Obiceiuri de nuntă, la români

A doua „taină” din viaţa omului, nunta, înseamnă o biruinţă deplină asupra Timpului. Viitorul mire, „fiu de împărat”, creştin mărturisit (frazeologismul se referă la „Împăratul Ceresc”, cel căruia, prin rugăciunea încredinţată nouă de Iisus, „Tatăl nostru”, toţi îi suntem fii), biruie Timpul, prin vânătoarea ritualică, prevestitoare de logodnă. Ca şi în colindele solstiţiale, cele care marchează „poarta zeilor” (deva-yana), Timpul, care moare şi învie în Capricorn, rămâne şi obsesia, dar şi biruinţa omului, prin întemeierea familiei. Oraţia de nuntă, rostită în „limbajul ritmicităţii”, în limba iluminării (luga suryanyya), are şi ea caracer şamanic, îmblânzind Timpul şi obligându-l să curgă în folosul omului. În toate textele în care se foloseşte „limbajul ritmicităţii”, frumuseţea discursului (metaforă, imagine sugestivă) nu contează, nu este căutată (căutările sunt târzii şi datorate culegătorilor de folclor, care confundă spiritualitatea ancestrală cu „vana literatură” şi intervin în textele culese), ceea ce contează fiind „simbolul anterior gândirii umane”[1] şi impactul simbolisticii, a înmănuncherii de simboluri în diverse combinaţii, asupra spaţiului şi a timpului. Asta se întâmplă în oraţii (urătură, decântece, vrăji, blesteme, oraţii de nuntă etc.), iniţierea ancestrală rezistă, cu întreg caracterul ei şamanic, dar fără substanţa iniţierii, ci doar cu forma, moştenită după regula lui „aşa am apucat”, fără explicaţii, fără întrebări şi răspunsuri.

Nunta, cu toată bogăţia ei de datini neînţelese, dar respectate prin practicare, are acelaşi conţinut ritualic, vreme de veacuri, pierzându-se doar anumite elemente neritualice (întrecerile feciorilor, de pildă, chiar şi prin concursuri de călărie), care ţin de divertismentul unei epoci sau a alteia. Des şi interesant mărturisită, de-a lungul timpului, nunta, şi la români, şi la ucraineni, reprezintă un vestigiu interesant de matrice stilistică europeană, un vestigiu care numai în estul Europei mai poate fi găsit, privit şi, eventual, retrăit ca biruinţă deplină asupra Timpului.

În 1633, anul din care datează cea mai veche mărturisire a nunţii, în nordul Moldovei, oamenii „obişnuiesc, de asemenea, la nunţi să întindă mese, timp de trei zile şi trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente şi din gură; numai mireasa, în prima zi, nu mănâncă, ci doar trebuie să stea la joc, cu faţa acoperită până noaptea, astfel încât nici mirele nu o poate vedea până la miezul nopţii, când pleacă împreună să desăvârşească legătura căsătoriei.

Când merg mirii, la biserică, să se căsătorească, mireasa stă îngenuncheată înaintea altarului, cu faţa acoperită, iar bărbatul, în picioare, cu căciula în cap (căciula, funcţie de cum era teşită, marca gradul militar şi tocmai de asta nu era dată jos de pe cap; teşită în faţă, însemna rege, în dreapta: prinţ, în stânga: conducător de oaste, pe spate: călăreţ, ţuguiată: pedestraş, înfundată: necombatant – n.n.).

După terminarea ceremoniei, ies din biserică, însoţiţi de rude, care merg pe jos, cântând din diferite instrumente, înaintea trăsurii în care este dusă mireasa, şi aceasta, în fiecare piaţă (toloacă – n.n.), trebuie să coboare şi să joace cu toţi cei care o poftesc. Când mireasa este din alt loc, atunci ceilalţi (celelalte rude) merg călare.

Când ajung la casa miresei, încep din nou jocurile şi bătrânii, ca şi tinerii, joacă cu mireasa. Apoi, fiecare se aşează la masă, unde sunt serviţi de stăpânul casei şi, în ziua dintâi, serveşte şi mirele la masă”[2].

