Poporul ţăran şi zborurile lui Vlaicu

Noi, românii, suntem un neam norocos. Nu ne-am vrut niciodată uniţi într-un stat naţional, într-o Românie Mare, dar a făcut-o bunul Dumnezeu. Ca să ne pună la încercare. Noi, românii, începând cu „protipendata”, cum numise Coşbuc elitele parvenitismului din diverse provincii româneşti şi terminând cu „poporul ţăran” (nu doar Miron Cristea îl numea aşa) am avut şi încă mai avem impresia că suntem unii mai deştepţi şi mai gospodari decât toţi ceilalţi şi, în loc de solidarizare, am folosit mereu doar trufiile regionale, care să ne scoată făţoşi în faţa propriilor ochi. Pentru protipendadă, „poporul ţăran” nu a contat niciodată decât ca reprezentativitate şi ca bazin electoral. Când era scos la câte un „conduct folcloric” (defilare, în port ţărănesc), „poporul ţăran” însemna, pentru chipeşa protipendadă românească din toate provinciile doar un fel de colbuit act de naştere, un fel de document „roman” al originii „romane a acelei „protipendade româneşti”. Şi la Cernăuţi, şi la Suceava (aici exista o adevărată patimă a „conductelor”), dar şi la Blaj, Sibiu sau Braşov, „poporul ţăran” însemna, în momente festive, legitimarea nobleţei pentru „noi, românii austriaci”, care eram, în toate privinţele, superiori românilor „ruşi” din Basarabia sau românilor „greci” din Principate şi din Balcani. Pocneau cămeşile peste augustele noastre staturi de „români austriaci”, iar „protipendada” plutea de fericirea măreţiei lor. Dacă prin cărţile de istorie aţi citit altceva, înseamnă că nu aţi răsfoit niciodată pagini atinse de peniţa lui Hasdeu sau a lui Iorga şi că nu aţi călătorit în timp. Cu mintea şi inima. Cu altceva nu se poate. Tocmai de asta m-am gândit să vă invit în Blajul zilelor de 15/28 – 17/30 august 1911, la o strălucită sărbătoare a românismului exponenţial, cel al sărbătoririi semicentenarului „Asociaţiunii”, adică al meritoasei „Astra”, considerate a fi fost „un adevărat praznic naţional” (p. 3).

Biroul central al serbărilor de la Blaj, din 28-30 august 1911

Las deoparte numele celor din „protipendada” ardelenească a vremii (le ajung acele vremi!) şi caut doar aspiraţii şi omagieri, precizând, încă din start, că sărbătorirea a fost una fără precedent şi fără egal în posteritatea românească, dovadă că protipendada românilor, în frunte cu „toţi Arhiereii români, ortodoxi şi uniţi” (p. 35) era elevată, rodul şcolirii la Buda sau la Viena strălucind pe deplin nu doar în ochii „poporului nostru de la ţară”, ci şi în cei ai ungurilor şi ai saşilor, indiferent de statutul social al privitorilor din aceste două etnii. „Era o zi de Duminică, în 27 August st. n.”, când Blajul clocotea de oaspeţi români, sosiţi, în noaptea de sâmbătă spre duminică, din ţinuturile celor trei imperii, înghesuiţi câte 5, 10, 20 şi chiar câte 30 în casele localnicilor, români şi neromâni, dar toţi de o extraordinară ospitalitate. Apoi au început cuvântările, cu rol de urări de bun venit, iar mitropolitul era decis „să ridice rugăciuni cătră Dumnezeu pentru binele şi fericirea poporului, care e şi a(l) patriei” (p. 51).

Patrie? Care patrie? Aia, a lui Mihai Viteazul, promovată atât de mitic de Şcoala Ardeleană, şi care, după 1918, avea să se numească, poporan nu şi în actele de cancelarii, România Mare?

