Obiceiuri de nuntă, la ucraineni

„La Ruteni este obicei că părinţii logodesc copiii lor, chiar când aceştia sunt încă mici. Totdeauna se ia în vedere averea ambelor părţi, cu scopul de a se înavuţi. Fata nu este întrebată despre con­simţământul ei la o căsătorie. Se întâmplă, deşi foarte rar, că un flăcău avut ia o fată săracă, însă cazul contrar nicicând.

Ruteanul, mergând în peţit, zice „idu swatate sau w staroste”; primind el cuvântul zice: „maiu slowo”. Cununia se numeşte „sliub”, nunta, „brak” sau „weselie”, iar căsătoria, „soprujestwo”.

Este obicei că flăcăii se însoară imediat după ce au tras de 3 ori la sorţi şi n-au fost recrutaţi sau dacă au fost asentaţi, după ce şi-au făcut anii la miliţie, adică în vârstă de 23-26 ani; fetele însă se pot mărită după ce au împlinit 14 ani, după prescriptul codului civil austriac.

Flăcăul („parbok”) de regulă îşi alege singur fata („ghiuka”), care să-i fie consoarta vieţii. Mirelui îi zic „molodei”, iar miresei, „moloda”.

Peţitul se face, de regulă, toamna, de una sau două rude de aproape ale flăcăului sau de prieteni însemnaţi ai tatălui lui. Seara, merg aceşti peţitori, „swate” sau „staroste”, dimpreună cu flăcăul, la casa fetei, unde intră în casă, iar flăcăul rămâne ascuns afară. Aici aduc ei vorba, prin fraze înflorite, despre scopul cu care au venit şi, după ce părinţii fetei s-au declarat înţeleşi, apoi se face vorbă despre zestrea fetei, care joacă un rol foarte însemnat.

Imediat după peţire sau cel mai târziu în 8 zile, urmează logodna („zarucenie”), când la casa fetei se adună rudele ambilor tineri şi cu care prilej se bea mult alcool, ceea ce se numeşte „na slowo piiu”, adecă beau pentru cuvânt. Cu acest prilej, se hotărăşte şi ziua cununiei.

Flăcăii, de regulă, se însoară cu ştirea şi voia părinţilor, dar se întâmplă cazuri că şi contra voii acelora.

Este obicei că mirele face daruri, părinţilor miresei, iar mi­reasa, mamei şi surorilor mirelui, câte un ştergar.

Mirele dăruieşte miresei, în preseară, înainte de cununie, o pereche de ciubote (câteodată galbene), un fes roşu şi o basma mare, de lână, cu flori, sau una mai mică, tot cu flori, însă de mătase. Tot atunci, trimite mireasa mirelui, prin vătăjei, o cămeşă, cusută de dânsa, prin care ea documentează că ştie să coase. Mirele, primind darul miresei, dăruieşte pe aducători cu oarecare monedă de argint. El, pentru cu­nunie, se îmbracă cu această cămeşă.

Se întâmplă, câteodată, că din peţit şi toată logodna nu se alege nimica, şi aceasta atunci când au ieşit vorbe rele despre mireasă sau când nu se poate face învoială cu privire la zestre. Mirele, care repăşeşte (se retrage – n.n.) de la nuntă, restituie, câteodată, spesele avute părinţilor miresei. Mireasa, dacă repăşeşte, nu restituie nicicând vreun fel de spese.

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan

Miri ruteni dintre Prut şi Siret

Pregătirea pentru nuntă se face prin aceea că, în casă, toate lu­crurile se spală, se văruieşte şi se împodobeşte, apoi se coace, fierbe şi se face tocmeala de timpuriu cu muzicanţii satului. Grămădindu-se nunţile, câteodată trebuie o nuntă sau alta amânată, din pricina că muzicanţii satului sunt deja angajaţi şi fără de dânşii nuntă nu se face. S-a întâmplat şi se întâmplă cazuri că aceste foarte importante persoane, pe lângă meseria lor, mai practică şi alta, adică îşi însuşesc, pe când dorm toţi cei de casă, diferite obiecte, chiar pluguri şi lanţuri de fier, pe care le transportă la casele lor şi, apoi, se întorc la casa nunţii şi se aşează şi ei liniştiţi la odihnă, după ce şi-au făcut trebuşoara.

