Cine invocă memoria lui Ştefan cel Mare?

*

Niciodată nu mi-a trecut prin gând să scriu o istorie a antiromânismului ortodox, deşi deţin multe mărturii ale secolelor, pe care intenţionam să le folosesc doar ca repere uitate ale istoriei Bucovinei. Despre morţi, numai de bine – zice o vorbă veche, dar ce te faci când insolenţa de odinioară a morţilor acelora reînvie, şi mai mincinos, şi mai perfid, prin spălători de creiere de talia unor Mircea Puşcaşu (vizionaţi ştirea redistribuită mai jos) sau Justinian-Remus A. Cojocar, care flutură osemintele de antecesorii lor prădate ale lui Ştefan cel Mare ca pe un simbol al sfinţeniei prădătorilor? Cum poţi apăra dreptul viitorimii la cultură de ameninţările anticonstituţionale cu justiţia ale cetăţeanului Puşcaşu, care, iarăşi, vântură perfid memoria lui Ştefan cel Mare? Simpla sanctificare a marelui voievod înseamnă tot o minciună, tot o bătaie de joc, prin care i se falsifică şi chipul, şi posteritatea. O posteritate prădată nu de turci, nu de tătari, nu de cazaci, nu de ruşi, nu de poloni, ci de călugării şi de mitropolitul care huzureau pe seama averilor ce li se încredinţaseră.

*

*

Fără adevăr şi fără înţelegere nu există credinţă. Nimeni nu are voie să mintă “în numele lui Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu nu s-a durat pe minciună. Şanţul Cetăţii Suceava nu-i mormântul lui Ştefan cel Mare, iar pe mormântul voievodului au tropotit deşănţat numai şi numai călugării care trebuiau să-i apere tihnita veşnicie, nu să i-o tulbure parşiv, iar fariseicele invocări, scremute de Puşcaşu şi Cojocar tot tropotiri sfidătoare înseamnă. Iar dacă antecesorii ideologici ai lui Puşcaşu şi Cojocaru n-au ezitat să prade mormântul lui Ştefan cel Mare, oare să fi rămas celelalte morminte de ctitori neprădate? Cu siguranţă că nu, doar că, aflându-se în pază călugărească, nu le-a putut verifica nimeni.

*

Înţeleg, tot mai mult şi mai profund, că avem obligaţia să ne cunoaştem cât mai exact istoria, doar ca să ne putem apăra de neo-legionarisul ortodox, bazat pe extaz şi minciună. Pentru că, vorba lui Xenopol, din 1871, din discursul de la Putna, nu mai avem voie “să ne îngânfăm şi să ne înălţăm peste ceea ce suntem”, dacă vrem să fim cu adevărat de folos neamului nostru românesc. Un neam care, de-a lungul vremii, nu a avut un adversar identitar mai nemilos decât ortodoxia. Nu arunc vorbe în vânt, mărturiile fiind multe, în aşteptare. Din nefericire, am înghiţit cu toţii, pe nemestecate, găluşca ideologică a “culturii româneşti” care “s-a făcut în tinda bisericii”. Ba în slavonă, ba în greacă, şi până spre 1890, când preotul român Iraclie Porumbescu era aspru pedepsit pentru că îndrăznea să folosească… limba română. Dar, deocamdată, să reluăm povestea prădării mormântului lui Ştefan cel Mare, urmând să revin asupra subiectului şi cu alte mărtuii:

*

*

Guvernul austriac ordonă, în anul 1856, descoperirea tuturor mormintelor din mănăstirea Putna. Ancheta, ce se compunea din un membru al consistorului mitropolitan, un impiegat al guvernului din Cernăuţi, un inginer al statului şi un medic, începu lucrările în 12 noiembrie 1856. Dăm următoarele după procesul verbal oficial al anchetei, cum şi după descrierea unui martor ocular, publicată într-un calendar din 1857, din Iaşi şi reproduse de dl profesor şi membru corespondent al Societăţii geografice române, Dionisie Olinescu, într-un studiu ce-l publică asupra mormântului de la Putna, unele amănunte cu privire la această descoperire:

*

„Înaintea astrucării mormintelor, comisia orândui de a depărta tot arinişul din astă parte a bisericii, într-o adâncime până unde numaidecât ar trebui să se vadă toate mormintele, câte s-ar fi aflând pe astă latură a bisericii. Se văzură două bolte, în stânga. A doua zi, dimineaţa, se mai află o boltă: a lui Petru şi Bogdan, fiii lui Ştefan cel Mare şi, în partea dinspre răsărit, câte o boltă neregulată. Se săpă în dreapta.

*

„Încordarea e mare”, zice martorul ocular, „şi se exprima pe faţa tuturor asistenţilor. Se dă de un corp al unei pietre netede, groase şi care semăna a fi mare. Piatra se descoperă, mai departe, căci lucrătorii, chiar şi din al lor propriu strămur, îşi îndoiesc puterile, spre a scoate ţărâna de pe lângă piatră. Se descoperă o lespede mare, ca de şapte palme, şi largă, ca de 372 palme, şi lucrată din daltă. Ea este acoperământul unui mormânt, zidit din piatră albă, cioplită. Nu mai e multă îndoială, acesta este locul repauzului rămă­şiţelor lui Ştefan cel Mare.

*

Pe împrejur şi fără de a mai atinge, mai departe, mormântul acesta, se fac încercări, de nu mai este vreun mormânt. Sfredelele de fier, întrebuinţate spre acest scop, ajung, pe sub mausoleul lui Ştefan cel Mare, până în pereţii bisericii şi într-o adâncime aşa de mare, încât, mai de desubt, nu se mai poate să fie un mormânt.

*

Aici ajunge încordarea tuturor la cel mai mare grad, zice martorul ocular, şi tăcerea ce urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzea cum bate inima în fiecare piept şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră. Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel ecleziastic şi consistorial, de poate să se ridice, acum, chiar şi lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că nu, până ce nu se va face ceremonialul bisericesc.

*

Se cheamă, deci, întregul sobor mănăstiresc. Arhimandriţii, ieromonahii şi diaconii se îmbrăcară toţi în ornate preţioase şi vechi veșminte, date încă de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul lui Ştefan cel Mare şi, săvârşind serviciul religios, opt români puternici scoboară în adâncime, unde era mormântul şi, deşi cu greutate, deodată ridică lespedea de pe mormânt.

*

Nu se văzură, zice martorul contemporan, acuma, ochi fără lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflau de faţă, îi văd cu adevărat urniţi şi cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor. Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „veșnica pomenire”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care efectua o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului.

*

Spre a se vedea, zice, mai departe, martorul ocular, cuprins de un aer sacru şi reverenţios, în apropierea rămăşiţelor lui Ştefan cel Mare, nu mai trebui alt motiv decât a se fi uitat la bieţii nostrii ţărani, cum ei, la descoperirea mormântului, ca de un instict sacru mânaţi, toţi cu lacrimi, în genunchi picară, punându-şi mâinile la piept, ca la rugăciune. Feţele lor erau schimbate, ca la o vedenie sfântă, şi tăcerea cea generală, în biserică, urmă, acum, şi care se mai înălţa prin acompanierea duiosului sunet al clopotelor mă­năstireşti, era într-adevăr o scenă de acele măreţe şi sfinte, care numai în fantezia cea mai mănoasă se poate închipui.

