24 ianuarie 1909: Principesa Elena Cuza

*

O sută una bubuituri de tun salută triumfător, în zorii zilei de astăzi, sărbătoarea mare a celui mai însemnat eveniment din istoria ţării româ­neşti, Unirea Principatelor. Este o jumătate de secol de atunci. Ca şi azi, o zi gheţoasă şi rece, însă o zi de tremur şi teamă, în frigurile nesiguranţei de ce va aduce ziua de mâine. Se fierbeau toţi pentru ideea unirii şi, la Cameră, în tumultul discuţiilor, se luptă toată seama bărbaţilor mari, ce voiau să aducă, odată, la îndeplinire visul ce-l urmăreau zi cu zi. Afară, în curtea Camerei, poporul, adunat în gloată, aştepta nerăbdător sfârşitul discuţiilor, ce nu mai luau capăt, când tânărul Vasile Boerescu, într-o cuvântare ce a stors lacrămi din ochii consulilor străini, explică celor adunaţi că, odată ce sunt uniţi asupra ideii de unire, persoana se impune de la sine: ea este Cuza, deoarece, fiind Domn al Moldovei, este şi singurul ce ar putea înlesni unirea definitivă.

*

*

Şi Cuza fu ales şi Domn al Munteniei, adică Domn al Principatelor Unite, în ziua de 24 Ianuarie 1859. Fu un entuziasm cum nu se mai văzuse, de la revoluţia anului 1848! O sută de mii de oameni ieşiră întru întâmpinarea Domnului şi Domniţei Cuza, la bariera oraşului Bucureşti, şi de la opincă, la domn, toate inimile tresăriră în bucuria cea mai desăvârşită, căci, după cum spusese C. A. Rossetti, lui Ion Brătianu, într-o telegramă, după ce cunoscuse pe Cuza: „Domnul e sublim şi poporul fu, dintr-odată, cucerit de chipul blând şi bun al Domnului, de fiinţa frumoasă, senină şi blajină a Domniţei. Şi dacă Domnul Cuza a fost o providenţă pentru poporul român, pentru ţăranii, care nu-l pot uita niciodată, Domniţa Elena le-a fost îngerul de pază, care a vegheat de-a pururi, asupra fericirii şi păcii lor.

*

*

Soţie ideală, ei i-a fost dat să fie cea mai bună mamă, căci poporul tot i-a fost copil unic. Fericită, s-a bucurat pentru mulţămirile ce le-a putut aduce, întotdeauna, semenilor săi, căci ea nu a putut lega de sine niciodată noţiunea domniei şi a supusului, le-a şters lacrămile, le-a uşurat poverile şi suferinţele, le-a alinat durerile, mângâindu-i şi ajutându-i, cu tot sufletul, cu toate puterile în obidă. Şi când, lovită greu, a trebuit să urce Calvarul, ea a plecat capul şi nu a murmurat, ci s-a rugat şi a iertat. A încins hlamida şi a coborât tronul ca un înger biruit şi a plecat înainte, ocrotindu-şi iubitoare singurul suflet ce-i mai rămăsese în pază, soţul doborât. Şi când şi el îi fu răpit de voia destinului crud, ce o lăsa singură în haosul mulţimii, unde nu mai avea chemare, ea se furişă îndurerată într-un colţ de lume, între munţi, la Piatra, în judeţul Neamţ, unde trăieşte, azi, neştiută de nimeni, dar nu uitată de toţi cei umiliţi, pe care îi ajută şi-i sprijină mereu, cu marea ei bunătate!

*

*

Născută, la 1825, domnişoara Elena Rossetti, fiica postelnicului lordache Rossetti, de la Soleşti, se mărita cu Alexandru Cuza, fiiul vornicului Cuza, tânăr de abia întors de la studii din Paris, intrat, pe atunci, ca membru judecător în judeţul Covurlui.

În timpul revoluţiei de la 1848, în Moldova, Cuza, care era şi el printre revoluţionari, fu prins de emisarii domnului Mihai Sturza, legat cobză, împreună cu mai mulţi tovarăşi de-ai lui, şi dus într-o cazarmă, unde fu atât de crunt bătut, el viitorul Domn, încât capătă la picior o rană mare, de pe urma căreia suferi multă vreme. El a suferit toate durerile poporului şi, poate de aceea, l-a şi înţeles atât de bine şi l-a ajutat, întotdeauna, din toată inima. Trimis, împreună cu alţi răzvrătiţi, la arestul din Galaţi, de unde urma să fie porniţi în surghiun la Măcin, viitorul Domn se află în mare pericol. Dar credincioasa soţie rămase la Soleşti, cu groaza şi durerea în suflet, alergă în hodoroagele unei mizerabile căruţe de poştă, până la Galaţi, şi, prin protecţia consulului englez, cumpără pe marinarii greci, care trebuiau să conducă bărcile la Măcin, şi salvă, astfel, nu numai pe soţ, dar şi unirea!

