24 ianuarie 1909: Principesa Elena Cuza

O sută una bubuituri de tun salută triumfător, în zorii zilei de astăzi, sărbătoarea mare a celui mai însemnat eveniment din istoria ţării româneşti, Unirea Principatelor. Este o jumătate de secol de atunci. Ca şi azi, o zi gheţoasă şi rece, însă o zi de tremur şi teamă, în frigurile nesiguranţei de ce va aduce ziua de mâine. Se fierbeau toţi pentru ideea unirii şi, la Cameră, în tumultul discuţiilor, se luptă toată seama bărbaţilor mari, ce voiau să aducă, odată, la îndeplinire visul ce-l urmăreau zi cu zi. Afară, în curtea Camerei, poporul, adunat în gloată, aştepta nerăbdător sfârşitul discuţiilor, ce nu mai luau capăt, când tânărul Vasile Boerescu, într-o cuvântare ce a stors lacrămi din ochii consulilor străini, explică celor adunaţi că, odată ce sunt uniţi asupra ideii de unire, persoana se impune de la sine: ea este Cuza, deoarece, fiind Domn al Moldovei, este şi singurul ce ar putea înlesni unirea definitivă.

Şi Cuza fu ales şi Domn al Munteniei, adică Domn al Principatelor Unite, în ziua de 24 Ianuarie 1859. Fu un entuziasm cum nu se mai văzuse, de la revoluţia anului 1848! O sută de mii de oameni ieşiră întru întâmpinarea Domnului şi Domniţei Cuza, la bariera oraşului Bucureşti, şi de la opincă, la domn, toate inimile tresăriră în bucuria cea mai desăvârşită, căci, după cum spusese C. A. Rossetti, lui Ion Brătianu, într-o telegramă, după ce cunoscuse pe Cuza: „Domnul e sublim şi poporul fu, dintr-odată, cucerit de chipul blând şi bun al Domnului, de fiinţa frumoasă, senină şi blajină a Domniţei. Şi dacă Domnul Cuza a fost o providenţă pentru poporul român, pentru ţăranii, care nu-l pot uita niciodată, Domniţa Elena le-a fost îngerul de pază, care a vegheat de-a pururi, asupra fericirii şi păcii lor.

Soţie ideală, ei i-a fost dat să fie cea mai bună mamă, căci poporul tot i-a fost copil unic. Fericită, s-a bucurat pentru mulţămirile ce le-a putut aduce, întotdeauna, semenilor săi, căci ea nu a putut lega de sine niciodată noţiunea domniei şi a supusului, le-a şters lacrămile, le-a uşurat poverile şi suferinţele, le-a alinat durerile, mângâindu-i şi ajutându-i, cu tot sufletul, cu toate puterile în obidă. Şi când, lovită greu, a trebuit să urce Calvarul, ea a plecat capul şi nu a murmurat, ci s-a rugat şi a iertat. A încins hlamida şi a coborât tronul ca un înger biruit şi a plecat înainte, ocrotindu-şi iubitoare singurul suflet ce-i mai rămăsese în pază, soţul doborât. Şi când şi el îi fu răpit de voia destinului crud, ce o lăsa singură în haosul mulţimii, unde nu mai avea chemare, ea se furişă îndurerată într-un colţ de lume, între munţi, la Piatra, în judeţul Neamţ, unde trăieşte, azi, neştiută de nimeni, dar nu uitată de toţi cei umiliţi, pe care îi ajută şi-i sprijină mereu, cu marea ei bunătate!

Născută, la 1825, domnişoara Elena Rossetti, fiica postelnicului lordache Rossetti, de la Soleşti, se mărita cu Alexandru Cuza, fiiul vornicului Cuza, tânăr de abia întors de la studii din Paris, intrat, pe atunci, ca membru judecător în judeţul Covurlui.