*

În mormânt, zice procesul verbal oficial, se vedea numai partea cea mai mare a capului şi aceasta întoarsă, cu partea de către grumaz, spre apus, şi, sub mantaua domnească, încă unele oase, cu un oareşcare sicriu şi 13 şine late de fier. Mirarea fu foarte mare. Prepusul cum că mormântul lui Ştefan cel Mare fu cercat, relicvele sale atinse şi preţioasele de pe dânsele luate, se exprimă îndată de toţi membrii comisiei şi se hotărî să se caute în arhiva mănăstirii, de nu se află, undeva, vreo însemnare despre asta. Se găsi, între hârtiile vechi, o scrisoare a mitropolitului

*

*

Iacob (Putneanul – n. n.), din anul 7262 (1757), către egumenul de atunci al mănăstirei Putna, din care scrisoare se cunoaşte, cam cu încredinţare, că prepusul este întemeiat.

*

Scrisoarea aceasta este următoarea: „Cuvioase Egumene a Putnei, kyr Benedict. Pentru că dumnealui, Ispravnicul de Suceava, a venit la mănăstire şi a desgropat mortul acela, unde a fost prepusul şi n-a găsit alta nimica, afară de acele ce ne arată molifta sa, Dionisie, în răvaşul său: bine a făcut de a venit şi n-avem nici o părere de rău, de vreme ce a ieşit mănăstirea de prepusul ce era, şi moliftei sale Dionisie răspuns pe carte nu i-am mai făcut, însă spune moliftei sale din gură că am înţeles toate câte mi-a scris şi toate pietricelele cele ce s-au aflat şi inelele, şi sârmelele, şi boldurile, şi altele cele ce s-au aflat, toate să le pecetlueşti la un loc. Şi să pui pe Rafail, argintarul, ca să ia măsura de pe coroana ce este la Maica Precista, cea făcetoare de minuni, şi de pe coroana mântuitorului Christos, ce este tot întru aceeaşi icoană, pe o hârtie, cât îi coroana de mare şi fără flori, numai mărimea lor, şi atât pietricelele şi inelele, cât şi măsurile coroanelor cu om de credinţă să ne trimeteţi. Însă să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluita cu pecetea noastră, şi să o deschideţi şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi deopotrivă, şi mai sunt 2 sau 300 fire de mărgăritare cu nechiotul, ce au căzut de pe aer, şi să ne trimiteţi mărgăritarul, totodată atât cele 500 fire, cât şi cele cu nechiotul, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat pe mort, că am socotit să facem coroana Maicii Preceste şi domnului Christos, altă făptură şi iscusinţă şi mai frumoasă, şi o împodobim cu pietrele cele şi cu mărgăritare”.

 *

Această scrisoare se trecu în procesul verbal şi mormântul se acoperi. Ancheta a pus următoarele întrebări: ce să se facă, provizoriu, cu mormintele descoperite ale prinţilor si prinţeselor şi cum să se lase mormântul lui Ştefan cel Mare, până la o altă hotărâre?

*

Se decise ca mormintele să se lase aşa cum sunt, numai rămăşiţele scoase din ele să se pună în sicrie noi, fără însă a se acoperi cu ţărână. Mormântul lui Ştefan cel Mare să se acopere cu un văl mare de doliu şi, deasupra, să se pună 4 candeliere de argint, cu făclii mari şi o sfântă cruce, în mijloc pe o evangelie. Timpul solemnităţii s-a fixat pentru luna Mai 1857, care însă n-a avut loc, guvenrnul fiind de altă ideie.

*

Obiectele toate n-au fost scoase de mitropolitul Iacob, căci scrisoarea misterioasă aminteşte numai „de pietre scumpe, inele” şi nici deloc de coroană, sabie etc. (nici un Voievod nu se înmormânta cu coroană și sabie, care rămâneau moștenire urmașilor – n. n.). Aceste lucruri au fost, desigur, prădate de Vasile Vodă Lupul şi de ginenerele său Timuș (nici vorbă, pentru că vitejii, indiferent de neam, socoteau ca însemnând cel mai mare sacrilegiu prădarea mormântului altui viteaz – n. n.), când Vasile Lupul a stricat mănăstirea Putna, căutând după bani (cazacii lui Timuș au ars acoperișul, ca să-și procure plumb – n. n.).