Iunie 1774
Ocolul Jijiei
Toată suma caselor: 10. Scădere rufeturi, însă 10: 20 la Papafil.
Ce s-au dat la rânduieli:
Vasili, văcar la Constantin Papafil
Ştefan, văcar, tij (la fel)
Grigori, rus, la fel
Ştefan, ungurian, la fel
Stoica, ungurian
Antohi
Petre, rus
Costandin Creţu
Ion Bodogan
Gheorghe, ungurian
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 249
Iunie 1774
Ocolul Jijiei
Toată suma caselor: 39. Scădere rufeturi, însă 39: 20 scutelnicii dumisale vistiernicului Canta, 12 scutelnicii mănăstirii Barnovschi, 1 argat al lui Arghiri, grec, 6 ţigani.
Rufeturi:
Irimie Bliah, lemnar la dumisale vistiernicul Ioan Canta
Iftimie Bliah, tij (la fel)
Vasili sin (fiu) lui Neculai, la fel
Ion Gâlcă, la fel
Apostu, murar la fel
Vasili Popa, la fel
Ioniţă Gâlcă, la fel
Vasili Robu, la fel
Gavril Tacu, la fel
Ştefan Batragă, la fel
Vasili Zavătin, la fel
Gherman, la fel
Sava fiul Gafiţii, la fel
Dumitraşcu Copu, la fel
Pavăl, rotar, la fel
Simion Roşca, la fel
Hilimon zet (al) lui Pavăl, la fel
Pricopi al lui Hilimon, la fel
Gavril Pogor, la fel
Ioniţă Cioran, la fel
Toader Pintiu, la fel
Gheorghe, cârciumar, la fel
Vasile, plugar, scutelnic mănăstirii Barnovschi
Vârlan cumnat lui Vasile, la fel
Gavril Huţu, la fel
Grigori, văcar, la fel
Toader, la fel
Neculai, muntean, la fel
Mihălachi, şchiopu, la fel
Vasile, plugar la Arghiri, grec
Vasili, ţigan
Dobre, ţigan
Ion Culbeci, ţigan
Vasili, ţigan
Iordachi, ţigan
Pricopi, ţigan
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 248, 249
Iunie 1774
Ocolul Jijiei
Toată suma caselor: 23. Scădere rufeturi, însă 23: 20 scutelnicii dumisale paharnicului Leon, 3 scutelnicii căpitanului Tănasă.
Rufeturi:
Apostol, cârciumar, scutelnic la paharnicul Grigoraş Leon
Vasili, herghelegiu, tij (la fel)
Mihălachi, la fel
Iacob, rus, la fel
Vasili, rus, la fel
Pavăl, pas, la fel
Toma sin (fiu) muntean, la fel
Pantelei Gagos, la fel
Panait fiul lui muntean, la fel
Ion Chiribuş, la fel
Gavril zet (al) lui Chiribuş, la fel
Chiriac, grădinar, la fel
Iacomi al lui Gavril, la fel
Ilie, cojocar, la fel
Vasili Bălăhuţă, la fel
Antohi, văcar, la fel
Toader, la fel
Costandin Chiribuş, la fel
Costandin, slugă, la fel
Ioniţă, slugă, la fel
Mihai, rus, scutelnic la Tănasă, biv (mare) căpitan la dărăbani
Lupu, argat, la fel
Ursu, văcar, la fel
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 248
În vara anului 2011, când Consiliul Judeţean Suceava a anunţat licitaţia pentru scrierea şi publicarea, cu finanţarea Uniunii Europene, a proiectului Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi, tipografiile şi editurile din întreaga României au pornit o grabnică şi pripită căutare de istorici, literaţi, monografi, folclorişti şi, mai ales universitari, care să poată umple ditamai 550 de pagini format dublu, chestie imposibilă când ai doar de bătut apa în piuă, dar cu gomoşenie savantă de „analiză ştiinţifică”. În plus, trebuia să scrii şi istoricul unor localităţi de prin părţile Hotinului şi Herţei, dar şi al altora, din România, care nu sunt ucrainene – Siminicea, de exemplu.