În timpul revoluţiei de la 1848, în Moldova, Cuza, care era şi el printre revoluţionari, fu prins de emisarii domnului Mihai Sturza, legat cobză, împreună cu mai mulţi tovarăşi de-ai lui, şi dus într-o cazarmă, unde fu atât de crunt bătut, el viitorul Domn, încât capătă la picior o rană mare, de pe urma căreia suferi multă vreme. El a suferit toate durerile poporului şi, poate de aceea, l-a şi înţeles atât de bine şi l-a ajutat, întotdeauna, din toată inima. Trimis, împreună cu alţi răzvrătiţi, la arestul din Galaţi, de unde urma să fie porniţi în surghiun la Măcin, viitorul Domn se află în mare pericol. Dar credincioasa soţie rămase la Soleşti, cu groaza şi durerea în suflet, alergă în hodoroagele unei mizerabile căruţe de poştă, până la Galaţi, şi, prin protecţia consulului englez, cumpără pe marinarii greci, care trebuiau să conducă bărcile la Măcin, şi salvă, astfel, nu numai pe soţ, dar şi unirea!

Aşezaţi în bărci, surghiuniţii scoaseră carafele pline cu şampanie, ce le aveau cu ei, şi reuşiră să îmbete pe ofiţerul şi soldaţii în paza cărora erau daţi, pe care îi convinseră chiar să treacă în alte bărci, pentru a fi mai în largul lor. Ei o porniră spre Galaţi, dar, un moment după aceea, paznicii, dezmeteciţi, îi urmăriră spre Galaţi. Acolo, fugarii, prinzând de veste, izbutiră să se facă nevăzuţi, singur Cuza fu prins, căci, având rana de la picior, nu putuse să fugă, împreună cu ceilalţi. Neavând altă scăpare, Cuza începu a se plânge de tovarăşii săi, care îl părăsiseră atât de nedemn şi spuse ofiţerului că vrea să se răzbune asupra lor şi, de aceea, îl roagă să-l sprijine, ca să-l conducă în casa unde ştia că se refugiaseră fugarii. Ofiţerul îi dete braţul şi-i ajută să meargă până în faţa casei indicate; ajuns pe prag, Cuza îşi scoate pălăria şi mulţămeşte politicos ofiţerului că I-a condus. Când acesta ridică ochii, văzu steagul englezesc, deasupra, şi înţelese că fu păcălit. Cuza se afla Ia adăpostul consulatului englezesc, sub a cărui ocrotire şi plecă în străinătate, însoţit de soţia lui.

Ajunsă Doamnă a României, ea îşi găsi câmp larg pentru a-şi semăna toate florile rare ale simţămintelor frumoase, de care era plin sufletul său ales. Ea fu inspiratoarea fericită a soţului său pentru legea instrucţiei publice, prin care s-a impus urmarea la şcoli în mod gratuit şi obligatoriu. Că tot românul era dator să-şi dea copiii la şcoală, să se lumineze, căci ţara avea nevoie de oameni culţi, care să-şi dea seamă că sunt români, că au o ţară şi un şef al lor, la care trebuie să ţie ca la bunul Dumnezeu, deoarece el îi conduce la o stare din ce în ce mai bună, acesta era gândul Domniţei. Legea aceea, a lui Cuza, a realizat un mare bine pentru români, căci le-a deschis drumul spre cele mai mari demnităţi; şcoala trebuia s-o înveţe şi bogatul, şi săracul, iar demnitarii mari se alegeau nu dintre boieri, ci dintre cei cu carte multă, astfel că şi ţăranii putură ajunge să conducă ţara şi să facă legi pentru binele tuturor.