Zestrea („wino”) unei fete constă din lucrurile necesare spre a aranja o casă, adică ţoluri, lăicere, pânzeturi, perine, apoi din ceva vite şi, factorul decizător la facerea căsătoriei, un loc de gră­dină pentru casă şi de arătură în câmp.

Aflându-se într-o casă mai mulţi flăcăi sau mai multe fete, atunci aceştia sau acestea se însoară sau se mărită „ujenutsia” sau „widaiutsia”, unul după altul, după vârsta lor, aşa că se însoară sau mă­rită, mai întâi, totdeauna cel mai în vârstă, înaintea celui mai tânăr. Este regulă că fratele sau sora cea mai mare în vârstă se bucură, între ceilalţi fraţi şi surori, de un drept de onoare.

Înainte de aranjarea unei nunţi, se ţine, de obicei, un sfat fa­miliar. Flăcăii se însoară, de regulă, cu fete din satul lor, mai rar cu fete din sate străine.

Poporul rutean crede că mai mulţi fraţi sau veri se pot căsători cu alte rude. Împrejurarea că cineva a botezat în familia cuiva nu împiedecă o căsătorie între membri ai acelor două familii.

Mireasa primeşte de la tatăl ei o ladă de lemn înflorită, în care se aşează albiturile, pânzăturile şi alte mărunţişuri. După nuntă, vătăjeii scot lada şi zestrea miresei din casa ei părintească, o pun pe car şi o transportă la casa mirelui, pentru care serviciu ei pri­mesc câte o năframă, numită „şerenka”.

Mireasa, care, cu o zi înainte de cununie, umblă însoţită de druşte prin sat şi invită la nuntă, primeşte de la fiecare invitat un dar, care constă din un fuior de cânepă.

În preseara nunţii, se coase cu mătase, în casa mirelui, pentru mire, iar în casa miresei, pentru mireasă, cununa „winok” din frunze de brebenoc aurite, cântându-se, la acest prilej, cântece vesele. Cununa miresei se înfrumuseţează încă cu monede vechi de argint, pe dinafară, iar pe dinăuntru, cu un fir de usturoi, care se aşează aşa că el spânzură pe fruntea miresei, ca ea să nu fie deochiată, ceea ce, atunci, este foarte lesne şi periculos. Firul de usturoi se aşează şi la cununa mirelui, care se coase la partea dreaptă a cuşmei.

Persoanele de cinste la nunta Ruteanului sunt: 1. Vătăjeii („drujbe”), care, pe timpul duratei nunţii, trebuie să conducă pe mire la persoanele cele mai însemnate din sat (boier, posesor, preot, învăţător, ba chiar propinator, etc.), ca să-i invite la nuntă, apoi să-i ţie cuşma mirelui, care singur n-are voie să facă aceasta, şi, în fine, figurează ca aranjori, pe tot timpul nunţii; 2. Druştele („druşke”), care petrec pe mireasă pretutindeni; 3. Nunul cel mare („batko”) şi nuna cea mare („matka”), care au datoria să asiste, cu câte o mare lumină, împodobită cu cordele, în mână, la ceremonia cununiei tinerilor, pentru care trudă primesc ambii câte 4 colaci mari, apoi nunul, o năframă, iar nuna, un ştergar de bumbac. Aici trebuie să observ că nunii nu poartă nici un fel de insigne, pe când vătăjeii şi druştele, câte o floare, cumpărată în dugheană, care se atârnă la piept.

