*
Fără îndoială, o gazetă, dintr-un anumit timp, nu înseamnă, prin mărturiile sale partizane, o mărturie deplină şi definitivă, decât în măsura în care aceste mărturii sunt confirmate, ulterior, şi de mărturii identice, dar şi de fapte şi atitudini. Din punctul acesta de vedere, anti-unionismul majorităţii bucovinenilor, cu puseuri interbelice surprinzătoare, dar şi cu un act al unirii ca singură soluţie a alegerii între două rele, este pe deplin confirmat de istoria, nu şi de triumfalismul politic, întotdeauna anihilator de adevăr şi de realitate. Pentru că adevăr şi realitate înseamnă două paliere diferite, deşi reciproc influenţate.
*
În 26 mai 1918, când reapare gazeta „Viaţa Nouă”, Suceava era învolburată de o tragedie locală, petrecută în 23 mai, când, „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiecte mari din piaţa gării. Întinsa clădire, cunoscută, odinioară, ca „Crâşma din Târgul Vitelor”, cu clădirile din ogradă au fost prima jertfă a focului năprasnic, care a adus la mizerie numeroase familii, ce locuiau în acele case, nimicindu-le tot avutul.
*
De aici, focul a cuprins frumoasa gospodărie a cetăţeanului Litvinchievici, a trecut, apoi, asupra edificiului gării, pe care l-a distrus cu desăvârşire, împreună cu întinsele magazii, care erau pline de cereale şi vite ale comandamentului militar, şi a nimicit, în urmă, o clădire din ograda doamnei Luţia. Focul a putut lua dimensiuni atât de mari din cauza lipsei de apă.
Suceava are, ce e drept, un conduct de apă, însă rezervoarele erau goale.
Suceava are pompe, însă numai un sigur pompier, care şi el e aplicat ca sergent de stradă” (Viaţa Nouă, V, nr. 1, 26 mai n. 1918, p. 4)
*
În vara anului 1918, nimeni nu se aştepta, la Suceava, la un viitor bucovinean desprins din contemporaneitatea europeană, pe care o reprezenta Austria. Politica reînviase din letargia marginalizării, biserica îşi căuta strategiile imediate, iar ţărănimea, atâta câtă mai supravieţuise războiului, cerea despăgubiri pentru rechiziţiile forţate, din iunie 1916, când doar din Vicovu de Sus, parohia electorală de deputatului Aurel Ţurcanu, fuseseră luate şi scoase din ţară „câteva mii de capete de vite”, valorând „sume de milioane” de coroane. La Suceava s-a redeschis cadastrul, cărţile funciare urmând să fie la dispoziţia publicului, de la 1 iulie 1918 (Viaţa Nouă, V, nr. 5, 30 iunie n. 1918, p. 4). Viaţa părea să-şi intre în normalitate, adică într-un vălmăşag penibil de deşertăciuni sociale şi spirituale, pentru că „voinţa de viaţă trezeşte omenirea din jalnica aiurare, răsplătită cu preţul jertfelor nemărginite; gândul şi inima se îndreaptă, din nou, cu sfială, către acea ţintă măreaţă, ca puterea spiritului să ia în stăpânire sufletele omeneşti, spre a le lumina calea dreptăţii şi adevărului, spre a le călăuzi în dobândirea păcii şi a fericirii, care nu poate fi decât una pentru toate popoarele, pentru întreaga omenire” (Viaţa Nouă, V, nr. 4, 23 iunie n. 1918, p. 4).
*
*
În spiritul pseudo-comunitar bucovinean, se înfiinţase, încă din 29 mai 1918, „Societatea româno ortodoxă împărătesc jubiliară pentru zidirea unei biserici în Viena”, din noul comitet, reînnoit în întregime, pe 2 iunie, făcând parte consilierul aulic Dr. Constantin cav. de Isopescul (preşedinte), consilierul medical Dr. Constantin Mândrilă (vicepreşedinte), supleantul Cornel cav. de Sorocean (secretar), consilierul militar Daniil Poliţia (casier), inginerul Tit cav. de Onciul (controlor), preotul militar Ilie Hociotă (substitut de secretar), protosincelul Pancratie Sidorovici (substitut de casier), consilierul guvernamental Iancu Balmoş (substitut de controlor), membri fără funcţii fiind consilierii aulici Dr. Cornel Chiseliţa şi Teofil Simionovici, iar substituţi: consilierul medical Dr. Ioan Calinciuc, arhitectul Cesar Popovici şi medicul practicant Dr. Mariu Sturza. În comisia de revizuire au fost aleşi consilierul silvic George Sârbu, consilierul suplimentar Teofil Popovici şi locotenent colonelul Grigorie Trailovici. Bucovina încă visa, prin elitele sale, la un dulce epigonism vienez, care le umplea de ridicol. Cei căzuţi, nu pe fronturile austro-ungare, ci pe baricadele unui mod de viaţă şi de civilizaţie, deja erau măturaţi de pe scena istoriei, pentru a face loc laşelor, dar obedientelor elite.