Trebuia răscolit prin colecţiile de documente şi să afli amănunte despre Bălcăuţi, cu cătunul Gropeni sau Gropana, numit, cândva, şi Rudeşti, Botoşăniţa, Brodina, cu cătunele Cununschi, Dubiuşca, Erheşte şi Paltin, Cacica, cu cătunele Maidan şi Runcu, Călineşti Ienache şi Călineşti Cuparencu, Şerbăuţi, Măriţeia Mică, Dărmăneşti şi Dănila, Moldova Suliţa şi Benia, Negostina, Văşcăuţi, cu Baineţ, Climăuţi, Vicşani, Ulma, cu cătunele Costileva, Măgura, Nisipitu şi Lupcina, Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi Paltinu, Cârlibaba, cu Iedu, Şesuri, Ţibău şi Valea Stânei, Măneuţi, Ipoteşti, Izvoarele Sucevei, cu Brodina de Sus şi Bobeica, Moldoviţa, cu Argel, Demăcuşca şi Raşca, Breaza şi Siminicea. Pentru cauza românismului aparent supravieţuitor şi astăzi, intrau în colimator Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, Ropcea, Cupca, Suceveni, Iordăneşti, Carapciu pe Siret, Bahrineşti, Dimca, Tereblecea, Oprişeni, Stăneşti pe Siret, Poieni, Voloca pe Derelui, Molodia, Ostriţa-Herţei, Ostriţa-Mahala, Boian, Stroieşti, Horecea Urbană, Roşa, Dinăuţi, Mogoşeşti, dar şi în localităţile Cosminul, Igeşti, Cireş, Prisăcăreni, Ceahor, Broscăuţii Vechi, Corovia, Cuciurul Mare, Budineţ, Davideni, Bănila Moldovenească şi Sinăuţii de Sus.
Capitolele cărţii, cu titluri plate, premeditate de savanţi băştinaşi, obligau la un anumit tip de expunere rigidă, interzicând menţionarea autorilor pe copertă, într-o casetă tehnică sau în „Tabla de materii”, dar cum proiectul cu subiectul cărţii trebuia aprobat şi de un specialist al Uniunii Europene, am scris doar două pagini de argumentare şi am aşteptat răspunsul. Îmi căutasem doi colaboratori de nădejde în nordul Bucovinei, pe regretatul Dumitru Covalciuc şi pe Dragoş Tochiţă, iar în rest mă bazam pe faptul că începusem că cunosc binişor spaţiul acesta predestinat legendei, în raftul bibliotecii mele aşteptând să-mi fie de folos cărţile pe care le scrisesem şi publicasem deja: „Identităţi deturnate”, „Bucovina faptului divers”, „Vechi colinde bucovinene”, „O istorie a portului popular bucovinean”, „Datina, Biblia Românilor”, „Povestea aşezărilor bucovinene”, dar şi recuperările de memorie precum „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, sau „Etnii bucovinene”, de Dimitrie Dan. Aveam şi o puzderie de partituri cu cântece româneşti şi ucrainene vechi, iar un colind religios din Siminicea, cu vagi ecouri de cultură ancestrală, mi l-a notat şi oferit muzicianul Emil Havriliuc.
Monografia aceasta îmi oferea posibilitatea de a lua în discuţie, pentru prima dată în cultura română, diferenţierile celor două culturi rurale, răzeşească şi ţărănească, dar şi de a analiza pe fond mitic („poporul lui frunză verde”) şi, uneori, mistic („fiul de împărat”), din perspectivele filosofiei culturii starea de pietrificare în preistorie a satului est-european, asupra căreia atenţiona Lucian Blaga prin doar citata, dar nu şi citita aserţiune „veşnicia s-a născut la sat”. Partiturile mă provocau, practic, la a întemeia trupa „Zicălaşii”, ca să pot auzi scrierile acelea ciudate, în care zăceau încătuşate cântecele.
Într-una din zile, de la Uniunea Europeană a sosit un profesor universitar din Kiev, specialist redutabil în istoriografie şi folclor, autor al unor cărţi de referinţă în cultura ucraineană. Am discutat împreună, cu contribuţia unui translator, subiectele sensibile ale viitoarei cărţi, pe care eu le expusesem în:
Reperele cărţii
MONOGRAFIA FOLCLORICĂ
A UCRAINENILOR DIN JUDEŢUL SUCEAVA
ŞI A ROMÂNILOR DIN REGIUNEA CERNĂUŢI
Conceptul european al multiplei îndreptăţiri, formulat ca atare, în Bucovina, încă din anul 1852, de germano-ruteanul sucevean Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz, justifică tema monografiei folclorice dedicată acestor „două popoare, care (în Bucovina) au trăit întotdeauna ca unul singur”, românii şi ucrainenii „abia putând fi diferenţiaţi unii de alţii”, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
Folclorul contemporan, atât cel românesc, cât şi cel ucrainean, a ajuns într-un ultim stagiu de degenerescenţă, fiind rupt de şi din calendarul sărbătoresc al ruralităţii şi transformat într-o producţie scenică de cămin cultural, în care nu mai există nimic ritualic, nimic mistico-mitic şi nici măcar buna-cuviinţă a dezarmantului „aşa am apucat”. Vrem să-l transformăm în produs turistic, încropind contrafaceri scenice cumplit de uniforme şi de uniformizante, pe baza memoriei contrafacerilor naţionaliste din perioada interbelică, în care nu mai pot fi ghicite complementarele frânturi de datină, de tradiţie primordială, române şi ucrainene.