*

*

Aşezaţi în bărci, surghiuniţii scoaseră carafele pline cu şampanie, ce le aveau cu ei, şi reuşiră să îmbete pe ofiţerul şi soldaţii în paza cărora erau daţi, pe care îi convinseră chiar să treacă în alte bărci, pentru a fi mai în largul lor. Ei o porniră spre Galaţi, dar, un moment după aceea, paznicii, dezmeteciţi, îi urmăriră spre Galaţi. Acolo, fugarii, prinzând de veste, izbutiră să se facă nevăzuţi, singur Cuza fu prins, căci, având rana de la picior, nu putuse să fugă, împreună cu ceilalţi. Neavând altă scăpare, Cuza începu a se plânge de tovarăşii săi, care îl părăsiseră atât de nedemn şi spuse ofiţerului că vrea să se răzbune asupra lor şi, de aceea, îl roagă să-l sprijine, ca să-l conducă în casa unde ştia că se refugiaseră fugarii. Ofiţerul îi dete braţul şi-i ajută să meargă până în faţa casei indicate; ajuns pe prag, Cuza îşi scoate pălăria şi mulţămeşte politicos ofiţerului că I-a condus. Când acesta ridică ochii, văzu steagul englezesc, deasupra, şi înţelese că fu păcălit. Cuza se afla Ia adăpostul consulatului englezesc, sub a cărui ocrotire şi plecă în străinătate, însoţit de soţia lui.

*

*

Ajunsă Doamnă a României, ea îşi găsi câmp larg pentru a-şi semăna toate florile rare ale simţămintelor frumoase, de care era plin sufletul său ales. Ea fu inspiratoarea fericită a soţului său pentru legea instrucţiei publice, prin care s-a impus urmarea la şcoli în mod gratuit şi obligatoriu. Că tot românul era dator să-şi dea copiii la şcoală, să se lumineze, căci ţara avea nevoie de oameni culţi, care să-şi dea seamă că sunt români, că au o ţară şi un şef al lor, la care trebuie să ţie ca la bunul Dumnezeu, deoarece el îi conduce la o stare din ce în ce mai bună, acesta era gândul Domniţei. Legea aceea, a lui Cuza, a realizat un mare bine pentru români, căci le-a deschis drumul spre cele mai mari demnităţi; şcoala trebuia s-o înveţe şi bogatul, şi săracul, iar demnitarii mari se alegeau nu dintre boieri, ci dintre cei cu carte multă, astfel că şi ţăranii putură ajunge să conducă ţara şi să facă legi pentru binele tuturor.

*

*

Domniţa Cuza creă şi institutul de copile orfane, Azilul „Elena Doamna”, de la Cotroceni, ce funcţionează şi în ziua de azi. Azil patronat de ea, prin de aproapele sale îngrijiri, unde îşi punea toată însufleţirea pentru a desăvârşi nu numai caritatea, dar opera de adevărată cultură casnică, cu care erau instruite elevele institutului, pe vremea aceea. Pentru ţărani, mărinimoasa Domniţă, alături de bunul Domn, îşi dădea tot sufletul. Ei le ştiau păsurile, cunoşteau poverile şi grijile lor, ce Ie făceau pâinea neagră, amară, pâine ce-o mâncau îndată cu lacrămile lor. Boul şi vaca, puiul şi găina, laptele de la gura copiilor lor, ce li se luau, cu nedreptul, munca ostenelilor ţăranului, pe care, la vreme de nevoi şi răzmeriţe, el trebuia să şi-o răscumpere de la stăpânire însutit, toată starea aceea de plâns Domniţa o cunoştea bine şi dacă împroprietărirea ţăranilor s-a adus la îndeplinire de Domnul Cuza, sfetnicului credincios şi bun de aproape, Domniţei sublime, i se datorează o mare parte din merit, ea, bunătatea femeilor între femei. Ea care iubea atât de mult, ea care a înţeles atât de bine menirea femeii pe pământ.

