Cântec oropsit: lui Viorel Varvaroi

*

Vânturând cenuşa zilelor să treacă-n

iarba ce renunţă la pricini şi stele,

ostenit îmi caut umbra-ntr-un mesteacăn

rânduit pe zare de-nchinări rebele;

e adâncă pace-n albul irosit

lângă umbra care încă mă-nconjoară,

*

Vin mereu cocorii şi în asfinţit

albii mei mesteceni s-au oprit şi cântă:

ramură m-aş face şi m-aş desfrunzi

vinovat de iarna care mă urmează

am să-i dau arginţii liniştii din zi

ridicând mesteceni cerului drept pază

oropsind doar steaua-n leneşă cădere,

irosind-o-n spaţii, dacă mă tot cere.

Cântecul zorilor: Oanei-Maria Sîrbu-Botezat

*

Ospăţul cosmic s-a sfârşit în zori,

au mai rămas paharele cu vin,

nervuri stelare vindecă licori

adăpostite-n cupa ce-o închin,

*

Mi-i cerul gol, doar găurit de cuie,

ard nefiresc în mâinile străpunse

răni ancestrale, parcă o statuie

iar m-a păşit cu osiile unse

astfel încât sunt doar un câmp cu maci

*

Surpat pieziş între-nceput şi noapte,

în dimineţi ai poposit să taci

rostogolită-ntr-un vârtej de şoapte,

ba, mai târziu, când greierii-şi ascut

uneltele de pribegii sumare

*

Blândeţea ierbii care te-a durut

o să-ţi aştearnă drum spre depărtare

trecând discret spre nopţi şi mai aprinse

ecoul sfânt al sfintei dimineţi,

zăvorul nopţii stelele prelinse

abia le-a slobozit în alte vieţi

trezind speranţe prin treziri învinse.

Cântec de vânătoare: lui Victor Traian Rusu

*

Vânătorul plânge un amurg în treacăt,

iar pe ceruri urcă lacrimă şi lut

ca să-i pun deoparte spaimele sub lacăt

totdeauna lângă sufletu-mi ştiut,

ostenit îi caut urmele pe zare

răstignit pe rana altor vietăţi

*

Trec atâtea urme-n urma-mi trecătoare

rupte din edecul doldora de vieţi,

am de dus povara urmelor departe,

iar în mine ţipă cruntul vânător

asuprit de spaima lunecării-n moarte

năruind nisipul nopţii sub zăvor

*

Râd şi nu-mi mai pasă şi mă scald în sânge,

undeva se-ntrupă alte dimineţi

să astupe urma celui care plânge,

undeva drept cântec încă mă înveţi.

Cântec frenetic: lui Edgar Schachter

*

Erau femei prin târg odinioară,

dansam pe urma lor cu frenezie,

ghiceam din când în când că timpul zboară

agonizând pribeag în veşnicie:

risipitor ca timpul prin fereastră

*

Schimbam amiaza zilelor pe cai

cutremurat de liniştea albastră

hatâr să-ţi fac, deşi vedeam că m-ai

amanetat cu vârsta mea nătângă

crăieselor zăpezii, să le fiu

hotar pentru ninsori: şi-a prins să ningă

tocmai atunci şi s-a făcut pustiu,

etern pustiu menit să mă-nspăimânte

rănind femei şi începând să cânte.

Cântecul întoarcerii: lui Dimitrie Savu

*

Dintotdeauna locuit de cai,

incendiat de tropotiri în noapte,

m-ai tot jertfit amurgului şi m-ai

incinerat cu frunzele în şoapte,

târziu de tot şi vieţii m-ai ursit

rănindu-mă cu nostalgii secrete,

iar când îmi sorb târziul ostenit

eu mă dărâm în cai, să mă regrete

*

Sângele lor cu coama despletită

apocaliptic în amurguri clare

vânându-mi clipa pururi prăbuşită

ultimativ în viaţa viitoare.