Ca să se salveze tradiţia, ca să şi-o asume şi generaţiile care vor urma, noi, românii, şi noi, ucrainenii, avem obligaţia reconstituirii, în baza mărturiilor străvechi ale popoarelor istoricizante din vecinătate, dar şi în baza propriilor noastre mituri, care încă mai pot dezvălui şi fragmente din tradiţia primordială, dar şi din tradiţia creştină, adesea mult prea acaparatoare şi mistuitoare de tradiţie primordială.
Pornind de la aceste câteva repere, autorii monografiei folclorice au abordat tema şi din perspectiva istoriei şi filosofiei culturii, dar şi din cea inter-disciplinară a antropologiei, stabilind, în baza mărturiilor călătorilor străini, a scrierilor cronicarilor şi a vechilor cărturari autohtoni, o cronologiei a evoluţiei/degenerescenţei elementelor de tradiţie primordială, deci un istoric al tipologiei aşezărilor, al construcţiei caselor, al elementelor de port rural, al sărbătorilor familiale şi calendaristice, al cântecului şi dansului, al ocupaţiilor şi îndeletnicirilor, toate acestea susţinute şi de o bogată iconografie.
Există, desigur, la începutul cărţii, şi câte o istorie obştească a fiecărei localităţi dintre cele luate în studiu, deci câte o potecă înspre vremuri vechi, în care şi străbunii, şi strămoşii noştri au existat, au visat, ne-au zămislit şi s-au învrednicit la memorie, la o altfel de memorie decât cea istorică, deci de hronicul tiranilor şi al statalităţilor care ne-au împilat şi anonimizat străbunii şi strămoşii istoriei noastre obşteşti.
Cercetările noastre pornesc de la sesizarea şi probarea existenţei celei de-a treia culturi rurale, în vremurile tradiţiei primordiale, culturii păstoreşti şi celei agrare alăturându-i-se cultura meşteşugărească. Cu alte cuvinte, pe lângă miticii Abel şi Cain, a mai existat şi Hefaistos, meşter şi mărturisitor, care, dincoace de Ocheanos, se numea celt (după numele celui mai nordic oraş grecesc, Keltoy). De la celţi, deci de la meşteşugari, moştenim în comun simbolistica străveche drept-liniară, păstrată şi de ouăle încondeiate răzeşeşti şi huţule, şi de cusături, dar moştenim şi cuvinte, păstrate şi în limba română, şi în cea ucraineană, precum Cernunos (cerul îndepărtat, cel întunecat, negru – „cernâi”, din care „cerne” zăpada), Molda – însemnând „vale largă” sau plug („pluh”, în ucraineană), precum şi alte toponime şi nume de unelte şi de instrumentar agricol sau casnic.
În ţinutul numit, odată cu pătrunderea lui în coexistenţa preistoriei cu istoria, Bucovina, ruralitatea a păstrat cele trei culturi preistorice, deşi primele două întrepătrunse, respectiv cultura răzeşească a crescătorilor de animale, cu agricultura ca ocupaţie de subzistenţă, cea ţărănească, a „vecinilor” agricultori, cu creşterea animalelor ca ocupaţie de subzistenţă, şi cultura meşteşugărească, formată, iniţial, din armeni, saşi, unguri şi ţigani, iar ulterior, din evrei, germani, armeni, ruşi şi ţigani.
Satele din acest teritoriu, care avea să se numească Bucovina, au fost foarte mici până în 1774, şi-au sporit populaţia după surogatul de reformă agrară din 1785 şi au devenit temelii ale satelor contemporane abia după 1848, odată cu emanciparea clăcaşilor şi noua reformă agrară.
În sate nu existau tarafuri de lăutari (recensământul generalului rus Rumeanţev confirmă existenţa, în întreaga Bucovină, a doar 15 instrumentişti, adică un cobzar, la Boian, şi 14 scripcari, câte doi la Horecea şi Mosoriuca, şi câte unul la Voloca, Coţmani, Davideşti, Cuciurul Mic, Onut, Chisălău, Draciniţa, Stăneşti, şi la Văşcăuţi pe Ceremuş), dar petrecerile rurale se organizau fie cu lăutari ţigani, aduşi din dealul Crivei sau al Ulevei, fie de la mănăstirea Solca, fie cu tarafuri evreieşti, tocmite de răzeşi de la Kolomeea – iar de la ei, de la lăutarii evrei din Kolomeea, vin cântecele „kolomeika”, adică „Arcanul”, „Huţulca”, „Cozakul”, Ruseasca”, „Leşeasca”, Sârba”, „Ţigăneasca”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Ovreicuţa” etc.
Existau, totuşi, în paralel cu cântecele de petrecere, numite folclor laic, şi o muzică, şi două hore sacre (cea lunară, sinusoidală, şi cea solară, în cerc), dar şi reminiscenţe ale „limbajului ritmicităţii”, precum oraţiile, descântecele şi colindul solar, cel scandat, căruia îi mai zicem şi „Urătură”.