Domniţa Cuza creă şi institutul de copile orfane, Azilul „Elena Doamna”, de la Cotroceni, ce funcţionează şi în ziua de azi. Azil patronat de ea, prin de aproapele sale îngrijiri, unde îşi punea toată însufleţirea pentru a desăvârşi nu numai caritatea, dar opera de adevărată cultură casnică, cu care erau instruite elevele institutului, pe vremea aceea. Pentru ţărani, mărinimoasa Domniţă, alături de bunul Domn, îşi dădea tot sufletul. Ei le ştiau păsurile, cunoşteau poverile şi grijile lor, ce Ie făceau pâinea neagră, amară, pâine ce-o mâncau îndată cu lacrămile lor. Boul şi vaca, puiul şi găina, laptele de la gura copiilor lor, ce li se luau, cu nedreptul, munca ostenelilor ţăranului, pe care, la vreme de nevoi şi răzmeriţe, el trebuia să şi-o răscumpere de la stăpânire însutit, toată starea aceea de plâns Domniţa o cunoştea bine şi dacă împroprietărirea ţăranilor s-a adus la îndeplinire de Domnul Cuza, sfetnicului credincios şi bun de aproape, Domniţei sublime, i se datorează o mare parte din merit, ea, bunătatea femeilor între femei. Ea care iubea atât de mult, ea care a înţeles atât de bine menirea femeii pe pământ.

Şi în noaptea fatală, în noaptea de 10 Februarie 1866, când conspiratorii, printre cari se aflau şi militari superiori, devotaţi Iui Cuza, armata, pe care bizuia el atât de mult, când ei pătrunseră în palat şi prezentară decretul de abdicare, tot ea, Domniţa, ajută cu umărul ei Ia actul de jertfă, căci Demnul Cuza, văzând că nu e altă scăpare, luă decretul în mână, îl citi şi, atunci, Domniţa, apropiindu-se, întinse umărul, el îi puse hârtia pe ei şi iscăli. „Era liniştită”, spunea poetul Bolintineanu, amicul lui Alexandru Cuza, „dar ochii îi erau aprinşi ca focul şi pieptu-i reţinea cu greu plânsul ce o îneca cu putere, când amândoi, sprijiniţi unul, pe altul, ieşiră, în noapte, afară din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi, garda, ce nu-i dădea onorurile, ci sta cu spatele întoarse. Poporul nu ştiuse nimic, dar, când află, rămase nepăsător.

Omul, care liberase cinci milioane de ţărani de clacă, care luase, de la o clasă, toate drepturile politice şi Ie dase la toţi românii, el era prizonierul acelui popor, pe care-l liberase din biciul ciocoiului!

După abdicare, Principesa Elena Cuza plecă, cu soţul ei, în Paris, împărtăşind amândoi durerile înstrăinării. Ea îl căuta, cu toată abnegaţia, în timpul bolii Iui, şi fu, în sfârşit, singura reprezentantă a României, creată de ei, care închise ochii marelui Domn, la anul 1873.

Fu adus în ţară şi îngropat la moşia sa, Ruginoasa, unde se află, azi, şi bătrâna Principesă. De atunci, zdrobită de durere, Principesa îşi întoarse toată grija şi dragostea asupra celor doi fii naturali ai Iui Cuza, pe care ea, cu cel mai matern devotament, i-a crescut şi pentru educaţia căror ea a trebuit să mai stea, încă, prin străinătate; îndată, însă, ce educaţia lor fu terminată, ea se întoarse în ţara ei, departe de care trăise atât de cu durere. Dar soarta amară o urmărea. Pierdu, mai târziu, pe amândoi copiii soţului său. La moartea celui din urmă, fu cuprinsă de o aşa tristeţe, încât, spre a găsi o alinare, potrivită cu suflelul ei nobil, intră ca îngrijitoare de bolnavi la spitalul de copii „Caritatea”, pe care spital îl ajută, şi azi, cu câte 25.000 lei pe an. Dar sănătatea ei slăbită nu i-a îngăduit a rămâne, în cariera aleasă, decât doi ani şi, astfel, părăsi spitalul, pentru a se retrage definitiv în Piatra, unde trăieşte, astăzi, şi de unde străluceşte încă prin nobleţă sufletului ei cu adevărat mare, ca o steluţă blândă în rătăcirea munţilor, călăuzind spre ea pe cei obijduiţi, pe cei sărmani, pe cei îndureraţi.