*

*

Şi în noaptea fatală, în noaptea de 10 Februarie 1866, când conspiratorii, printre cari se aflau şi militari superiori, devotaţi Iui Cuza, armata, pe care bizuia el atât de mult, când ei pătrunseră în palat şi prezentară decretul de abdicare, tot ea, Domniţa, ajută cu umărul ei Ia actul de jertfă, căci Demnul Cuza, văzând că nu e altă scăpare, luă decretul în mână, îl citi şi, atunci, Domniţa, apropiindu-se, întinse umărul, el îi puse hârtia pe ei şi iscăli. „Era liniştită”, spunea poetul Bolintineanu, amicul lui Alexandru Cuza, „dar ochii îi erau aprinşi ca focul şi pieptu-i reţinea cu greu plânsul ce o îneca cu putere, când amândoi, sprijiniţi unul, pe altul, ieşiră, în noapte, afară din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi, garda, ce nu-i dădea onorurile, ci sta cu spatele întoarse. Poporul nu ştiuse nimic, dar, când află, rămase nepăsător.

Omul, care liberase cinci milioane de ţărani de clacă, care luase, de la o clasă, toate drepturile politice şi Ie dase la toţi românii, el era prizonierul acelui popor, pe care-l liberase din biciul ciocoiului!

*

*

După abdicare, Principesa Elena Cuza plecă, cu soţul ei, în Paris, împărtăşind amândoi durerile înstrăinării. Ea îl căuta, cu toată abnegaţia, în timpul bolii Iui, şi fu, în sfârşit, singura reprezentantă a României, creată de ei, care închise ochii marelui Domn, la anul 1873.

*

*

Fu adus în ţară şi îngropat la moşia sa, Ruginoasa, unde se află, azi, şi bătrâna Principesă. De atunci, zdrobită de durere, Principesa îşi întoarse toată grija şi dragostea asupra celor doi fii naturali ai Iui Cuza, pe care ea, cu cel mai matern devotament, i-a crescut şi pentru educaţia căror ea a trebuit să mai stea, încă, prin străinătate; îndată, însă, ce educaţia lor fu terminată, ea se întoarse în ţara ei, departe de care trăise atât de cu durere. Dar soarta amară o urmărea. Pierdu, mai târziu, pe amândoi copiii soţului său. La moartea celui din urmă, fu cuprinsă de o aşa tristeţe, încât, spre a găsi o alinare, potrivită cu suflelul ei nobil, intră ca îngrijitoare de bolnavi la spitalul de copii „Caritatea”, pe care spital îl ajută, şi azi, cu câte 25.000 lei pe an. Dar sănătatea ei slăbită nu i-a îngăduit a rămâne, în cariera aleasă, decât doi ani şi, astfel, părăsi spitalul, pentru a se retrage definitiv în Piatra, unde trăieşte, astăzi, şi de unde străluceşte încă prin nobleţă sufletului ei cu adevărat mare, ca o steluţă blândă în rătăcirea munţilor, călăuzind spre ea pe cei obijduiţi, pe cei sărmani, pe cei îndureraţi.

*

*

În liniştitul ei locaş de pustnică sfântă, citeşte încă mult şi poartă cel mai viu interes la tot ce se petrece în ţara ei scumpă. În primăvara memorabilă a anului 1907, când cu revoluţiile ţăranilor, ea a avut aşa crize de mâhnire, încât s-a îmbolnăvit de tot greu, aşa că erau temeri serioase pentru viaţa ei. Căci şi acum ţăranilor Ie păstrează ea toată dragostea, pe care a avut-o şi sărmanul ei soţ pentru dânşii.

*

*

Pentru săraci, îşi cheltuieşte ultimul venit şi, cu toată povara celor 83 de ani, cu mâinile ei tremurânde împleteşte încă scufiţe şi zăbunele pentru copilaşii lipsiţi. Şi aşa, senină şi liniştită, îşi aşteaptă sfânta femeie sfârşitul vieţii ei, pline de mâhniri şi dureri, dar luminată de pacea celei mai splendide jertfiri de sine, prin care a cunoscut, în momentele ei bune, adevărata fericire pe pământ.

*

*

Astăzi, când atâtea rugăciuni se înalţă către cer pentru prosperitatea ţării la care Domnul Alexandru Cuza a pus cea dintâi piatră fundamentală, în sunetul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi-n marşurile triumfale ale muzicii, să se pătrundă fiecare româncă de fiorul recunoştinţei pentru cea mai sublimă femeie, pentru Principesa Elena Cuza, căreia îi trimitem şi noi, de aici, de peste munţi, prinosul nostru de dragoste nemărginită / Marilina Bocu (Tribuna, Anul XIII, Nr. 18, sâmbătă 6/24 ianuarie 1909).