Dimineaţa, „umăr la umăr” şi aparent „ca în zilele neuitate ale deşteptării neamului”, arhiereii celor două biserici româneşti s-au îndreptat spre Catedrală, iar mitropolitul sosea într-o splendidă trăsură, tasă de patru cai; din Catedrală, se auzea corul „Iată preotul mare” iar „Viforul uralelor zguduie văzduhul” (p. 53). Cea „mai grandioasă slujbă a bisericii româneşti” şi „o pompă neînchipuită” (p. 60), apoi adunarea generală jubiliară a „Astrei”, cu cuvântări şi cu „aplauzele însufleţirii (care) nu mai voiau să înceteze” (p. 64), mai ales când mitropolitul greco-catolic Mihályi de Apşa propune „ ca să trimitem Maiestăţii Sale, gloriosului nostru Monarh Francisc Iosif I, omagiilor noastre de recunoscători fii şi supuşi”, cu convingerea fermă că „Maiestatea Sa va primi cu bucurie omagiile noastre” (pp. 64, 65). Celălalt mitropolit, Meţianu, ca reprezentant al „adevăratei credinţe” greco-orientale, împărtăşeşte, imediat, acelaşi timp de românism, pe care eu l-aş numi, şi când vine din partea intelectualilor laici, prozelitism egocentric.

„Pe la orele două şi jumătate, se începe banchetul festiv (desigur, fără „poporul ţăran”, pentru că, vorba lui Octavian Goga, deşi „ţăranul român ajunge principalul element literar”, „ţăranii răsar aşa cum sunt ei, arşi de soare, negri, urâţi cu patimile şi tragediile lor”, p. 90 – n. n.), în pavilionul serbărilor, din curtea gimnaziului, la care iau parte 1.000 de persoane… La friptură, se ridică Dl Bârseanu, toastând în onoarea Maiestăţii Sale Împăratul şi Regele Francisc Iosif. Toastul a fost ascultat de comeseni în picioare, iar muzica (capela orăşenească din Sibiu), la urmă, a întonat imnul Doamne ţine şi protege” (p. 72). Apoi, Vasile Goldiş a salutat prezenţa mitropoliţilor românilor, isprăvind discursul cu urarea, reluată de o mie de glasuri: „Mitropoliţii români, să trăiască!” (p. 72), şi iar mulţumiri, şi iar discursuri patriotice, şi iar toasturi, până ce, după îndelungă aşteptare la barierele Blajului, apar şi ţăranii români din Ardeal, în superbul lor „conduct etnografic”, la care, după o masă copioasă, stropită din belşug cu vin de Târnave, pofteau boierii protipendadei să privească.

Seara, „în halele hotelului „Univers”, în prezenţa atâtor „domni şi dame, câţi încăpură… taraful de lăutari a lui Ghiuţ înveseleşte inimile cu dragi arii româneşti” (p. 52). Au urmat coruri, orchestre, imnuri festive, că doar patriotismul austriac al inimilor române trebuia afirmat cât mai categoric, ca să nu mai existe îndoieli, cu doar 7 ani înainte de România Mare.

A doua zi, parastas, şedinţa fondului de teatru, şedinţa festivă a secţiilor ştiinţifice ale Astrei, un splendid şi exhaustiv discurs despre Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu (am să-l copii, ca să-l reproduc, pentru că merită), masa la mitropolitul Mihályi, tot fără ţărani, dar şi cu mai multe toasturi, cu trimiteri la versul lui Andrei Mureşeanu, „Preoţi cu crucea-n frunte” (p. 91), agapa gazetarilor, altă şedinţă a „Astrei”, întreruptă, pe la cinci şi jumătate, după-amiaza, când „publicul de faţă se grăbeşte să ia parte la Sborul lui Vlaicu”.