Mirele şi mireasa ies din casele părinteşti, după ce şi-au luat ier­tăciune de la părinţi şi au fost binecuvântaţi de dânşii. Ieşind mirele din casa părintească, se aruncă cu grâu asupra lui şi apoi pleacă, însoţit de vătăjei, rude şi de doi muzicanţi, la biserică.

Tot aşa se procedează şi la ieşirea miresei, care şi ea, însoţită de druşte, rude şi doi muzicanţi, se duce la biserică.

Binecuvântarea mirilor, înainte de plecarea lor la biserică, se face în următorul mod:

Lângă laiţa de dinaintea icoanelor, se aşterne, jos, un lăicer de lână, pe care se pune o perină sau un snop de grâu. Oaspeţii încunjură lăicerul, iar mirele sau mireasa îngenunche pe lăicer şi-şi pleacă capul pe perină sau snop, cerându-şi binecuvân­tare de la părinţii prezenţi. Aceştia recită o formulă de iertăciune şi binecuvântare şi apoi aşează pe capul fiului sau fiicei lor cuşma cea cu cununa de mireasă, doi colaci şi o huscă de sare. Copilul binecu­vântat apoi se scoală şi sărută mâinile şi picioarele părinţilor săi.

Tinerii sosiţi în biserică ocupă un loc de cinste, mirele stă, adică, înaintea bărbaţilor, iar mireasa, înaintea femeilor.

Fiind totul pregătit pentru cununie şi după ce nunul a aşezat, în mijlocul bi­sericii, un lăicer de lână colorată, sub ale cărui 4 cornuri pune câte un ban de aramă, ca onorar pentru panomarul bisericii, merge la mire, îl ia de mâneca mantalei sau sumanului şi-l aduce de-l aşează pe lăicer, postându-se dinapoia lui. Tot astfel procedează nuna cu mi­reasa, pe care o aduce lângă mire şi apoi urmează cununia tinerilor.

După cununie, nunii conduc pe nou căsătoriţii, cari se ţin de mână, înaintea celor patru mari icoane ale iconostasului, unde se închină şi le sărută. La acest prilej, încearcă fiecare din însurăţei să calce pe celălalt pe picior, ca apoi să domnească peste celălalt. După această ceremonie, fiecare din tineri se întoarce, aşa precum a sosit la bi­serică, adică deosebit şi pe altă cale, la propria casă părintească.

Aici, el este primit de casnici cu pâine şi sare. Apoi se aşează toţi oaspeţii, după ce a şezut mirele sau mireasa, după masă, la ospăţ. Mireasa aşteaptă în casa părinţilor ei sosirea mirelui. Spre seară, pleacă mirele, de la casa sa părintească, condus de vătăjei şi în societatea oaspeţilor săi şi a muzicanţilor, spre casa miresei. So­sind aici, se opreşte la poartă, până ce rudele lui, care au intrat în casă, au schimbat acolo darurile reciproce. Apoi intră şi el şi este primit cu pâine şi sare de tatăl miresei, care ţine un şip cu horilcă în mână.

Înainte de intrarea mirelui în casa miresei, este obicei că un vătăjel intră în casă şi oferă miresei, în numele mirelui, un colac spoit cu hârtie aurită. Ea îl ia, îşi face cruce şi se uită prin borta colacului în cele 4 părţi ale lumii şi apoi trimite şi ea mirelui un asemenea colac, care, primindu-l, intră în casă. După ce a zis bineţe socrului său („swat”) şi celorlalţi oaspeţi, se aşează după masă, la stânga miresei. Lângă mire se aşează un vătăjel, apoi nunii cei mari şi ceilalţi oaspeţi sosiţi, după starea lor.

După ce toţi au ospătat şi cinstit, nunul cel mare ia basmaua cumpărată de mire pentru mireasă şi o dă fratelui ei, de la care mirele trebuie, mai întâi, să-şi răscumpere mireasa, dându-i un cuţitaş. Apoi ia, cu două beţişoare, basmaua, o ridică în sus şi apoi o lasă, jos, pe capul miresei, prin care procedură aceasta este înhobotată ca tânără femeie.