Cel mai vechi ritual mistico-mitic, desfăşurat la începutul lunii Mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, când începea primul „an nou” al omenirii, după cum mărturisea Polibyos, încă supravieţuieşte, şi la români (dar în decembrie), şi la ucraineni (dar în ianuarie), sub numele de „Malanca/Malanka”, nume care, conform mitologiei ucrainene, a fost cel al Zeiţei Vetrei (Pământul), Primăvara (Arborele Vieţii), numită Maya. Întreaga desfăşurare de cântece ritualice (colinde, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care sunt colinde şi nicidecum cântece bătrâneşti, adică balade), de dansuri cu măşti (cele din ritualul „Malanka”) şi incendierea „ursului de paie” (noi, împreună, suntem, prin strămoşi, nu şi prin străbuni – care sunt înaintaşii mai apropiaţi, cei de după „omul bun”, adică bunic, „poporul de sub Ursă), în jurul „pietrei căzute din cer” (menhirul).
Conştientizate şi asumate, în baza unui scenariu bine documentat (începând cu Hecateu Abderida, Diodor Silcul, Strabon etc,), aceste ritualuri maiale ar putea constitui, ca şi sărbătorile agrare ucrainene, ca şi Sânzienile şi Nedeile românilor, ca şi sărbătorile Perseidelor, în majoritate dedicate recoltei, focare de datină străveche, în care toţi europenii de la nord de Dunăre şi-ar putea regăsi spiritualitatea strămoşilor, pe care numai noi, românii, şi noi, ucrainenii, o mai păstrăm, deşi riscăm să o pierdem pentru totdeauna sub galopul devastator al manelismului folcloric contemporan, caracterizat prin falsificarea portului (românii din judeţul Suceava încep să poarte costume tradiţionale ucrainene, în cromatică eminamente ucraineană, în vreme ce ucrainenii bucovineni, uitându-şi portul străvechi, apelează la cel căzăcesc, specific estului ucrainean).
„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” propune discuţiei o spiritualitate unică, dar exprimată bilingv, o spiritualitate europeană străveche, conservată, fără iniţieri, dar şi fără degenerescenţe semnificative, vreme de peste cinci milenii, şi pe cale de a fi pe veci spulberată, în următorii… cinci ani, datorită inconştientelor festivaluri festiviste din ambele regiuni. Nici măcar Ileana Cosânzeana / Vasilisa Precrasnaia nu se mai alege şi nu mai trece, cu braţele transformate în aripi de înfăşurările de batiste şi de cordele ale celorlalte fete frumoase şi neprihănite, pe drumurile aşezărilor pentru a ursi şi a binecuvânta semănăturile, lanurile şi recoltele. Locul ei, locul înţeleptei frumuseţi, prin care ni se arăta spiritul locului, este luat de gurista folclorică, veşnic zâmbăreaţa care-şi pune opinci şi la horă, şi la cântece de horă, care ţopăie „tradiţional”, înfăşurată strâns cu cojocul, bundiţa sau sumanul, care vrea sau doar se întâmplă să fie proastă, adică „artistă”, adică şi născocitoare de versuri şi de ritmicităţi armonice penibile, dar şi proprietară exclusivă peste o spiritualitate comună, dar pe care ea, vietatea folclorică, o numeşte, însuşindu-şi-o tâmp şi abuziv, „repertoriu” propriu şi inalienabil.
„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” înseamnă o fereastră deschisă spre tradiţia reală şi mărturisită de-a lungul vremilor, dar şi ferestrele pot fi pe deplin nefolositoare în vremurile tulburi ale orbilor, cărora doar li se năzăreşte că pipăitul ar fi altceva decât ceea ce este, adică văz.
Ion Drăguşanul
După aceea, în loc să trecem la treabă, am dat curs protocoalelor şi, întovărăşiţi de o dubiţă cu bucate şi băuturi, am plecat la Cernăuţi, ca să ne întâlnim cu oficiali şi cu autorităţi ştiinţifice ucrainene şi române de acolo. Am prezentat iarăşi monografia, aşteptând traducerea fiecărei fraze în limba ucrainene, pentru că nimeni, nici măcar cântăreaţa blondă de melodii româneşti, pe care Adrian Dinu Rachieru o numise „Privighetoarea Carpaţilor”, nu dorea să priceapă româneşte. Curând, însă, când s-a priceput faptul că Uniunea Europeană plăteşte bine, am putut vorbi fără translator, pentru că chiar şi ucrainenii veritabili au început să înţeleagă brusc româneşte, oferindu-şi serviciile. În fine, nu după multă vreme, am putut trece la scriere. În luna februarie 2012, am dormit doar câte două ceasuri, la două-trei zile, iar când am ajuns pe la jumătatea monografiei şi deja devenisem sigur pe ceea ce spun, am trimis capitolele la tradus în ucraineană. Monografia a apărut la timp. Nimeni nu ştie cine a scris-o, dar nu-i bai. În fond, Uniunea Europeană a plătit atât de bine (12.500 euro plus impozitele datorate statului român), încât statutul de autor interzis de propria-mi care nu mă deranja.
