Ouăle încondeiate ale Basarabiei

În fotografia de mai sus, nu sunt ouăle încondeiate ale Basarabiei, ci ale Germaniei, aşa-numitele “Ostereier”, cale se vopsesc de “Ostern” (Paşte), cu ocazia “Osterfeest”, adică a Sfântului Paşte, “Ostern” însemnând şi Primăvară – zeiţă adorată, cândva, de vechii germani. Din toate încondeierile de mai sus, vagi simboluri din “Oul Cosmic” ancestral se mai regăsesc doar pe ouăle pe care le-am notat cu A, B şi C. Celelalte înseamnă degenerescenţe, cum formula Guenon, mai mult sau mai puţin izbutite. În spaţiul mitologic german, învierea încă se mai numeşte primăvară.

Dar şi în spaţiul slav, cu influenţe din ce în ce mai pronunţate în Basarabia şi în Bucovina cumpenei veacurilor XIX-XX, ouăle scrise, ca primă carte religioasă a omenirii, tot în cinstea Primăverii, care se numea Maya, adică luna mai, sunt închinate, chiar dacă înseamnă doar degenerescenţele “oului cosmic”, dar cu foarte puţine elemente de simbolism dreptliniar ancestral. Ostern sau Maya (ritualurile Malăncii de aici vin) se numea, la daci, Eftepir, iar la latini, Lucia, dar, indiferent de numele mitologic (“Popoarele, ca să mi se închine – spunea Odin – îmi numesc tot altfel calităţile şi le transformă în zei” – La Voluspa), Ostern (Maya, Eftepir, Lucia) avea să urce pe cer, drept Crăiasa Zăpezii, adică Luna, care este şi Crăiasa înfloririlor, deci şi a primăverii.

În Basarabia, unde au existat, odinioară, foarte mulţi răzeşi (doar răzeşii “scriau ouă”, ştim, de la Paul de Alep, încoace, adică din 1653), arta încondeierii avea un anume specific. Astăzi, din păcate, nimeni nu mai încondeiază ouă prin Basarabia – îmi spune Petrică Oloieru – iar dacă ar dori s-o facă oarecine, atunci ar trebui să apeleze la acel specific de odinioară, care nu este de tot pierdut.

Ouă de Paşti din Basarabia – Universul literar, 1924

Influenţa Mayei asupra Crăiesei Eftepir (ca şi cea creştină), se simte şi se vede în structura desfăşurărilor simbolice de pe ouăle scrise ale Basarabiei. Mitologia slavă, fascinată de primăvară, de învierea universală, avea să dezvolte, pe structura lineară a simbolurilor, floralul şi faunistica în exces (şi prin contaminare mitologică asiatică), inclusiv în ornamentaţia veşmintelor sau în cea a macaturilor şi a scoarţelor. În Basarabia, însă, amestecul armonios de ancestral şi de mitologie slavă disimulează stări metafizice, pe care le putem descifra şi retrăi din ce în ce mai greu.

Detaliind şi limpezind puţin imaginea din “Universul literar” din aprilie 1924, regăsim Axa Echinocţială sau Coloana Vieţii, în ouăle notate cu A, B şi C, al doilea fiind, prin “dubla sacralitate” (romburile) şi prin marcarea clară a anotimpurilor, prin crucea solstiţială, iarăşi florală, cunoscută, sub contaminare creştină, drept Crucea Sfântului Andrei, foarte apropiate, ca reprezentare simbolică, de “Oul Cosmic”. Iar oul, pe care l-am notat cu C, are, în Paradesha (pătratul), marcate şi Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă), şi calendarul lunar (crucea oblică), sugerând, prin folosirea intersectată a celor două cruci, şi Dumnezeu-Soarele, precumîn Psalmul 18 al lui David: “Soarele în care Dumnezeu şi-a făcut sălaşul”. Interesant este, la acest ou, că în pătrat se disimulează, pe jumătate, rombul, cu crucea dreaptă, deci dubla natură a omului sfânt, care vine din Calea Părinţilor (Pytr-Yana), intersectează Calea Solstiţială a Vieţii şi urcă pe Calea Zeilor (Deva Yana). Rombul acesta, brutal încreştinat în ornamentaţia oului de lângă C, transformă rombul, mai mult decât explicit, în Sfântul Graal, care nu este nimic altceva decât Inima lui Iisus.

În a doua bandă cu ouă, predomină elementele pravoslavnice, deci de mitologie creştină rusă, dar asta nu înseamnă că fiecare ou în parte este mai puţin valoros. Pierzând iniţierile, şi germanii, şi românii, inclusiv cei din Basarabia, şi slavii au pierdut metafizicul, deci posibilitatea de a intra în armonie, de a regăsi, împreună, “precum lumina şi umbra”, “în grota inimii”, “Sinele Universal şi Sinele Particular”, dar esteticul, în capricioasa lui funcţionalitate, are numai de câştigat.

Găsind, din întâmplare, această mărturie basarabeană, am crezut că fac bine dacă atenţionez asupra ei. De va fi cuiva de folos sau nu, asta nu mai este problema mea.

PAŞTELE LA ROMÂNI No Comments Apr 19

Vasile Voiculescu: Cina cea de taină

F. Doubec, Învierea lui Cristos – Universul literar, 1924

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă

Când Ţi-am deschis, în noaptea ceia, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-Ţi haină aninată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată,

Şi-n duhnitorul întuneric, pândind prin colţuri înfoiat,

Eu însumi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi-ncovoiat.

Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta

Şi iată, se bolti tavanul ’nălţându-se deasupra Ta…

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat

Şi-am priceput că-Ţi este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat:

„M-am abătut să fac, la tine, de-ngădui, Cina cea de taină.

Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină.