Înainte de zbor, vreau să fac vreo câteva precizări. Nutresc un profund respect faţă de realizările bisericii greco-catolice din Ardeal în emanciparea românilor şi, implicit, în consolidarea unei culturi temeinice. Respect credinţa faţă de „drăguţul de Împărat”, pe care o manifestau românii din Ardeal şi din Bucovina, credinţa aceasta fiind, de fapt, faţă de un statut european al calităţii vieţii oamenilor. Nu aplaud, în schimb, folosirea „poporului ţăran”, ca şi astăzi, în mai toată România, doar pentru dobândirea de reprezentativitate pentru românul care, când „a ajuns împărat, întâi pe taică-său la spânzurat”. Nu aplaud opulenţa parveniţilor români de atunci şi de astăzi, inclusiv a ierarhilor, care doar la sărbătorile lor, unele cu adevărat măreţe, precum cea de la Blaj, din 1911, se fudulesc cu „poporul nostru de la ţară”, îmbrâncindu-l, în restul timpului, în mizerie şi obscurantism. Detest minciuna „ştiinţifică” a istoriografiei româneşti, care promovează „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem” (Xenopol), şi cred că nu avem dreptul să contrafacem bătăliilor pentru afirmarea identităţii naţionale, în cadrul altor organizări statale, în unionism, pentru că nu a existat, nici în Ardeal, nici în Bucovina, dorinţa unirii „cu sărăntocii din regat”, care „ne vor aduce la sapă de lemn”. Admir unitatea culturală şi identitară a românilor din acele vremuri, dar care nu trebuie „trasă” la tema unionistă. În fond, chiar şi zborurile lui Aurel Vlaicu, la Cernăuţi şi la Blaj, nu sunt „zboruri ale unirii”, ci zboruri ale afirmării identităţii româneşti. Noi nu vom deveni niciodată o naţiune, prin contrafaceri „ştiinţifice” ale istoriei, ci doar prin asumarea şi preţuirea tentativelor de afirmare a identităţii naţionale, nu atât prin folclor, cât prin cultură, prin ştiinţă şi prin primenirea vieţii sociale. Fără bunăstare socială şi culturală nu există istorie, ci doar lozincarismul de care beneficiază parveniţii. De asta am scris ironic despre „protipendada” ardeleană a anului 1911, pentru că înseamnă matricea pentru „protipendada” românească interbelică şi pentru cea din ultimele decenii pseudodemocratice.

Aurel Vlaicu, la Blaj

S-au strâns, la Blaj, peste 30.000 de români, ca să-l vadă zburând „pe cel dintâi aviator român”, într-o zi de marţi. Hangarul era amplasat pe Câmpia Libertăţii, iar aeroplanul era „străjuit de 8 feciori din Binţinţi, satul natal al lui Vlaicu, în frunte cu Ion, fratele lui Aurel”. „Şi a zburat Vlaicu! Cu o viteză de 90 km, a făcut de trei ori ocolul Câmpului Libertăţii, vreme de 29 de minute. Şi a aterizat elegant, uşor, norocos… / Trăsura Mitropolitului Mihályi trebui să-l fure şi să-l ascundă dinaintea ovaţiilor mulţimii, ce nu mai vreau să ia sfârşit” (p. 96). Apoi a început confiscarea de merite, atât de specifică românească.

Geniul şi curajul lui Aurel Vlaicu sunt şi vor fi veşnic numai ale lui. Nici un om, din cel 30.000, care îl aclamau la Blaj nu-l ajutase cu nimic în a deveni „triumf al geniului românesc”. Şi nici nu e vorba de vreun geniu românesc, precum în găselniţa „Eroului Necunoscut”, ci de geniul lui Aurel Vlaicu. Iar Aurel Vlaicu nu beneficia de geniu pentru că s-a născut din părinţi români (de ce nu a devenit „geniu românesc” şi fratele lui, Ion?), ci pentru că şi-a asumat o ursire, adică a trudit, chinuindu-şi mintea şi sufletul cu neodihnă, pentru a-şi împlini un vis. Ferice de el, iar dacă-i iubim cu adevărat memoria, nu avem dreptul să rupem fâşii din gloria lui şi să ni le punem ţanţoşi la butonieră. Câtă vreme nu vom trăi sentimentul rezonabil al lui „nu noi, ci el”, care implică un respect aproape religios, nu vom însemna nimic, pentru că îl vom anonimiza şi pe genialul „el”, fie oricine acel el, în mediocritatea mulţimilor de fiecare zi. Sunt frumoase mulţimile (dacă nu aş conştientiza asta, nu aş protesta mereu împotriva bagatelizării „poporului ţăran”) şi, tocmai de aceea, trebuie să se mulţumească doar cu ursita lor frumuseţe, fără a ferfeniţi aure sacre ale unor „el”, care ne-au marcat sublim identitatea.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Oct 2