Este obicei că, curgând păhăruţul, cu ocazia ospăţului, cel ce-l oferă vecinului să i-l închine, iar primitorul să sărute mâna oferentului, zicând „Dai boje zdorovie!”, adică „Dă, Doamne, sănătate!”.

În acest răstimp, se joacă, atât în casă, cât şi afară. În acest in­terval, al doilea vătăjel oferă oaspeţilor horilcă, iar aceştia fac daruri în bani, pe talgerul vătăjelului, pentru tânăra pereche.

Este de menţionat că mirele şede la masă cu cuşma pe cap, semn că el este, atunci, cea mai însemnată persoană.

După toate aceste ceremonii, vătăjeii scot zestrea miresei afară, o aşează, dimpreună cu lada, pe-o trăsură, iar deasupra se suie mi­reasa, cu nuna cea mare.

Pe când ies mirele cu mireasa din casa ei părintească, el aplică, cu un băţ, pe spatele miresei, la care se ţine o perină, trei lovituri, în semn că el de acuma înainte este stăpânul ei, iar ea supusă ascultării lui.

În unele părţi, este obicei că mirele se aşează cu mireasa în prima trăsură, care îi duce la casa lui, iar cei cu zestrea vin în urma lor.

Sosiţi aici, ei sunt primiţi de părinţii mirelui cu pâine şi sare. Tânăra pereche, intrând în casă, se aşează în capul mesei, cu faţa spre apus. Şi aici urmează ospăţ, cinste multă şi joc.

La o vreme de noapte, nuna cea mare conduce tinerii într-o cămăruţă, unde îi lasă singuri, iar oaspeţii se împrăştie pe la casele lor.

A doua zi, oaspeţii iarăşi se adună la casa însurăţeilor, la aşa-numitul pripoi („propii”, adică băutură), când vin şi rudele nevestei.

Vătăjeii merg, cu un colac, de aduc, cu muzică, pe nuni. După ce nuna cea mare a constatat virginitatea miresei, se aşează toţi oaspeţii la masă şi tânăra nevastă are îndatorirea să ofere oaspeţilor păhă­ruţul cu cinste. După ospăţ, tânăra nevastă se înveleşte cu ştergarul.

Se întâmplă şi cazuri că mireasa, în această zi, dacă n-a fost aflată virgină, să fie trimisă acasă la părinţii ei. Scăderea aceasta însă se aplanează, de regulă, prin un adaos la zestre şi atunci băr­batul o primeşte înapoi.

În prima zi, după cununie, tânăra nevastă este îndatorită să mă­ture casa, iar casnicii îi împrăştie gunoiul şi ea din nou tot trebuie să măture casa, până seara. De la acest obicei s-a iscat zicala, pentru cele ce nu se grăbesc măturând, „Mături ca nevasta, a doua zi, după nuntă!”.

A doua zi, seara, însurăţeii vizitează pe părinţii nevestei, însoţiţi de rudele bărbatului, care, la rândul lor, primesc oaspeţii cu ospăţ şi băutură. Cu această vizită, nunta se fineşte.

De la acest răstimp, însurăţeii sunt bărbat („muj” sau „celowik”) şi femeia, „jena”, „jinka”, „gazdenia”.

Soarta tinerei femei, chiar şi pe timpul prim al căsătoriei, nu este tocmai de invidiat, căci ea este apreciată ca aparţinătoare hargalicului casei. Bărbatul ei, faţă de dânsa, nu este prevenitor, din simpla cauză că el n-a luat-o din dragoste, ci pur şi simplu din interes material, ca să ia, cu dânsa, avere şi să aibă ajutor la lucrul câmpului…