Adună rudele şi soţii, cu slugile la sărbătoare

Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare”…

– Stăpâne, Ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem,

În tot pământul n-am pe nimeni, să vie-atuncea când îl chem.

Sărac şi fără de prieteni, mă ocolesc de mult drumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare, pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i… doar eu în faţa Ta mă scol

Şi n-am o dramură de pâine să-Ţi pun ’nainte pe pristol…

Atunci, spre inima-mi crescută, purtându-Ţi slobod braţul drept,

Ca dintr-o lacră ne-ncuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o, lesne, ca pe-o roadă ce, coaptă, spânzură pe ram

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram,

Apoi, frângând-o-n bucăţele, cum nu aveam de cină soţi,

M-ai dus, tăcut, la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi…

Vasile VOICULESCU

Tare în credinţă – Vatra, 1895

(Universul literar, Anul XLII, Nr. 15, 11 aprilie 1926)

Poezia christică la români No Comments Apr 19

O întâmplare din Bucovina

Călătoream, cu o trupă de teatru, acum 4 ani (în 1887), prin Bucovina. Plecasem, într-o seară, aprope de Crăciun, de la Rădăuţi, spre Suceava. Noi, actorii, eram înghesuiţi în două mari trăsuri, câte cu patru cai, iar bagajele noastre, cuprinzând vreo 35 de cufere şi coşuri mari, cu efecte atât particulare, cât şi de teatru, erau aşezate într-un camion colosal, tras numai de doi cai – doi cai, însă de o talie şi de o forţă extraordinară. Deasupra bagajului, se mai aşezaseră sufleurul, maşinistul, garderobierul şi vreo doi corişti, mai fiecare cu jumătăţile lor – 9 capete, în total, şi cu conductorul, zece.

Trăsurile mergeau una, înainte, alta, îndărătul camionului.

Era o vreme pâclosă şi nu tocmai ger, dar nici tocmai moale. Abia se zărea drumul. Ajunşi la un râuleţ, pe care habar n-aveam cum îl chema – unii îi ziceau Moldova, alţii, Siretul, alţii, Suceava, unii chiar Bistriţa! – trăsura cea dintâi, în care eram şi eu, înainta în vad, spărgând, pe unde călca, gheaţa nu tocmai grosă. Apa ajungea mai până-n trăsură, încât cu toţii ne ridicarăm piciorele în sus, ca să nu ne ude. Ieşirăm pe o insulă mică, după care se vedea că mai este un crac al râului, ceva mai mic decât cel dintâi.

Deodată, auzirăm o droaie de ţipete, mai ales femeieşti, în urma nostră. Ne săltarăm toţi, în sus, trăsura nostră se opri, şi văzurăm, cu destulă spaimă, că greoiul, colosalul nostru camion stătea, într-o rână, în mijlocul râului; caii dădeau zadarnic din cap şi din picioare, fără să potă urni din loc, iar căletorii, deasupra bagajelor, vociferau şi gesticulau cu mâinile prin aer, într-un chip şi jalnic, şi caraghios, totodată.

Cu cât caii se zbuciumau mai tare, ca să tragă namila din apă, cu atât ea se pleca mai mult într-o rână. Dar iată că unul din cei ce erau deasupra camionului îşi face vânt, de deasupra, sare în mijlocul apei, se alătură de partea camionului ce sta plecată şi puse umărul lângă unul din cufere.

Deodată, caii fac o opinteală puternică, camionul se îndreaptă, porneşte şi iese pe insulică, alăturea cu trăsura nostră. În urma lui, vine, printre gheţurile sfărâmate, abia dând din picioare, cel ce sărise în apă, de pe camion, şi, cu mare greutate, pune şi el piciorul pe uscat. Atunci, îl vedem mai bine şi distingem în acesta fiinţă bizară pe coristul Buzdurug…

L-am suit, cu noi, în trăsura, şi, la cel dintâi han, unde am ajuns, l-am dezbrăcat de hainele-i ude, i-am dat de-ale noastre, l-am cinstit cu vreo 5-6 romuri… pe care le-a pus, de altmintrelea, numai pe o măsea, şi, după ce cu toţii ne-am mai înaripat, am pornit înainte, în toiul nopţii, la Suceava.

D e câte ori, după aceea, atât cât am stat în Bucovina, cât şi după venirea în ţară, chiar până în ziua de astăzi, de câte ori mă întâlnea, Buzdurug mă oprea în mijlocul drumului şi, punându-mi mâna pe bumbul surtucului său, al paltonului, îmi zicea, cu un ton lugubru:

– Ei, nene, îţi mai aduci aminte, de când am trecut Moldova (Suceava – n. n.)?… Dacă nu eram eu, ca să opresc, cu umărul meu, camionul şi să-l scot din râu, şi bagajurile, şi voi, cu toţii, vă duceaţi dracului… Noroc de mine numai… Nu-i aşa?

– Ba aşa-i, aşa!, răspundeam eu, întotdeauna, scoţând câte unul de 50 bani, câţiva gologani ce-i aveam în buzunar, şi, punându-i în mâna „Mântuitorului nostru”, ca să se mai desgheţe de frigul ce l-a suferit atuncea.

De la o bucată de vreme, însă, „Mântuitorul” prea m-a îndesit cu recitarea tristei întâmplări de la Rădăuţi, încât, când îl văd, cat să-l încunjur sau, dacă-i vin drept în faţă, cârnesc nasul în altă parte şi o pornesc, repede, înainte. El, însă, nu mă scapă din ochi, nici un moment, se pune pe urmele mele şi debitează, cu mult patos şi fără popas, refrenul obicînuit:

– Acu nu mă vedeţi… dar, dacă nu eram eu, vă duceaţi dracului cu toţii…

N. A. BOGDAN