cu umbra soarelui, curând

acum, când soarele renunţă

să ne mai apere cu mâna

şi când ziarele anunţă

că se va-nchide-n ea ţărâna,

pe crengile înspăimântate

îmi caut visele şi-aştept

s-aud cum pleacă-n ierburi toate

şi mi se pare că e drept

să-mi oblojesc în desfrunzire

aleanul zilelor ce trec

în uriaşa amorţire

trăgându-mi umbra la edec

şi-abandonând-o pe un mal

în înserări primordiale,

trăind în treceri val cu val

desprins din umbra mâinii tale

şi ea cu soarele-n derivă

alunecând, alunecând

până se face deopotrivă

cu umbra soarelui, curând

Poezie de ion dragusanul No Comments Oct 2

Căluşarii românilor şi sentimentele regionaliste

Sosirea căluşerilor, la Blaj, în 17/30 august 1911

Toate mărturiile vechi, puţine şi datorate numai străinilor, susţin, ca şi George Onciul, în 1932[1], cum că dansul şi „cântecul românesc este acelaşi, oriunde se găsesc români”, şi că în toate ţinuturile locuite de români, cu o fidelitate faţă de datinile străvechi mai accentuată a muntenilor, existau, în principal, doar „două dansuri naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor”[2], şi hora, şi căluşarii, incluzând sute şi sute de dansuri diferite. Dintre români, la fel susţinea şi „principele cărturarilor”, Dimitrie Cantemir, dar toate mărturiile au fost, ulterior, spulberate, odată cu agresiunea unor „sentimente regionaliste”[3], care determină apariţia conceptului fascisto-bolşevic al „vetrelor folclorice”, aprig şi dogmatic promovat de toţi pseudo-cercetătorii „folclorului” românesc. Şi astfel, datorită neghiobiei „ştiinţifice” a dogmaticilor, regiuni româneşti au fost jefuite de memorie tradiţională, în favoarea altora, cu argumentul desuet al „bătrânilor” dintr-un sat sau altul, care îşi mai aminteau vag despre relicve ale datinii din vremea copilăriei lor. Iar când, mai mult instinctual, bazându-se doar pe construcţii melodice, încercau unii inspiraţi, precum maestrul George Sârbu, identificări de datină, săreau ca arşi dogmaticii împotriva „zurgălăilor de la picioarele dansatorilor”, care, după minţişoarele lor, „nu-s bucovineni”. Nu-s bucovineni, ci româneşti, dar spiritul autentic al românismului se păstra, în cazul dansurilor căluşereşti, în Bucovina, prin dansurile bărbăteşti cu comenzi, toate căluşereşti, dar jefuite de elementele definitorii, băţul de alun şi zurgălăii, prin ignoranţa culturnicilor cu diplome de specializare în propagandă regional-naţionalistă.

“La „căluşer”), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de răsună văzduhul

Există, şi în memoria scrisă bucovineană, câteva ştiri (ultima, redactată de Ion I. Nistor, în 1910), în care se menţionează succesul românilor bucovineni în „conductul” (defilarea) de Paşte de la Viena, în faţa Împăratului, cu jocul căluşarilor. Atât de mult îi plăcuse „drăguţului” Franz Iosef dansul căluşarilor bucovineni, încât i-a invitat doar pe bucovineni la masă, într-unul dintre castelele imperiale, în care bucovinenii au dansat, încă o dată, doar pentru plăcerea Împăratului, dansurile lor căluşereşti.