*
România conta, în planurile elitelor bucovinene, doar ca rudă mai bogată, de la care izbutise deputatul Sârbu „să aducă, din nou, porumb pentru districtele româneşti şi, îndeosebi, pentru părţile muntelui” şi care se obliga, prin umilitoarea Pace de la Bucureşti, din 7 mai 1918, să acorde „desdăunările pentru supuşii austrieci în România, pe urma pagubelor pricinuite prin pradă, internări şi sechestrări” (Viaţa Nouă, V, nr. 4, 23 iunie n. 1918, p. 4).
*
Fără îndoială că şi viitorul Bucovinei începuse să provoace temeri, constituind tema centrală a dezbaterilor din jurnalele bucovinene nou apărute: „Dacă dorinţa naţională a polonilor şi făgăduielile ce li s-au făcut ajung să se îndeplinească, prin înfăptuirea unui stat polon, care să cuprindă şi întreaga Galiţia, Bucovina, atunci, rămâne fără legătură directă cu cealaltă parte a imperiului. Situaţia ajunge şi mai încurcată, dacă se realizează aspiraţiile ucrainenilor din Galiţia, care cer, cu toată stăruinţa, ca din teritoriul ucrain din estul monarhiei să se formeze o provincie curat ucraină. Compatrioţii noştri ucraini doresc şi ei, precum nici nu s-ar putea altfel, să facă parte din această nouă provincie, „Ucraina Austriacă”, numai că nu prea vroiesc să se mulţumească cu frontiera firească, care se sfârşeşte pe malul stâng al Prutului şi al Ceremuşului, ci arată pofta de a coborî până dincoace de apa Siretului, ceea ce, în urmă, ar încăpea în concepţia modernă a paşnicelor rectificări de frontieră… Alipirea teritoriului ucrain al Bucovinei, însă numai a acestuia, către „Noua Ucraină” n-ar micşora, întru nimic, vitalitatea provinciei Bucovina, care, sporită cu noile teritorii din Moldova, cuprinse în noile rectificări de frontieră, ar întruni toate condiţiunile pentru ca, rămânând neîmpiedicată în dezvoltarea sa, să se ridice, aice, în estul monarhiei, la asemenea valoare culturală şi materială ca şi ţările mai înaintate, din vestul imperiului” (Viaţa Nouă, V, nr. 2, 9 iunie n. 1918, p. 2).
*
Pacea cu România, prin care Ionel I. C. Brătianu a acceptat şi condiţiile cele mai umilitoare, dovedeşte, prin felul în care a fost receptată de elitele româneşti din Bucovina, deja consacrata duplicitate bucovineană („porumb din România, legi din Austria”).
*
„Luni, în 7 mai, în ziua de Sf. George, s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România. Pierderile teritoriale ale României sunt destul de însemnate. Ea pierde întreg teritoriul dincolo de Dunăre, împreună cu coasta Mării Negre. Teritoriul bulgar, anexat de România, în urma Păcii de la Bucureşti, 1913, aşadar Dobrogea Nouă, împreună cu Cadrilaterul, trec, îndărăt, sub stăpânirea bulgarilor, mutându-se frontiera către Dobrogea Veche, mai înspre nord, astfel că ea atinge linia Valului lui Traian. Dobrogea Veche, adică teritoriul cuprins între noua frontieră, către Bulgaria, apoi Marea Neagră şi Dunărea, până la braţul Sf. George, intră în stăpânirea Puterilor Centrale, care, la rândul lor, se obligă de a asigura României o cale deschisă comercială înspre Marea Neagră, pe linia Cernavodă-Constanţa.
