Pe frunza veşniciei, acasă la Radu Bercea

Pe şevalet, contururile unei viitoare picturi. Pe canapea, unele peste altele, tablourile pentru expoziţia pe care o va vernisa de Ziua Naţională a României. Că aşa sunt creatorii pe care România i-a chinuit cumplit, prin închisorile şi prin lagărele de muncă forţată: o iubesc nepământeşte şi cu o sinceritate a sufletului care înseninează cerul, atunci când indiferenţii şi opresorii au nevoie de vreme bună. Opresori? Oare vă închipuiţi că noi am avut, vreodată, istorie şi nu doar un şir lung şi apăsător de opresori?

L-am “călcat” pe Radu Bercea, împreună cu Tiberiu Cosovan, din raţiunile proiectelor culturale ale anului viitor, în care Radu Bercea are un anume rol. Radu pictează pe pânză gata înrămată. Scaunul din faţa şevaletului arată ca un tron, într-un templu al veşniciei. O tulburătoare armonie de culori, în camera de lucru a artistului. Tibi Cosovan, argint viu în preajma culorilor, dă deoparte tablourile de deasupra, ca să le pot vedea pe cele ascunse, apoi reface ordinea cosmică a creaţiei adevărate. Radu ne aduce nuci proaspete, gata curăţate, apoi alege şase splendide lucrări, pe care urmează să le ducem poetului Roman Istrati, ca să se poată ţine în viaţă. La fel a procedat şi pictorul Ioan Bodnar. Alţii, doar pupături tovărăşeşti la lansările de carte. Nu-i arăt cu degetul şi pe politicieni, pentru că politicienii nu au suflet şi nu-i doare nimic din durerile omeneşti din preajmă.

Nu am fotografiat mult, acasă la Radu Bercea, şi nici nu am prelucrat vreo fotografie. O parte dintre lucrări pierd din luminozitatea fantastică, dar nu încerc să o recuperez, pentru că nu vreau să artificializez cu nimic fericirea care mi-a cuprins sufletul, lângă Radu Bercea şi lângă opera lui.

Cronici sentimentale No Comments Sep 28

La Solca, pe frunza veşniciei

Dacă tot am invocat, dimineaţă, într-o despovărare de cântec, frunza veşniciei, din care sufletul meu s-a desprins, am şi plecat, în cursul zilei, împreună cu colegul de birou, Tiberiu Cosovan, în căutarea ei. Deşi, în poem, o aflasem.

Şi am început călătoria de la Solca, baştina celebrului lăutar de pe la 1800 Chiciu, care a zămislit, pe strunele viorii lui, în afara horelor, aduse înspre dincoace de anul 1900, de feciorul său, Gheorghe Chiciu, pe care Răzvan Mitoceanu ţine morţiş să-l întâlnească, şi o horă care îi poartă numele, “Hora Chiciu”, cu care vom şi începe concertul de la Solca, din 5 octombrie, pe care îl vom filma, ca să-l încredinţăm viitorimii. Prezentul e ocupat cu alegerile, aşa că nu mai contează pe frunza veşniciei. Şi mai voiam noi să căutăm urmele sacre şi ale altor apostoli solcani ai cântecului veşnic viu şi dintotdeauna dumnezeiesc, precum Bujdei Ion Ienciu, partenerul de cântec al lui Chiciu cel bătrân şi al lui Gheorghe Chiciu, fraţii Niculai şi Anghel Ienciu, Iroftei Bilan, fraţii Nicolae şi Ioan Burdă, Paraschiva Ciobotar, Veronica Manea sau Gherasim Pribagă, din care se trage neamul Pribeagu, din Poieni, din Iacobeşti şi din Părhăuţi, dar urmele lor neprihănite s-au pierdut pe frunza veşniciei şi nu le-am mai găsit. Nici un lăutar sau rapsod vestit de odinioară nu a mai rămas în memoria orăşelului Solca, nici un urmaş şi nici un mormânt, aşa că e de datoria noastră, a Zicălaşilor, să-i readucem pe pământul pe care l-au înnobilat cândva cu cântecul. Avem 47 de cântece vechi ale Solcăi, plus “Hora Chiciu” şi vrem să reamintim lumii că, în ciuda aparenţei, cântecul e mai durabil şi decât piatra, pe frunza veşniciei.

Ţelul nostru, al Zicălaşilor, este să dăm buruienile laoparte, ca să lăstărească viguroase adevăratele cântece ale Neamului românesc din Bucovina. Iar oficierea aceasta nu se poate face decât pe pământ, pentru că pe pământ e sacralitatea ritualică a cântecului poporan, numit aşa, prin vremea celor doi Chiciu din Solca, cu trimitere directă la adresabilitate. Cântecul nu a fost niciodată creat de “popor”, poporul fiind doar beneficiarul, care, prin instinctual răsfăţ estetic, determina durabilitatea cântecului, creat, întotdeauna, de cei hăruiţi, de lăutarii de pe cuprinsul acestei ţări, în bună parte ţigani, adică oameni născuţi cu muzica în sânge. Poporul nu a creat şi nu creează. Poporul doar consumă, inclusiv pe creatori. Dacă se poate, pe pleaşcă, că doar “plăteşte impozite”. Iar creatorii, şi impozite, şi vamă. Sacră.

La Solca, există doi oameni, tânărul primar Cornel Tehaniuc şi viceprimarul Valeruţ Tăranu-Hofnăr, care, din drag de drag, ca şi noi, ne-au fost şi ne vor fi mereu alături. În fond, şi noi, şi domniile lor, slujim acelaşi ideal: memoria spirituală a neamului nostru. Şi ne-a fost uşor să caut şi să aflu pământul bun pentru resădirea cântecului solcan, undeva, lângă sufletele celor doi prieteni ai noştri. Aşa fac întotdeauna: întâi caut pământul bun şi-abia după aceea îmi duc prietenii acolo, ca să le arăt şi lor frunza veşniciei.