În liniştitul ei locaş de pustnică sfântă, citeşte încă mult şi poartă cel mai viu interes la tot ce se petrece în ţara ei scumpă. În primăvara memorabilă a anului 1907, când cu revoluţiile ţăranilor, ea a avut aşa crize de mâhnire, încât s-a îmbolnăvit de tot greu, aşa că erau temeri serioase pentru viaţa ei. Căci şi acum ţăranilor Ie păstrează ea toată dragostea, pe care a avut-o şi sărmanul ei soţ pentru dânşii.

Pentru săraci, îşi cheltuieşte ultimul venit şi, cu toată povara celor 83 de ani, cu mâinile ei tremurânde împleteşte încă scufiţe şi zăbunele pentru copilaşii lipsiţi. Şi aşa, senină şi liniştită, îşi aşteaptă sfânta femeie sfârşitul vieţii ei, pline de mâhniri şi dureri, dar luminată de pacea celei mai splendide jertfiri de sine, prin care a cunoscut, în momentele ei bune, adevărata fericire pe pământ.

Astăzi, când atâtea rugăciuni se înalţă către cer pentru prosperitatea ţării la care Domnul Alexandru Cuza a pus cea dintâi piatră fundamentală, în sunetul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi-n marşurile triumfale ale muzicii, să se pătrundă fiecare româncă de fiorul recunoştinţei pentru cea mai sublimă femeie, pentru Principesa Elena Cuza, căreia îi trimitem şi noi, de aici, de peste munţi, prinosul nostru de dragoste nemărginită / Marilina Bocu (Tribuna, Anul XIII, Nr. 18, sâmbătă 6/24 ianuarie 1909).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jul 3

Barbă, dacă flutură din aripi, împuşcă-i!

Flutur: Barbă, dacă umblă cu cioara vopsită şi flutură băşcălios din aripi, împuşcă-i!

Domnul din dreapta imaginii de mai sus cică a fost numit vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava pentru cultură. Nu l-am văzut în viaţa mea, nici măcar în Gura Humorului, deşi am participat de zeci de ori la tot felul de manifestări culturale şi în acel oraş. Ajuns vicepreşedinte, domnul Niţă ot Gura Humorului refuză să avizeze orice act al Centrului Cultural “Bucovina”, până ce managerul Viorel Varvaroi nu-şi va pune capul sub ghilotină. Simplu ar fi fost dacă preşedintele Gheorghe Flutur l-ar fi chemat pe managerul Varvaroi la ordin, pentru o discuţie bărbătească, şi e sigur că, după o astfel discuţie, Varvaroi şi-ar fi înaintat demisia din funcţia primită pleaşcă de la PSD, pentru a fi oferită, tot pleaşcă, unui pedelist, vopsit în cioară liberală. Ce, Gheorghe Niţă, dacă o cere partidul, nu poate părea om de cultură, avântat eroic pe frontul biruinţei definitive a recoluţiei culturale portocalii?

De chestiile astea n-aş pomeni, dacă nu m-aş fi trezit, cu două festivaluri de amploare, “Naţiunea Poeţilor” şi “Bucovina Rock Castle” ca şi blocate. Dacă semnează proiectele managerul Viorel Varvaroi, nu le semnează Gheorghe Niţă ot Gura Humorului. Să-i sun pe Flutur, Balan sau Barbă, după ce m-au tras, recent, pe sfoara lipsei de cuvânt, nu are rost. Şi-atunci, ce-i de făcut?

Şi eu strâng din umeri, a neştiinţă, de parcă m-aş fi molipsit, brusc şi instantaneu, şi viceversa, de la dumnealui, super-liderul culturii judeţene, vicepreşedintele Gheorghe Niţă.

Urzica vieneza No Comments Jul 3

Ioan Stan, martirul social-democraţiei!

Ioan Stan: Care ciori vopsite? Mi-au scăpat doar ninşte porumbei din gură în urechile lui Dragnea…

Cică PSD judeţean Suceava şi-a schimbat preşedintele. Cică latifundiarul solidarităţii sociale Ioan Stan a fost ales democratic, de către Liviu Dragnea, în locul lui Ioan Cătălin Nechifor, care fusese ales nedemocratic de către toţi pesediştii din judeţul Suceava. Deci, ca la “popa-prostu”, în politică Slobozia bate Suceava, chiar şi cu o singură cizmă.