*
*
Înspre Ungaria şi Austria, se fac numai rectificări de frontieră, în scopul de a le asigura pe acestea, trăgând învăţătură din încercările războiului, din punctul de vedere strategic. Astfel, s-a făcut că, de la Turnu Severinului, până la Vatra Dornei, aşadar de-a lungul frontierei Transilvaniei către România, hotarul a fost scoborât, de pe piscurile Carpaţilor, la poalele lor. Această îngustă fâşie de ţară, care încinge, ca un colan de apărare, lungul frontierei Ungariei către România, are o suprafaţă de mai bine de 5.000 kilometri pătraţi, aşadar ceva mai mult decât jumătate din ţara noastră, Bucovina. Populaţia este rară pe acest teritoriu, acoperit de codri seculari, a căror valoare reprezintă, astăzi, multe miliarde.
*
Înspre Bucovina, rectificările de frontieră cuprind un teritoriu de 1.800 kilometri pătraţi. În colţul dinspre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornu Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Dragoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arinii, Broşteni, Găineşti ş. a.
*
Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Siret, la punctul numit „La Ţară”, şi duce, peste Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca, de lângă Noua Suliţă. Localităţile mai însemnate, de pe acest teritoriu, sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa. Se aşteaptă ca această rectificare în este va fi întregită prin colţul de nord al Basarabiei, care este Cercul Hotinului, astfel că linia frontului, care duce peste Mihăileni şi Herţa, şi-ar găsi continuarea firească în linia Mămăliga-Hotin.
*
Teritoriul din est se va alătura numaidecât Bucovinei. Ce se va întâmpla cu pământul din colţul întins, dintre Bucovina şi Transilvania, pare a nu fi încă hotărât. Ar fi însă de dorit ca el să se alăture Bucovinei, cu care-l leagă apa Bistriţei, lanţul munţilor şi, îndeosebi, fiinţa populaţiunii, care este una şi aceeaşi” (Viaţa Nouă, V, nr. 1, 26 mai n. 1918, p. 7)
*
*
O ştire dintr-un ziar vienez, despre un prim gest românesc de eroism umanitar, preluată şi în Bucovina, vestea că „Excelenţa Sa, consilierul intim al Majestăţii Sale, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Vladimir de Repta, a luat, în vremea primei invazii ruseşti, toate „Torele” din sinagogile Cernăuţului în paza sa şi le-a adăpostit în reşedinţa episcopală. Arhiepiscopul Repta a fost scut şi ajutor pentru întreaga populaţiune şi, însuşi, pentru ovreimea atât de împilată; a luat sub ocrotirea sa pe primarul Cernăuţului, de pe acea vreme, pe Dr. Weisselberger, care, în urmă, fu deportat de ruşi la Siberia; el a aflat, totdeauna, cuvinte de mângâiere pentru toţi cei asupriţi şi a scutit, prin vrednicia sa, capitala Bucovinei de mari neajunsuri. Întreaga ovreime a Bucovinei pregăteşte, pentru acest înalt dregător bisericesc, o grandioasă manifestare de mulţămită şi recunoştinţă pentru atitudinea lui rară de umanitate” (Viaţa Nouă, V, nr. 4, 23 iunie n. 1918, p. 4).
*
Problema conştiinţei naţionale, luată în dezbatere încă de la primul număr, din 1918, al gazetei sucevene, nu avea nimic în comun cu conceptul teritoriului statal unic, prin care se întregeşte o naţiune. Bucovinenii rămâneau bucovineni, adică partizani ai unei noi istoricităţi, impusă de Austria, dar îşi revendicau, în cadrul acestui bucovinism, un rol mai important ca români, românismul însemnând, pentru elite, nu o comunitate, ci o reprezentativitate, deci o oportunitate permanentă de parvenire. „Şi la noi, românii bucovineni, războiul a trebuit să sporească conştiinţa naţională. Ea poate n-a sporit la acei care şi de altfel au fost departe de a se deştepta; ea a lipsit poate, în măsură cuviincioasă, la acei pe care soarta i-a surprins cu îndatorarea de a reprezenta şi apăra interesele neamului, în vremile cele mai grele ale vieţii sale naţionale; ea, cu bună seamă, însă a sporit şi s-a limpezit la toţi acei care au trecut prin această şcoală a războiului. De la aceştia aşteaptă neamul că vor fi vrednici să aşeze noi temelii pentru viaţa naţională a poporului român din Bucovina” (Viaţa Nouă, V, nr. 1, 26 mai n. 1918, p. 1).