La fel procedau şi ardelenii, care aveau drept emblemă „poporană” dansurile căluşereşti, pe care „protipendada românească” din Ardeal, cum o numea Coşbuc, le gusta din plin, ba, cu un plus faţă de bucovineni, le şi promova prin descrieri şi prin fotografii, lăsând, astfel, mărturii preţioase viitorimii. O viitorime care, şi în domeniul specificităţilor noastre naţionale, doarme sub lozinci, dar dictând, din „somnul raţiunii”, tembelizări folclorice „ştiinţifice” de tipul „Am fost eeeu la Şaruuu Dorneeei şi am culeees colinda „Împodobeşteee, mamăăă, bradul”, compusă de tribul lui Decebal Fueeego”.

Într-o epocă, în care Romanaţii, ţinut cu toate tradiţiile iremediabil pierdute, au transformat dansurile căluşereşti într-o circăreală regională cu o singură melodie, aruncând cât acolo elementele mitice ale adevăratei tradiţii româneşti căluşereşti, cred că mărturiile ardelene din 1911[4] despre ritualicul primordial, care se mai păstra în dansurile căluşarilor români din Ardeal şi din Bucovina merită aduse în atenţia publică, cu atât mai mult, cu cât falsificatorii instituţionalizaţi abundă şi în Ardeal, şi în Bucovina. Ştiu că, într-un judeţ ca Suceava, în care Buzincu, Blanaru şi ceilalţi impunători de contrafaceri reprezintă „autorităţi ştiinţifice” somnambule, e greu să determini recuperarea patrimoniului căluşeresc al dansurilor bărbăteşti cu comenzi prin reluarea elementelor mitice, deşi ritualul străvechi ar însemna cea mai bună ofertă culturală pentru potenţialii turişti din Europa. Şi nici nu-i de datoria mea să fac bine cu forţa. Tocmai de asta, haideţi să vedem ce păstra satul transilvan (satul românesc din Bucovina se baza, în primul rând, pe emigrarea transilvană) drept bun ancestral valah, şi nicidecum ca fudulii ale „sentimentelor regionaliste” ale unor rupţi definitiv de tradiţii de prin sudul ţării.

În defilarea („conductului”) ţăranilor ardeleni, din 1911 (17/30 august, în ziua a treia a sărbătorilor), cea mai puternică impresie o făceau „chipurile mândre ale căluşerilor, cu zurgălăi, împodobite cu tricolor şi cămăşi cu pui”. Apoi, în timpul dansului, urmau „mişcările lor elegante uşoare şi graţioase”, „salturile lor îndrăzneţe”, iar publicul vibrează profund, şi cum nu ai vibra „când vezi figurile grele ce le fac: la „căluşer” (deci, dans bărbătesc cu strigături – n. n.), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de răsună văzduhul; lăsându-se la pământ, cu piciorul stâng întins, iar cel drept petrecut pe sub el, în formă de cruce oblică (Crucea Nordului, deci Constelaţia Lebăda, ca relicvă simbolică străveche – n. n.), şi sărind iarăşi sprinten şi elegant în sus; lăsându-se la pământ fără nici o greutate, cu picioarele crăcite şi genunchii adunaţi; sau sărind în sus, uşor, ca o capră de munte, şi adunându-şi picioarele în forma foarfecelor şi atingând pământul cu palma, iute ca fulgerul” (Serbările de la Blaj, p. 280).