„La Ruteni este obicei că părinţii logodesc copiii lor, chiar când aceştia sunt încă mici. Totdeauna se ia în vedere averea ambelor părţi, cu scopul de a se înavuţi. Fata nu este întrebată despre consimţământul ei la o căsătorie. Se întâmplă, deşi foarte rar, că un flăcău avut ia o fată săracă, însă cazul contrar nicicând.
Ruteanul, mergând în peţit, zice „idu swatate sau w staroste”; primind el cuvântul zice: „maiu slowo”. Cununia se numeşte „sliub”, nunta, „brak” sau „weselie”, iar căsătoria, „soprujestwo”.
Este obicei că flăcăii se însoară imediat după ce au tras de 3 ori la sorţi şi n-au fost recrutaţi sau dacă au fost asentaţi, după ce şi-au făcut anii la miliţie, adică în vârstă de 23-26 ani; fetele însă se pot mărită după ce au împlinit 14 ani, după prescriptul codului civil austriac.
Flăcăul („parbok”) de regulă îşi alege singur fata („ghiuka”), care să-i fie consoarta vieţii. Mirelui îi zic „molodei”, iar miresei, „moloda”.
Peţitul se face, de regulă, toamna, de una sau două rude de aproape ale flăcăului sau de prieteni însemnaţi ai tatălui lui. Seara, merg aceşti peţitori, „swate” sau „staroste”, dimpreună cu flăcăul, la casa fetei, unde intră în casă, iar flăcăul rămâne ascuns afară. Aici aduc ei vorba, prin fraze înflorite, despre scopul cu care au venit şi, după ce părinţii fetei s-au declarat înţeleşi, apoi se face vorbă despre zestrea fetei, care joacă un rol foarte însemnat.
Imediat după peţire sau cel mai târziu în 8 zile, urmează logodna („zarucenie”), când la casa fetei se adună rudele ambilor tineri şi cu care prilej se bea mult alcool, ceea ce se numeşte „na slowo piiu”, adecă beau pentru cuvânt. Cu acest prilej, se hotărăşte şi ziua cununiei.
Flăcăii, de regulă, se însoară cu ştirea şi voia părinţilor, dar se întâmplă cazuri că şi contra voii acelora.
Este obicei că mirele face daruri, părinţilor miresei, iar mireasa, mamei şi surorilor mirelui, câte un ştergar.
Mirele dăruieşte miresei, în preseară, înainte de cununie, o pereche de ciubote (câteodată galbene), un fes roşu şi o basma mare, de lână, cu flori, sau una mai mică, tot cu flori, însă de mătase. Tot atunci, trimite mireasa mirelui, prin vătăjei, o cămeşă, cusută de dânsa, prin care ea documentează că ştie să coase. Mirele, primind darul miresei, dăruieşte pe aducători cu oarecare monedă de argint. El, pentru cununie, se îmbracă cu această cămeşă.
Se întâmplă, câteodată, că din peţit şi toată logodna nu se alege nimica, şi aceasta atunci când au ieşit vorbe rele despre mireasă sau când nu se poate face învoială cu privire la zestre. Mirele, care repăşeşte (se retrage – n.n.) de la nuntă, restituie, câteodată, spesele avute părinţilor miresei. Mireasa, dacă repăşeşte, nu restituie nicicând vreun fel de spese.
Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan
Miri ruteni dintre Prut şi Siret
Pregătirea pentru nuntă se face prin aceea că, în casă, toate lucrurile se spală, se văruieşte şi se împodobeşte, apoi se coace, fierbe şi se face tocmeala de timpuriu cu muzicanţii satului. Grămădindu-se nunţile, câteodată trebuie o nuntă sau alta amânată, din pricina că muzicanţii satului sunt deja angajaţi şi fără de dânşii nuntă nu se face. S-a întâmplat şi se întâmplă cazuri că aceste foarte importante persoane, pe lângă meseria lor, mai practică şi alta, adică îşi însuşesc, pe când dorm toţi cei de casă, diferite obiecte, chiar pluguri şi lanţuri de fier, pe care le transportă la casele lor şi, apoi, se întorc la casa nunţii şi se aşează şi ei liniştiţi la odihnă, după ce şi-au făcut trebuşoara.
Zestrea („wino”) unei fete constă din lucrurile necesare spre a aranja o casă, adică ţoluri, lăicere, pânzeturi, perine, apoi din ceva vite şi, factorul decizător la facerea căsătoriei, un loc de grădină pentru casă şi de arătură în câmp.
