Credinţe şi datini de Paşti
Chipul lui Iisus
*
Pe întreg cuprinsul pământului locuit de creştini, datinile de Paşti se aseamănă foarte mult între ele. Cu toate deosebirile, de la ţară, la ţară, şi de la popor, la popor, aceste datini arată o trăsătură comună. Pretutindeni găsim ouă roşii şi mielul de Paşti.
*
Ouăle roşii sunt cunoscute din vremurile cele mai vechi, cu mult înainte de ivirea creştinismului. Romanii obişnuiau să-şi trimită ouă roşii ca dar de anul nou. Multe popoare vechi sărbătoreau anul nou, în luna Martie, când ziua era la fel de mare cu noaptea. Atunci, se împărţeau ouăle vopsite, în semn de prietenie şi de spor, căci, din cel mai îndepărtat trecut, oul a fost socotit drept cea mai deplină pildă a unui început de viaţă nouă. Mai târziu, creştinii, care sărbătoreau anul nou iarna, iar Paştele, la începutul primăverii, urmară datina veche, pornind de la credinţa că, precum puiul iese din găoace, aşa a înviat din morţi Iisus. Acum câteva sute de ani, la Curtea regală din Franţa, după liturghia mare, din Dumineca Paştelui, se aduceau coşuri cu ouă vopsite, aurite sau argintate, în camera regelui, care le dădea curtenilor şi membrilor familiei.
*
Odată, când Iisus predica, în templu, duşmanii săi se sfătuiră să-l prindă şi să-l omoare. Iisus le cunoscu gândurile şi plecă, înainte ca vrăşmaşii săi să-şi fi putut împlini planul. Aceştia, însă, îl urmăriră şi aruncară cu pietre după dânsul. Isus se opri pe loc, rosti câteva vorbe tainice şi, de-odată, pietrele se prefăcură în ouă roşii. Înspăimântaţi, o luară la goană.
*
La Suceava, din Bucovina, cei care ciocnesc ouă roşii îşi trag nădejdea că se vor întâlni pe lumea cealaltă, alţii cred că acela căruia i s-a spart, întâi, oul va muri înaintea celuilalt. În dimineaţa primei zile de Paşte, fetele şi băieţii se spală cu apă, în care se puneau ouă roşii şi doi bani, unul de aur, altul de argint, ca să fie rumeni la faţă, sănătoşi şi curaţi ca aurul; apoi, pornesc la înviere, de unde se întorc, acasă, la mâncare, şi, după aceea, ciocnesc ouă cu rudeniile şi cu prietenii. Cine sparge oul altuia îl ia, dar dacă se întâmplă să nimerească un zgârcit, care nu vrea să îl dea, se răzbună pe el, spunând că zgârcitul are să-l mănânce cu smoală, pe lumea cealaltă. Femeile care vor să facă farmece de dragoste strâng, cu grijă, ouăle roşii de gâscă, mai tari ca cele de găină.
*
În Munţii Apuseni, spun oamenii că ar trăi un om numit Antihrist, sortit să roadă cu dinţii un lanţ gros. Când lanţul întreg va fi ros, va veni potopul. În fiecare an, Anticrist dă aproape gata lanţul, cam în preajma Paştelui; când vede, însă, copiii cu ouă roşii şi neputându-se stăpâni să nu-i privească, îşi uită de ros. În vremea aceasta, lanţul creşte la loc şi, astfel, lumea scapă, încă un an, de potop.
*
În Polonia, o datină străveche cere ca, în Lunea Paştelui, stăpânul casei să dea un ou roşu oricărui oaspe. Stăpânul taie oul în două şi-l împarte cu oaspele, mâncându-l împreună. Dacă vreo gazdă primeşte oaspeţi mulţi, nu e mai dator să mănânce jumătatea de ou, iar dacă nici musafirul nu-l mănâncă, se naşte mare supărare la ai casei.
*
De la Nemţi şi alte neamuri, ne-a venit şi nouă obiceiul stropitului de Paşte şi anume a doua zi. În unele părţi, copiii şi flăcăii se adună, dimineaţa, pe uliţele satului şi începe bătaia cu apă. De după garduri, răsar izvoare de apă şi, de asemenea, din dreptul ferestrelor. Câte un băiat e târât, pe sus, de prieteni şi dus la pârâu sau lac şi-l scaldă fără voie. Oricine este întâlnit pe drum e botezat, în mijlocul hazului tuturor, care se găsesc de faţă.