Şi despre celelalte „dansuri naţionale” („Bătuta”, „Haidăul” şi „Învârtita”), „jucate, de fiecare sat, separat, cu vătaful lor în frunte”, deci cu răspândire în toate ţinuturile locuite de „poporul nostru de la ţară”, cum formula Andrei Bârseanu (Serbările de la Blaj, p. 63), se dau informaţii preţioase. Un cântec de dans, despre care ştim că s-a cântat, la încoronarea regelui Poloniei, în 1502, de către taraful soliei lui Ştefan cel Mare, cântec pe care Jan z Lublina l-a notat în „tabularia” drept „Haiducli”, dar care ulterior avea să se numească „Banul Mărăcine”, dar şi „Ardeleneasca” sau „Bătuta”, în satele bucovinene, este descris, la 1911, deci pe când Voievidca aduna patrimoniul muzical bucovinean al vremii, astfel: „tot aşa…salturile sprintene, într-un picior, la dreapta şi la stânga; izbirea sau ciocnirea furtunoasă a călcâielor; frământarea pământului; sau apropierea şi amestecarea coloanelor, ca la cadril, în jocul bătuta, căruia îi mai zic, pe Târnavă, şi Banul Mărăcine” amintesc de „jocurile vechi romane şi eline” (numite, de episcopul de atunci al Caransebeşului, Miron Cristea „jocuri religioase”, p. 220).

„Se joacă haidăul. Feciorii, cu câte o fată de mână, formează un cerc larg. Pe tactul muzicii, se adună la mijloc, ca la horă, şi se retrag; se adună iarăşi şi se retrag, în mişcare ritmică. Învârtesc fata pe sub mână şi-apoi joacă fiecare câte o figură din căluşer sau bătuta… Grupurile mai aprinse joacă, cu foc, învârtita. Mă uit cu drag şi la ele. Feciorii merg, unul după altul, în frunte cu cel mai isteţ. Trecând pe lângă grupul de fete, îşi iar, rând pe rând, câte una, învârtind-o pe sub mână. Mai umblă o dată în cerc şi-şi aleg, pe rând, şi o a doua, învârtind-o uşor ca pe o minge. Apoi contenesc din umblet şi începe, tot câte un fecior şi două fete, învârtita, de le sfârâie călcâiele şi se-nvârte pământul sub ei. La început, până vin în tact, o iau mai domol, făcând doi paşi legănaţi în dreapta şi doi în stânga. Apoi iuţesc paşii, în tactul muzicii. Fac, în cerc, doi paşi mari şi unul mic (Zicălaşii mei deja ştiu că e vorba de secundele micşorate şi de secunda mărită, care, după Carl Engel, ar însemna o asemănare cu melosul turcesc, deşi reprezintă doar o logică muzicală a dansului străvechi – n. n.), iute ca fulgerul, strigând şi chiuind” (Serbările de la Blaj, p. 282).

Înclin să cred că Haidăul ar însemna, de fapt, în plan melodic, „dansurile soldăţeşti”, pe care le-au cules şi Szultzer, şi Demidoff, iar dincolo de particularităţile „sentimentelor regionaliste” (stil lăutăresc, inclusiv ritmicitate, şi „feciorul cu două mândruţe”, dar şi bătăile în tureatca cizmei, cu origine căluşerească), atenţionez asupra şirurilor (sinusoidelor lunare) şi a cercurilor (horistice, deci solare) tradiţionale, înlocuite de culturnicii bolşevici şi de habarniştii de după bolşevici cu „liniile” de tip Balşoi Teatrî, şi în Ardeal, şi în Bucovina, introduse,la Suceava, după finalizarea stagiului de pregătirela Leningrad, de către bucureşteanul Alioşa Carastate şi devenite „autentic” pentru toţi buzincuriştii folcloroşi din sistemul culturii.

[1] Onciul, George, Din trecutul muzical al Bucovinei, în Şaptezeci de ani de la înfiinţarea SCLR în Bucovina, Cernăuţi, 1932, p. 222

[2] Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[3] Onciul, op. cit., p. 226

[4] Serbările de la Blaj / 1911 / o pagină din istoria noastră culturală / publicată de Despărţământul XI Blaj al „Asociaţiunii”, Blaj, nedatată

DATINA ROMÂNILOR No Comments Oct 1

„Deşteaptă-te, române!”, dar nu ca Donţu!