Dar nu mă priveşte, nu-i treaba mea. Dar am auzit la radio despre noul martir al social-democraţiei sucevene, tocmai când treceam, cu maşina, prin faţa palatului lui Ioan Stan, din livada cu meri din coasta Fălticenilor, şi pentru că opulenţa osânzoasă a multi-căsoiului seamănă cu opulenţa reprezentantului săracilor în Senatul României, am oprit şi am făcut, de departe, două poze. Pe una, din admiraţie pentru somnul naţiunii, am ornat-o cu tricolor şi am pus-o în moţul acestui material. Cu cealaltă, netrucată, închei aceste rânduri, dar nu înainte de a constata: Proşti mai suntem, oameni buni! Se vede treaba că ne-a luat minţile Ion Iliescu şi le-a încuiat în urnele de vot. Altminteri nu se explică de ce tot votăm şi răsvotăm astfel de ciocoi…

Urzica vieneza No Comments Jul 2

Grăjdarul botoşănean Berlic, mare tenor al lumii?

Dacă marele tenor al secolului al XIX-lea, Enrico Tamberlick, ar fi fost, până la 17 ani, vizitiul unui arendaş botoşănean sau grăjdar al hanului din Botoşani – cum susţin alte surse, tot nu am avea de ce ne trufi cu prezenţa lui în “Pantheonul artelor noastre”, cum zisea “Epoca”, în 1889, pentru că, dacă ar fi rămas în Botoşani, Toma Berlic ar fi murit, în cele din urmă, tot vizitiu sau grăjdar. Dar povestea aceasta romantică, născocită sau relatată de Jules Prével, în “Le Figaro” (Anul 23, Seria 3, nr. 190, luni 9 iulie 1877) şi preluată, mai întâi, de jurnalul politic parizian „La Lanterne” (Anul I, nr, 81 din 11 iulie 1877), m-a pus pe jar şi, odată cu mine, şi pe noul meu coleg de birou, Tiberiu Cosovan, care m-a mai ajutat la traduceri. M-a pus pe jar pentru că are în ea o doză de romantism fermecător, care practic te obligă să te năpusteşti în vremurile lui Verdi, Berlioz şi Victor Hugo, care erau puternic legaţi afectiv de posibilul vizitiu sau grăjdar din Botoşani.

Înainte de toate, am pipăit prin sforăiturile româneşti, care ne ţin de memorie, şi, citind un studiu exhaustiv şi atotcuprinzător al unui doctor în medicină şi muzicologie, abia m-am abţinut, împreună cu Tiberiu Cosovan, să nu o iau în pas gimnast spre Piaţa Drapelelor, cântând fercheş “La moară la hârţa-pârţa” sau vreo altă capodoperă folclorică, doar, doar ne-o auzi şi pe noi vreun italian – eventual Daniele Calabrese de la “Lounge”, unde vom lansa cartea lui Roman Istrati, joia viitoare – şi să ne ducă şi pe noi în Italia, ca să ne transforme în cel mai mare tenor al lumii, combinând faciesul armean al lui Cosovan, mai pronunţat la bătrâneţe, cu… ptiu!, de la mine nu-i ce combina!

Tamberlick, în 1845

Iată, deci, ce scrie, printre altele mai cuviincioase, doctorul în fudul patriotism şi în cartoforie muzico(ne)logică Stephan Poen, în Revista muzicală „Radio România – Cultural” din 14 martie 2014: „Enrico Tamberlick s-a născut la Andrieşeni, lângă Vaslui, la 16 martie 1820, sub numele de Toma Cozma. Orfan de ambii părinţi, se întreţine muncind ca grăjdar la un hotel din Botoşani, unde glasul ieşit din comun îi este remarcat de către Domenico Castiglia care conducea o trupă italiană de operă ce dădea spectacole în oraşele Moldovei, mai ales la Iaşi şi Botoşani.