*
Pe Sălaj, în unele sate, pentru Sf. Paşte, mâncărurile sunt pregătite înainte, şi, din Sâmbăta Paştelui, nu se mai face foc în casă. Spre seară, tinerii merg spre marginea satului, să îngroape mâncărurile de post, de obicei fasole, varză acră, cartofi, ulei etc.
*
A treia zi de Paşti, femeile pleacă, cu lumânările aprinse, de la biserică, şi cu acestea aprind focul. În noaptea învierii, bisericile sunt împodobite cu crengi de brad.
A doua zi de Paşti, bărbaţii se iau la întrecere, care ajunge cel dintâi acasă, de la biserică, e convins că nu-l va înşela nevasta.
*
Prin Maramureş, îndrăgostiţii se furişează pe sub ferestrele caselor unde sunt fete mari şi bat uşurel în ele. Aceluia căruia fata îi iese în cale voioasă, îl loveşte cu o nuia de salcie şi îi dă un ou, în semn că vrea să-i fie nevastă. Dacă, însă, fereastra rămâne închisă, nenorocosul îndrăgostit pleacă, cu capul plecat, mai bleg ca oricând.
*
În judeţul Satu Mare, fetele, care au fost cerute în căsătorie, au vreme de gândit până în Lunea Paştelui. Dacă ele zic da, se încinge o petrecere, până a treia zi de Paşti, seara. În noaptea învierii, toate pietrele se prefac în pâini şi apa se preface în vin. Un necredincios încăpăţânat, nevoind să creadă aceasta, s-a hotărât să se convingă el singur şi veghea lângă o piatră şi un pahar de apă. La miezul nopţii, piatra se prefăcu, în adevăr, în pâine şi apa în vin. Împins de lăcomie, omul mâncă şi bău cu poftă. Îndată fu cuprins de nişte dureri grozave şi muri. În stomacul lui, piatra îşi luase forma ei, ca pedeapsă pentru necredinţa omului.
În unele părţi, se crede că, în noaptea învierii, se văd comorile arzând şi cine se duce să le însemne locul poate să le dezgroape, a doua zi.
*
În Basarabia, sătenii stau de veghe, până în zori, în jurul unui foc aprins, în curtea bisericii sau a locuinţelor, în amintirea focului la care s-au încălzit oştenii, care păzeau mormântul lui Iisus. Îi ţine treji nădejdea că vor zări flacăra tainică a comorii sau că vor vedea cum se deschide cerul. Cine are norocul să vadă deschindu-se cerul poate să rostească orice dorinţă şi aceia se va împlini.
*
Credinţa că se deschide cerul, de la înviere, până la Dumineca Tomei, este cuprinsă şi in datina veche, de-a scoate, la biserică, uşa raiului, adică acea de mijloc a altarului, care se pune deoparte. Cine se naşte, în răstimpul acesta, va fi norocos, iar cine moare va fi mai norocos, căci se urcă drept la cer, fără să se ţină seama de păcatele sale. Când, la slujba învierii, preotul zice „Hristos a înviat”, fetele bătrâne îşi zic, în gând, repede: „Eu să joc înainte!”, adică să fie căutate la horă şi să se mărite mai curând.
*
În unele comune, se fac două cete de flăcăi. O ceată ia toaca, din clopotniţă, şi-o duce în cimitir, unde petrece noaptea învierii, păzind-o. Cei din ceata a doua încearcă s-o fure şi s-o ascundă (dacă reuşesc să fure toaca, ceilalţi sunt datori să dea, pe cheltuiala lor, un ospăţ).
Fetele din Sălaj spală, în noaptea învierii, limba clopotului cu apă neîncepută, cu care îşi şterg faţa, în dimineaţa următoare, ca să fie frumoase şi să alerge flăcăii la ele cum aleargă la înviere, când sună clopotele.
În judeţul Năsăud, fetele dornice de măritiş şi, mai ales, acelea la care nu se prea înghesuie peţitorii, lipesc găoace de ouă roşii pe uşă şi fac farmece cu un fus, pe care este fir tors de fată de 17 ani.
*
I. PORDEA
*
(Românul, Anul XVII, No 14-15, 1 mai 1932)