Corul de la Blaj din 1911, care a cântat imnul adevărat al lui Andrei Mureşeanu

Nimeni, nici măcar un popor, nu are dreptul să-şi însuşească opera unui creator, falsificând-o. Iar „Deşteaptă-te Române”, aşa cum îl ştim ca imn naţional, nu înseamnă decât o contrafacere legionară a imnului lui Andrei Mureşeanu, din care s-au mai păstrat doar vreo trei strofe şi câteva versuri.

Senatorul Ovidiu Donţu, în sublimul lui patriotism, vrea să ne oblige, prin lege, să învăţăm contrafacerea legionară „Deşteaptă-te române”, în locul cântecului scris de Andrei Mureşeanu, pe muzica cântecului popular „La sânul maicii mele”, auzit de Mureşeanu în Şcheii Braşovului (nici vorbă de Anton Pann, în toată povestea asta!), „Deşteaptă-te, române”, despre care mărturiile vremurilor spun că aidoma cu „valurile mării se rostogoleşte cântecul nostru de război, „Deşteaptă-te, Române!”, din care se cântă strofa întâi şi strofa Preoţi cu crucea-n frunte” (Serbările de la Blaj, p. 74). Cântec de război, pentru că era cântat, integral şi pe textul scris de Andrei Mureşeanu, nu pe cel contrafăcut de legionari şi care ne este astăzi imn, de ostaşii români ardeleni şi bănăţeni din armata austriacă. Oare nu s-ar putea da o lege prin care habarniştii patrioţi din Parlament să fie obligaţi la tăcerea care nu spune prostii? E drept, că nici lucruri inteligente nu spune tăcerea, dar asta e o altă problemă.

Întrebarea „de ce nu cântăm imnul lui Andrei Mureşeanu aşa cum a fost scris?”, este, desigur, retorică. Pentru că vrem mereu, după cum avertiza Xenolol, la Putna, în 1871, să „ne îngâmfăm şi să ne înălţăm peste ceea ce suntem”.

Jurnalism No Comments Oct 1

Despovărare de mârlănia lui Adrian Despot

Uitasem să mă despovărez de-o minciună, una dintre puţinele de care m-am folosit în această viaţă. Am minţit, în fotoreportajul despre ultima noapte de festival, din respect faţă de ceea ce înseamnă Bucovina Rock Castle. Am spus că nu am apucat să fac fotografii cu VIŢA DE VIE, pentru că mă simţeam prea ostenit, după trei zile şi nopţi de festival, şi am plecat acasă. Şi nu oboseala a fost motivul plecării mele.

Şedeam, răbdător, pe un scaun, cu aparatul de fotografiat în mână, aşteptând să înceapă concertul trupei bucureştene. Pe scenă, Doru Popovici, ca prezentator împătimit de drag faţă de tot ceea ce înseamnă rock, a cam exagerat cu entuziasmul faţă de actul de eroism indiscutabil, pe care l-a săvârşit Adrian Despot în noaptea tragediei de la Colectiv. Iar când Doru a coborât de pe scenă, cu pletele lui dalbe fluturând în răcoarea nopţii, l-am zărit, printre gene, pe Adrian Despot apostrofându-l, smulgându-i foaia de prezentare din mână, făcând-o cocoloş şi aruncând-o.

Şi mi s-au aprins creierii, în faţa acestei mârlănii ordinare, aşa că am plecat scârbit (bă puţă, cum îţi permiţi să insulţi un bătrân profesor de engleză, care te preţuia enorm, deşi nu meriţi?), decis să nu-l mai ascult niciodată pe bădăranul bucureştean, oricât de mult i-aş respecta actul real de eroism, din noaptea tragediei de la Colectiv. Şi nu o să-l mai ascult, deşi o să-i preţuiesc, întotdeauna, actul de eroism, de care el se dezice din pricina creieraşului. Îl priveşte. Eu m-am despovărat de minciună şi de mârlănia lui Adrian Despot şi, gata, l-am uitat pentru totdeauna.

Cronici sentimentale No Comments Sep 30