noi pironiri de suflete pe cruce,

*

paharu-i plin şi vinu-i cu buchet

de cosmice-ntâmplări şi de mister

şi timpul e o apă ce curge mai încet

doar ca să îi arate potecile spre cer,

apoi se-aude timpul, în pulsu-i ostenit

scrâşneşte galaxia şi îşi arată colţii,

iar sufletul în trupu-i se pipăie grăbit

şi zvârle cu litanii spre necuprinsul bolţii

 *

în semn că-i este teamă, că trupul e cătuşă,

că-a obosit să-l ducă tot înspre-o altă zi

sperând că va deschide spre ce a fost o uşă;

şi iar pe primăvară: a câta oară? şi?


cântecul nescris

Radu 12

*

pe cobza mea cu-nchipuite strune

un cântec s-a pierdut şi el, nescrisul,

e cel ce-n clipa asta mă răpune

pe când zăresc în cântec paradisul

cu lungi creneluri oferite vamă

la trecerea din cântec în nimic,

dincolo de cuvinte – numai teamă,

deşertăciuni de care mă dezic

*

urmând să mă întorc la cobza frântă

cu cântece deja pietrificate

şi să mă iau cu vremile la trântă

şi să mă aflu iar singurătate,

căci fără cântec sufletul meu piere

şi adierea vântului îl duce

acolo unde nu e înviere

nici pentru cel care-a sfârşit pe cruce,

 *

acolo unde cântecul nescris

nu îşi găseşte calea înspre viaţă

de parcă-ar fi în sufletu-mi ucis;

iar moartea de la cântec se învaţă


neguţătorul de tristeţi

Radu 7

*

abia-mi durasem sus, în ceruri, cale

şi-am fost neguţătorul de tristeţi:

vindeam amurguri vii, autumnale,

şi începuturi pentru dimineţi,

aveam păduri şi munţi, aveam şi ape

şi-aveam şi cerul de lumini străpuns,

şi doar un bucium curmeziş sub pleoape

pe care şi acum îl ţin ascuns,

*

ieşeam prin târg şi ofeream tristeţe

s-o bea drumeţii însetaţi din clipă

amarul lor târziu să mă înveţe

cum să-mi durez o singură aripă

şi urmăream cum clipele se sparg

împrăştiind în jur amărăciune

pe când tânjeam după imensul larg

al cerului desprins din rugăciune,

 *

din rugăciunea mea desferecată

şi slobozită-n ceruri drept săgeţi,

iar căile lactee dintr-odată

mă copleşeau năprasnic cu tristeţi


a doua zi, după Iisus Hristos

Bercea Cruce

*

pe când dansau sub o lumină oarbă

lângă copacul nopţii rămuros

doar sufletul se despletea în iarbă

a doua zi, după Iisus Hristos

şi iarba pribegise înspre zare

între a fi şi între a nu fi

lăsând în urma ei încenuşare

şi nicidecum un început de zi

 *

căci ne lipsea lumina, era noapte

cu franjurii de beznă curmeziş

şi fructele erau atât de coapte

deasupra nopţii pururea fetiş

încât cerşeau femeile speranţe

şi alte-nchipuite dimineţi,

clipitele crăpau în alternanţe

de morţi definitive şi de vieţi

*

pe când dansau pe sub lumina oarbă

lângă copacul nopţii rămuros

străbunii, la întoarcerea în iarbă,

a doua zi, după Iisus Hristos


Pagina 92 din 138« Prima...102030...9091929394...100110120...Ultima »