Aflându-se într-o casă mai mulţi flăcăi sau mai multe fete, atunci aceştia sau acestea se însoară sau se mărită „ujenutsia” sau „widaiutsia”, unul după altul, după vârsta lor, aşa că se însoară sau mărită, mai întâi, totdeauna cel mai în vârstă, înaintea celui mai tânăr. Este regulă că fratele sau sora cea mai mare în vârstă se bucură, între ceilalţi fraţi şi surori, de un drept de onoare.
Înainte de aranjarea unei nunţi, se ţine, de obicei, un sfat familiar. Flăcăii se însoară, de regulă, cu fete din satul lor, mai rar cu fete din sate străine.
Poporul rutean crede că mai mulţi fraţi sau veri se pot căsători cu alte rude. Împrejurarea că cineva a botezat în familia cuiva nu împiedecă o căsătorie între membri ai acelor două familii.
Mireasa primeşte de la tatăl ei o ladă de lemn înflorită, în care se aşează albiturile, pânzăturile şi alte mărunţişuri. După nuntă, vătăjeii scot lada şi zestrea miresei din casa ei părintească, o pun pe car şi o transportă la casa mirelui, pentru care serviciu ei primesc câte o năframă, numită „şerenka”.
Mireasa, care, cu o zi înainte de cununie, umblă însoţită de druşte prin sat şi invită la nuntă, primeşte de la fiecare invitat un dar, care constă din un fuior de cânepă.
În preseara nunţii, se coase cu mătase, în casa mirelui, pentru mire, iar în casa miresei, pentru mireasă, cununa „winok” din frunze de brebenoc aurite, cântându-se, la acest prilej, cântece vesele. Cununa miresei se înfrumuseţează încă cu monede vechi de argint, pe dinafară, iar pe dinăuntru, cu un fir de usturoi, care se aşează aşa că el spânzură pe fruntea miresei, ca ea să nu fie deochiată, ceea ce, atunci, este foarte lesne şi periculos. Firul de usturoi se aşează şi la cununa mirelui, care se coase la partea dreaptă a cuşmei.
Persoanele de cinste la nunta Ruteanului sunt: 1. Vătăjeii („drujbe”), care, pe timpul duratei nunţii, trebuie să conducă pe mire la persoanele cele mai însemnate din sat (boier, posesor, preot, învăţător, ba chiar propinator, etc.), ca să-i invite la nuntă, apoi să-i ţie cuşma mirelui, care singur n-are voie să facă aceasta, şi, în fine, figurează ca aranjori, pe tot timpul nunţii; 2. Druştele („druşke”), care petrec pe mireasă pretutindeni; 3. Nunul cel mare („batko”) şi nuna cea mare („matka”), care au datoria să asiste, cu câte o mare lumină, împodobită cu cordele, în mână, la ceremonia cununiei tinerilor, pentru care trudă primesc ambii câte 4 colaci mari, apoi nunul, o năframă, iar nuna, un ştergar de bumbac. Aici trebuie să observ că nunii nu poartă nici un fel de insigne, pe când vătăjeii şi druştele, câte o floare, cumpărată în dugheană, care se atârnă la piept.
Mirele şi mireasa ies din casele părinteşti, după ce şi-au luat iertăciune de la părinţi şi au fost binecuvântaţi de dânşii. Ieşind mirele din casa părintească, se aruncă cu grâu asupra lui şi apoi pleacă, însoţit de vătăjei, rude şi de doi muzicanţi, la biserică.
Tot aşa se procedează şi la ieşirea miresei, care şi ea, însoţită de druşte, rude şi doi muzicanţi, se duce la biserică.
Binecuvântarea mirilor, înainte de plecarea lor la biserică, se face în următorul mod:
Lângă laiţa de dinaintea icoanelor, se aşterne, jos, un lăicer de lână, pe care se pune o perină sau un snop de grâu. Oaspeţii încunjură lăicerul, iar mirele sau mireasa îngenunche pe lăicer şi-şi pleacă capul pe perină sau snop, cerându-şi binecuvântare de la părinţii prezenţi. Aceştia recită o formulă de iertăciune şi binecuvântare şi apoi aşează pe capul fiului sau fiicei lor cuşma cea cu cununa de mireasă, doi colaci şi o huscă de sare. Copilul binecuvântat apoi se scoală şi sărută mâinile şi picioarele părinţilor săi.
Tinerii sosiţi în biserică ocupă un loc de cinste, mirele stă, adică, înaintea bărbaţilor, iar mireasa, înaintea femeilor.
Fiind totul pregătit pentru cununie şi după ce nunul a aşezat, în mijlocul bisericii, un lăicer de lână colorată, sub ale cărui 4 cornuri pune câte un ban de aramă, ca onorar pentru panomarul bisericii, merge la mire, îl ia de mâneca mantalei sau sumanului şi-l aduce de-l aşează pe lăicer, postându-se dinapoia lui. Tot astfel procedează nuna cu mireasa, pe care o aduce lângă mire şi apoi urmează cununia tinerilor.