Tamberlick, în 1855

Castiglia şi-a dat seama de vocea formidabilă a acestui foarte tânăr … grăjdar … şi i-a propus să intre în trupa lui- la început, în cor. A plecat cu această trupă în Italia şi nu s-a mai ştiut nimic de el; îi rămăsese o soră care se căsătorise şi dăduse primului născut numele de Toma în amintirea acestui frate dispărut fără urmă prin lume. Băiat precoce, dezvoltat bine de timpuriu, mâhnit de faptul că nimeni dintre boierii locului nu luaseră în seamă glasul său deşi fusese ascultat de multe ori în diverse ocazii festive, a fost foarte încântat de propunerea de a pleca în Italia cu această trupă a lui Domenico Castiglia. Era foarte pasionat şi de jocul de cărţi şi cartea sa norocoasă se dovedea a fi mereu … „asul” … denumit şi „berlic” … Cartoforii îl porecliseră … „Toma Berlic” …

Ajuns în Italia cu trupa lui Domenico Castiglia, a dorit să treacă la o identitate italiană luând numele de Enrico (nu se ştie de ce); numele de familie însă şi l-a elaborat din … porecla sa de cartofor … astfel că … „Toma Berlic” … a devenit … „Tamberlick” … şi deci s-a lansat ca ENRICO TAMBERLICK uneori figurând Tamberlik iar pentru foarte puţin timp la începuturi a mai folosit şi numele „Danieli” rapid abandonat. În anumite lexicoane în care se atestă originea sa română, numele său de origine este scris eronat „Nikita Torna”; probabil că „Torna” provine de la o lectură greşită a unor documente scrise de mână unde litera „m” este confundată cu associerea literelor „r n”; în alte lexicoane se afirmă că ar fi născut la Roma ori la Napoli dar nimeni nu explică de unde acest nume de familie deloc italienesc.

Fapt cert este că Enrico Tamberlick era român plecat din nordul Moldovei aşa cum avea să-i mărturisească marii artiste Pauline Viardot-Garcia care interpretase rolul Azucena alături de el la premiera cu „Il Trovatore” de Verdi la Londra. Peste ani, în casa celebrei Felia Litvinne, la Paris, Doamna Viardot-Garcia povestea unui alt foarte tânăr tenor … Constantin Stroescu … despre legendarul conaţional … Enrico Tamberlick. Iar peste alţi ani, la o vârstă venerabilă, Profesorul Constantin Stroescu evoca aceste amintiri discipolei sale, mezzosoprana Elena Cernei, de la care am preluat ulterior toate aceste comori de artă, de viaţă şi de istorie”.

Chestia aia, cu “cartoforul” de nici 17 ani, care precis că din neamul din Andrieşeni al cartoforului muzicolog Stephan Poen se trage – vasluianul, când n-are gin, o face pe cartoforul de studii ştiinţifice – m-a terminat, dar în amestecul acesta de trageri cu odgonul spre românism nu există nici un reper cât de cât probabil, nici măcar năstruşnicia, din 1877, a lui Jules Prével, care semna ştirea, în “Le Figaro”, dar fără să spună de unde “ni s-a comunicat”. În 1877, presa europeană clocotea de admiraţie faţă de dorobanţul român şi n-ar fi de mirare dacă, în baza unui astfel de reper de nobleţe, însuşi Tamberlick şi-ar fi revendicat rădăcinile – reale sau imaginate.

