Modă 1879 – Demisaison

*

În intervalul acesta, în care toaletele de primăvară aşteaptă un timp mai blând, pentru a se dezvolta deodată cu cei dintâi muguri, când hainele de iarnă ni se par deja prea grele şi prea neplăcute, prezintă moda unele daruri binevenite. Pălării din mătase negră, mată, înlocuiesc pe cele de pluş sau de catifea; marginea acestor pălării largi şi mai des îndoite este împresurată cu pene sau bordată cu atlas; globuleţe spaniole de mătase cad pe frunte. Ca găteală sunt preferate pasările; dar acestea, spre variaţiune, se pun, cu deosebire, înainte, arareori înapoi sau la o parte, ca până acum. Şi ,,tufe” de flori se pot alege ca găteală; ţurţuri de flori delicaţi, care cad pe părul dinainte, sverte de mac roşu, cu ţurţuri de iarbă; crocus galben cu viorele de Parma; camelii cu ghiocei; mai des se văd flori de mac, de culoare roşie focoasă sau negri, cu praf de aur. Unele pălării sunt cu totul din pene de culoarea toaletei şi capătă, ca găteală, un colibri strălucitor. Cu deosebire eleganţi sunt colibrii artificiali, din diamante adevărate sau imitate. Ei sunt practici într-atâta, că se pot muta de pe o pălărie pe alta sau se pot pune şi în păr. Toaleta neagră se pare, în demisaison, cu deosebire acomodată pentru orice ocazie. O femeie tânără va apărea, întotdeauna, simplă şi elegantă, într-o haină neagră de faille, cu draperii din stofă, de lână uşoară. Aceste toalete capătă o garnitură de ţurţuri (franges) şi de perle, talie lungă, decoltată înainte, mâneci scurte până la coate, fich alb de crep sau muselină indiană, cu dantele adevărate; acest fich este fixat, printr-o broşă sau o șopârlă sau un alt ac de fantezie strălucitor; mănuşile sunt lungi, gri-mat, şi peste ele se poartă un număr arbitrar de brăţări. Haina de lână neagră se compune, adesea, cu moire; această stofă înlocuieşte, în toaletă, atlasul, întrebuinţat, în anul trecut, ca găteală (Albina Carpaților, Nr. 10/1879).

1879: Statuia lui Ştefan cel Mare, din Iaşi

Litografie după statuia făcută de Emmanuele Fremiet cu un prinţ polon, amplasată la Iaşi drept… Ştefan cel Mare

*

Clubul proprietarilor, vâzând că dispune de un capital de 100.000 franci, adunat pentru ridicarea unei statui, în Iaşi, lui Ştefan cel Mare, s-a hotărât să înceapă lucrările.

*

Un subcomitet, numit „Comisiunea executivă a statuii”, a fost însărcinat cu lucrările pregătitore. Acest subcomitet e compus din domnii: Iacob Negruzzi, Nicu Gane (primarul Iaşilor – n. n.), Scarlat Pastia şi Alexandru A. Stamopulo, sub preşedinția domnului Vasile Alecsandri.

*

S-a hotărât ca mărimea să fie ca aceea a statuii lui Henric al IV-lea din Paris, adică cam de 5 metri, înălţimea statuii, şi 2 metri a pedestalului. Totodată, s-a decis ca Ştefan cel Mare să fie reprezentat cu chip triumfător, liniştit, cu coroana regală pe cap, şi cu sceptrul în mână (Albina Carpaților, Nr. 10/1879).

*

Acest act civic al Clubului Proprietarilor din Iaşi, primul şi cam singular la români, avea să se soldeze cu un bucluc, pe care voit îl ignorăm cu toţii. Fremiet, care avea o comandă şi pentru un prinţ polon, a vost vizitat, în atelier, mai întâi, de polonezi, care au ales, dintre cele două statui, pe cea mai arătoasă, adică statuia lui Ştefan cel Mare, românii fiind obligaţi să se mulţumească doar cu statuia care a mai rămas. Şi cum pictorul Epaminonda Bucevsky încă nu făcuse cercetările de identificare a chipului adevărat al lui Ştefan cel Mare, ne-am trezit cu un Ştefan cu barbă. Din neştiinţă. Şi mai avem un Ştefan fals şi cu barbă, pe care îl promovează iconografia ortodoxă: Ştefan cel Mare şi Stânt. Nu prea înţeleg eu ce sfinţenie încape în minciună, dar asta e.

Tenorul Tamberlick este român!

Desen de Nicolae Crasi

*

Ziarul parizian „Le Figaro” adevereşte că vestitul cântăreţ Tamberlick este român. Adevăratul lui nume ar fi „Toma Berlic” (asul de treflă); el este dintr-un sat de lângă Botoşani; de mic, a întrat în serviciu la arendaşul moşiei, ca vizitiu. Într-o zi se duse, cu stăpânul său, la Botoşani şi trase la hanul unde se afla, în treacăt, trupa operei italiene.

*

Toma Berlic, deshămând caii şi plimblându-i, începu să cânte nişte cântece româneşti, în tonurile cele mai înalte. Tenorul trupei, care se întâmplă, tocmai atunci, în curtea hanului, auzind acea voce atât de frumoasă, adună, îndată, pe camarazii săi, chemă pe Toma Berlic şi-l puse să cânte. Berlic avea, de pe atunci, acel „ut”, cu care şi-a făcut numele şi averea. După această probă, directorul trupei îi propuse să-l ia cu dânsul, în Italia, şi să-l înveţe cântul, dându-i 450 de franci pe lună. Berlic, care avea, la stăpânul său, numai 150 de franci pe an, 2 perechi de ciubote şi un suman, se prinse bucuros şi plecă, cu trupa, în Italia.

*

Nu mult după, a debutat, aci, cu un succes care a mers tot crescând (Albina Carpaților, Nr. 10/1879).