După cununie, nunii conduc pe nou căsătoriţii, cari se ţin de mână, înaintea celor patru mari icoane ale iconostasului, unde se închină şi le sărută. La acest prilej, încearcă fiecare din însurăţei să calce pe celălalt pe picior, ca apoi să domnească peste celălalt. După această ceremonie, fiecare din tineri se întoarce, aşa precum a sosit la biserică, adică deosebit şi pe altă cale, la propria casă părintească.
Aici, el este primit de casnici cu pâine şi sare. Apoi se aşează toţi oaspeţii, după ce a şezut mirele sau mireasa, după masă, la ospăţ. Mireasa aşteaptă în casa părinţilor ei sosirea mirelui. Spre seară, pleacă mirele, de la casa sa părintească, condus de vătăjei şi în societatea oaspeţilor săi şi a muzicanţilor, spre casa miresei. Sosind aici, se opreşte la poartă, până ce rudele lui, care au intrat în casă, au schimbat acolo darurile reciproce. Apoi intră şi el şi este primit cu pâine şi sare de tatăl miresei, care ţine un şip cu horilcă în mână.
Înainte de intrarea mirelui în casa miresei, este obicei că un vătăjel intră în casă şi oferă miresei, în numele mirelui, un colac spoit cu hârtie aurită. Ea îl ia, îşi face cruce şi se uită prin borta colacului în cele 4 părţi ale lumii şi apoi trimite şi ea mirelui un asemenea colac, care, primindu-l, intră în casă. După ce a zis bineţe socrului său („swat”) şi celorlalţi oaspeţi, se aşează după masă, la stânga miresei. Lângă mire se aşează un vătăjel, apoi nunii cei mari şi ceilalţi oaspeţi sosiţi, după starea lor.
După ce toţi au ospătat şi cinstit, nunul cel mare ia basmaua cumpărată de mire pentru mireasă şi o dă fratelui ei, de la care mirele trebuie, mai întâi, să-şi răscumpere mireasa, dându-i un cuţitaş. Apoi ia, cu două beţişoare, basmaua, o ridică în sus şi apoi o lasă, jos, pe capul miresei, prin care procedură aceasta este înhobotată ca tânără femeie.
Este obicei că, curgând păhăruţul, cu ocazia ospăţului, cel ce-l oferă vecinului să i-l închine, iar primitorul să sărute mâna oferentului, zicând „Dai boje zdorovie!”, adică „Dă, Doamne, sănătate!”.
În acest răstimp, se joacă, atât în casă, cât şi afară. În acest interval, al doilea vătăjel oferă oaspeţilor horilcă, iar aceştia fac daruri în bani, pe talgerul vătăjelului, pentru tânăra pereche.
Este de menţionat că mirele şede la masă cu cuşma pe cap, semn că el este, atunci, cea mai însemnată persoană.
După toate aceste ceremonii, vătăjeii scot zestrea miresei afară, o aşează, dimpreună cu lada, pe-o trăsură, iar deasupra se suie mireasa, cu nuna cea mare.
Pe când ies mirele cu mireasa din casa ei părintească, el aplică, cu un băţ, pe spatele miresei, la care se ţine o perină, trei lovituri, în semn că el de acuma înainte este stăpânul ei, iar ea supusă ascultării lui.
În unele părţi, este obicei că mirele se aşează cu mireasa în prima trăsură, care îi duce la casa lui, iar cei cu zestrea vin în urma lor.
Sosiţi aici, ei sunt primiţi de părinţii mirelui cu pâine şi sare. Tânăra pereche, intrând în casă, se aşează în capul mesei, cu faţa spre apus. Şi aici urmează ospăţ, cinste multă şi joc.
La o vreme de noapte, nuna cea mare conduce tinerii într-o cămăruţă, unde îi lasă singuri, iar oaspeţii se împrăştie pe la casele lor.
A doua zi, oaspeţii iarăşi se adună la casa însurăţeilor, la aşa-numitul pripoi („propii”, adică băutură), când vin şi rudele nevestei.
Vătăjeii merg, cu un colac, de aduc, cu muzică, pe nuni. După ce nuna cea mare a constatat virginitatea miresei, se aşează toţi oaspeţii la masă şi tânăra nevastă are îndatorirea să ofere oaspeţilor păhăruţul cu cinste. După ospăţ, tânăra nevastă se înveleşte cu ştergarul.
Se întâmplă şi cazuri că mireasa, în această zi, dacă n-a fost aflată virgină, să fie trimisă acasă la părinţii ei. Scăderea aceasta însă se aplanează, de regulă, prin un adaos la zestre şi atunci bărbatul o primeşte înapoi.
În prima zi, după cununie, tânăra nevastă este îndatorită să măture casa, iar casnicii îi împrăştie gunoiul şi ea din nou tot trebuie să măture casa, până seara. De la acest obicei s-a iscat zicala, pentru cele ce nu se grăbesc măturând, „Mături ca nevasta, a doua zi, după nuntă!”.