Înainte de a încheia, pentru a reveni cu alte dovezi (nu vă spun în ce direcţie), am să mai prezint un punct de vedere românesc, din anul morţii lui Tamberlick (am şi necrologul, l-am tradus împreună cu Tiberiu Cosovan, direct din… Père-Lachaise). Punct de vedere românesc, adică o auzeală, şi asta pripită şi cârlionţată, în ciuda faptului că-i dă cu tifla cartoforului în muzicologie Dr. Stephan Poen:

„Pentru a închide incidentul cu Tamberlick Toma Berlic, să comunicăm aci cele ce S. C., român şi soţ al celebrei primadone La Gianfredi, care a cântat în Bucureşti, la 1862, scrie, în privinţa originii celebrului tenor, unuia din amicii noştri:

„Mă întrebi de e lucru adevărat că Tamberlick e român şi de-l chema, înainte, Toma Berlic. Mi-aduc aminte a fi pariat că nu, cu regretatul Mihai Marghiloman, cam pe la 1868, şi, ca să ne asigurăm, am scris lui Tamberlick, la Barcelona, unde cânta împreună cu nevasta mea, şi l-am întrebat. Ne-a răspuns că e de lângă Roma şi că s-a născut în statele papale, pe la 1820”.

Astfel se închide incidentul lui Toma Berlic, prin însăşi mărturia lui Tamberlick. O glorie mai puţin în Pantheonul artelor noastre” (Epoca, Anul IV, Nr. 1019, 9/21 aprilie 1889)

Ştirea despre umilinţele la care era supus Eminescu, de naţiunea română, în anul plecării sale, nu am postat-o, în stânga, fotocopiată, în mod întâmplător, dar nu am să vă povestesc motivaţia, ca să nu supăr pe cineva. În fond, noi suntem un neam de eminescologi, iar dacă voi administra dovezi că şi tenorul cel mai mare al omenirii, în secolul lui Eminescu, era tot român şi tot din ţinutul Botoşanilor, pariez că ne facem toţi, ainţ-ţvai, şi tamberlickieni. Măcar aşa, de-ai dracului, ca să le râdem în nas italienilor şi nemţilor, care vor să-i şutească rădăcinile daco-romane, fir-ar ei ai Uniunii Europene! Doar spaniolii, care, pe când Enrico Tamberlick venea să le cânte, nu l-au revendicat, dar construiau, în Gran Vigo (Galicia, Spania), şi inaugurau, în octombrie 1882, pentru spectacolul companiei teatrale a lui Enrico Tamberlick, „Gran Teatro-circo Tamberlick”, o sală cu 800 de locuri, în care, în 1897, avea loc și o primă proiecție cinematografică, sală care există şi astăzi, nu l-au revendicat, deşi, au probat că îl merită.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Jul 1

Anecdotele lumii de altădată

Lumea de altădată, fascinantă ca orice avertisment asupra efemerităţii noastre, conţine, în ştiri, în anecdote şi în sfaturi gospodăreşti, prospeţimi ciudată, care merită savurate cu tot sufletul. De regulă, treceam pe lângă ele, în pătimaşele mele călătorii prin vremuri, fără să le acord atenţie, în ciuda faptului că istoria obştească mă preocupă incomparabil mai mult decât hronicul tiranilor. Dar o să încep să depozitez, în rubrica “Anecdote istorice”, tot felul de identităţi deturnate, cum le numeam într-o carte despre istoria comunitară a Bucovinei.

Mi se pare interesant să aflu, doar cu o clipită înaintea dumneavoastră, că cel mai mare tenor al Italiei secolului al XIX-lea, Tamberlick, este, de fapt, Toma Birlic, un ţăran dintr-un sat botoşănean, şi că “birlic” înseamnă “as de treflă” sau că prima statuie a lui Ştefan cel Mare a fost făcută printr-o exemplară solidaritate obştească. Îmi place să aflu şi cum se îmbrăcau femeile odinioară, pentru a rămâne tinere şi astăzi, şi în viitorul viitorimii. Ador reţetele culinare sau sfaturile practice de odinioară, pe care o să vi le încredinţez, pe măsură ce le voi afla.

În faţa istoriei, noi, oamenii obişnuiţi, nu suntem decât anecdotică, decât fapt divers. Şi cum eu nu sunt istorie, ci un biet poet, rătăcit de vremuri în înstrăinările vremii noastre, pun mare preţ pe sufletul fiecărui om dintotdeauna, aşa că doar asupra fiecărui om voi arăta cu sufletul.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Jun 30