Bărbatul este şi stăpânul femeii sale. Femeia este conştientă de inte­gritatea ei faţă de bărbat, ieşind din casă cu dânsul, spre a merge undeva, lasă pe bărbat să meargă înainte şi îi urmează, cu traista la umăr, în distanţă de 2-3 paşi. Ea, în gospodărie şi casă, isprăveste tot lucrul greu, căci ea trebuie, în acelaşi timp, să fiarbă de mâncare, să îngrijească copiii, să ţie casa curată, să spele rufele tuturora, să tencuiască, să ungă şi să văruiască casa, pe dinlăuntru şi pe dinafară, să îngrijească de vite, să prăşească, să secere, să adune, să încarce, să descarce, să clădească, în scurt, să muncească din greu, pe când bărbatul, de multei ori, şede în crâşmă şi bea şi, apoi, venind întruna târziu, noaptea, acasă, trebuie să sufere maltratările lui şi, dacă poate scăpa din mâinile lui, să fugă, noaptea, cu un copil mic în braţe, la vreun vecin sau la preotul satului.

Averea tinerilor căsătoriţi este comună, de care însă numai băr­batul dispune, care în toate se amestecă.

În caz de necredinţă conjugală, mai ales din partea femeii sau când aceasta este nesuferit de arţăgoasă, atunci este obicei că băr­batul face proces scurt, adică o bate bine şi apoi o alungă. Cu timpul, soţii iar se împacă şi bărbatul îşi ia femeia înapoi. Numai în foarte extreme cazuri bărbatul îşi ia refugiul la divorţ. Femeia la aşa ceva însă nicicând nu se gândeşte.

În caz de divorţ, o parte ia toţi copiii la sine. Amantul femeii, de regulă, o păţeşte rău, căci ofensatul bărbat se sfătuieşte cu prietenii săi, pe care se în­ţelege de sine că-i cinsteşte cu horilcă hăt-binişor, se pune cu dânşii la pândă şi, prinzându-l, îi trag o sfântă de bătaie, de multe ori cu parul, şi aşa îl lecuiesc de boala dragostei.

S-au întâmplat cazuri că femeia maltratată prea neomeneşte de bărbat a primit, de la dânsul, ca un fel de desdăunare, bani, ca să nu-l pârască la vornicul sau la judecătorie, şi aşa chestia s-a aplanat.

Trăind însurăţeii, în primul timp al căsătoriei, până ce-şi gătesc căscioara lor proprie, la părinţii bărbatului, nevasta trebuie să îndure multe înjosiri. Ei, în acest timp, locuesc în căsuţă („chacena”); cu toate acestea, ei stau sub ascultarea şi supravegherea părinţilor.

Fetele căzute numai cu greu se mărită. Copiii acestor fete se nu­mesc „ghite pobocini” sau „benkarte” şi ei poartă porecla mamei lor.

Întâmplându-se ca un logodit să-şi lase logodnica, după ce a deflorat-o, el, după credinţa poporului rutean, nu este constrâns s-o despăgubească.

La Ruteni, necredinţa conjugală este ceva foarte des, ceea ce îşi are explicarea în felul cum se încheie căsătoriile între tineri, adică din interes şi absoluta voinţă a părinţilor fetei, şi nu din dragoste sau aplecare.

Copiii zic părinţilor „Dumneata”. Fiastrii, câteodată, se consideră ca fraţi buni şi se ţin de asemenea îndreptăţiţi.

Oamenii fără de copii adoptă, mai ales copii orfani. Ei au drep­turile copiilor proprii şi se intitulează fiu sau fiică, iar ei, la rân­dul lor, întitulează pe adoptatorii lor cu titlul de tată şi mamă şi, în general, ca părinţi.

Rutenii cred că un copil adoptat poate lua în căsătorie pe un copil propriu al adoptatorului. Se întâmplă şi cazuri că adopţiunea se abrogă.

În caz că doi căsătoriţi se despart, atunci zestrea femeii nu se întoarce îndărăt, doar numai foarte rar”[1].

[1] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina / Schiţă etnografică, pp. 27-32, 34