A doua zi, seara, însurăţeii vizitează pe părinţii nevestei, însoţiţi de rudele bărbatului, care, la rândul lor, primesc oaspeţii cu ospăţ şi băutură. Cu această vizită, nunta se fineşte.
De la acest răstimp, însurăţeii sunt bărbat („muj” sau „celowik”) şi femeia, „jena”, „jinka”, „gazdenia”.
Soarta tinerei femei, chiar şi pe timpul prim al căsătoriei, nu este tocmai de invidiat, căci ea este apreciată ca aparţinătoare hargalicului casei. Bărbatul ei, faţă de dânsa, nu este prevenitor, din simpla cauză că el n-a luat-o din dragoste, ci pur şi simplu din interes material, ca să ia, cu dânsa, avere şi să aibă ajutor la lucrul câmpului…
Bărbatul este şi stăpânul femeii sale. Femeia este conştientă de integritatea ei faţă de bărbat, ieşind din casă cu dânsul, spre a merge undeva, lasă pe bărbat să meargă înainte şi îi urmează, cu traista la umăr, în distanţă de 2-3 paşi. Ea, în gospodărie şi casă, isprăveste tot lucrul greu, căci ea trebuie, în acelaşi timp, să fiarbă de mâncare, să îngrijească copiii, să ţie casa curată, să spele rufele tuturora, să tencuiască, să ungă şi să văruiască casa, pe dinlăuntru şi pe dinafară, să îngrijească de vite, să prăşească, să secere, să adune, să încarce, să descarce, să clădească, în scurt, să muncească din greu, pe când bărbatul, de multei ori, şede în crâşmă şi bea şi, apoi, venind întruna târziu, noaptea, acasă, trebuie să sufere maltratările lui şi, dacă poate scăpa din mâinile lui, să fugă, noaptea, cu un copil mic în braţe, la vreun vecin sau la preotul satului.
Averea tinerilor căsătoriţi este comună, de care însă numai bărbatul dispune, care în toate se amestecă.
În caz de necredinţă conjugală, mai ales din partea femeii sau când aceasta este nesuferit de arţăgoasă, atunci este obicei că bărbatul face proces scurt, adică o bate bine şi apoi o alungă. Cu timpul, soţii iar se împacă şi bărbatul îşi ia femeia înapoi. Numai în foarte extreme cazuri bărbatul îşi ia refugiul la divorţ. Femeia la aşa ceva însă nicicând nu se gândeşte.
În caz de divorţ, o parte ia toţi copiii la sine. Amantul femeii, de regulă, o păţeşte rău, căci ofensatul bărbat se sfătuieşte cu prietenii săi, pe care se înţelege de sine că-i cinsteşte cu horilcă hăt-binişor, se pune cu dânşii la pândă şi, prinzându-l, îi trag o sfântă de bătaie, de multe ori cu parul, şi aşa îl lecuiesc de boala dragostei.
S-au întâmplat cazuri că femeia maltratată prea neomeneşte de bărbat a primit, de la dânsul, ca un fel de desdăunare, bani, ca să nu-l pârască la vornicul sau la judecătorie, şi aşa chestia s-a aplanat.
Trăind însurăţeii, în primul timp al căsătoriei, până ce-şi gătesc căscioara lor proprie, la părinţii bărbatului, nevasta trebuie să îndure multe înjosiri. Ei, în acest timp, locuesc în căsuţă („chacena”); cu toate acestea, ei stau sub ascultarea şi supravegherea părinţilor.
Fetele căzute numai cu greu se mărită. Copiii acestor fete se numesc „ghite pobocini” sau „benkarte” şi ei poartă porecla mamei lor.
Întâmplându-se ca un logodit să-şi lase logodnica, după ce a deflorat-o, el, după credinţa poporului rutean, nu este constrâns s-o despăgubească.
La Ruteni, necredinţa conjugală este ceva foarte des, ceea ce îşi are explicarea în felul cum se încheie căsătoriile între tineri, adică din interes şi absoluta voinţă a părinţilor fetei, şi nu din dragoste sau aplecare.
Copiii zic părinţilor „Dumneata”. Fiastrii, câteodată, se consideră ca fraţi buni şi se ţin de asemenea îndreptăţiţi.
Oamenii fără de copii adoptă, mai ales copii orfani. Ei au drepturile copiilor proprii şi se intitulează fiu sau fiică, iar ei, la rândul lor, întitulează pe adoptatorii lor cu titlul de tată şi mamă şi, în general, ca părinţi.
Rutenii cred că un copil adoptat poate lua în căsătorie pe un copil propriu al adoptatorului. Se întâmplă şi cazuri că adopţiunea se abrogă.
În caz că doi căsătoriţi se despart, atunci zestrea femeii nu se întoarce îndărăt, doar numai foarte rar”[1].
[1] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina / Schiţă etnografică, pp. 27-32, 34