În 1672, „când cineva se căsătoreşte, toate rudele sale se adună la el acasă. Se întinde o horă, alcătuită din tinerii cei mai chipeşi, şi se adună fetele cele mai frumoase, care merg jucând şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare. Cei din partea miresei fac la fel şi primesc aceeaşi cinste din partea rudelor mirelui…

Ospeţele de nuntă se fac, totdeauna, la mire… În timpul ospăţului, femeile se scoală, de două sau de trei ori, pentru a juca”[3].

În jurul anului 1700, nunta moldovenească beneficiază de două mărturii, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Weismantel, din 1712, cu care vom şi începe.

„La ţară, când mirele şi mireasa se duc la biserică, îi urmează tot alaiul, cu muzica, alcătuită din unul, doi sau mai mulţi ţigani, după starea lor materială, cu nişte viori făcute dintr-un băţ, cu trei strune şi o scândură proastă, căci altfel de lăutari nu sunt de găsit în toată ţara; aceştia cântă din vioară şi gură, şi joacă, totdeauna, şi ei împreună cu nuntaşii, şi, atunci, nuntaşii joacă în faţa bisericii, tot timpul cât face preotul slujba cununiei.

Înaintea altarului, se află un covor, pe care vin să-şi ia locul mirele şi mireasa, pe lângă încă un bărbat şi o femeie, care trebuie să le fie martori (naşi); mireasa are faţa întreagă acoperită cu nişte pânze subţiri.

După aceea, preotul ia un şnur de mătase, îi leagă împreună pe toţi patru şi pune câte o cununie pe capul mirelui şi al miresei, iar la acei care au mai fost căsătoriţi le pune câte o coroană de paie şi, după aceasta, îşi începe ceremoniile de citirea evangheliei, despre nunta de la Canna, în limba rusă (slavonă), îl întreabă pe mire dacă vrea să ia, să păstreze, să cinstească şi să hrănească pe această mireasă, întrebare care se pune şi miresei, în ceea ce priveşte partea dintâi, la care trebuie să răspundă „Da!”…

După săvârşirea cununiei religioase şi cât, în biserică, se sărută mirele şi mireasa cu naşii lor, se duc, apoi, la altar şi sărută icoanele, şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a arătat, nuntaşii joacă înaintea bisericii, şi, după terminarea slujbei, joacă toţi nuntaşii împreună şi cu mireasa, mergând, de la casa ei, la casa mirelui, şi tot alaiul e rânduit într-un şir: în frunte, un vătaf merge (de cele mai multe ori, un om bătrân, cu un toiag mare, împodobit cu basmale cusute); după el urmează mireasa şi, apoi, toţi ceilalţi nuntaşi, după rang, în general tot tineret, care se ţine de mână, tot câte unul şi câte una, şi, chiar dacă ar umbla un sfert de milă, ei tot joacă, cu toţii, pe un rând, ceea ce nu se obişnuieşte nici în ţara noastră (Germania) şi în nici o altă ţară.

Apoi mai au obiceiul, şi după aceea, şi la petreceri, să facă un cerc mare (horă) şi toţi câţi sunt să se ţină de mână; ţiganii stau în mijlocul cercului, cântă din strună şi din glas tot felul de cântece înfocate şi mai joacă şi ei, după cum le este obiceiul, încât pământul se cutremură şi, dacă aş fi silit să joc cu ei şi să rabd mult aşa-ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea, decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce ceasuri întregi şi pot răbda chiar o jumătate de zi, fără să simtă oboseala.

În dimineaţa de după nuntă, dacă mirele s-a însurat cu o fată, atunci prietenii şi oaspeţii stau cu ochii în patru, ca să vadă dacă mirele e mulţumit şi-a găsit pe mireasă fecioară neatinsă; şi el trebuie, atunci, să scoată la iveală binişor cămaşa miresei sau să o înfăţişeze, cu cea mai mare bucurie, soacrei şi celor de faţă. Dar acest obicei a mai căzut în părăsire”[4].

Cantemir, care participase la astfel de nunţi şi în vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir, dar şi a fratelui său, Antioh, atenţionează şi auspra oraţiei de nuntă, pe care călătorii străini nu o auziseră.

„Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei gi­nerele (cum se întâmpla la ruteni – n.n.). Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite, la părinţii ei, oameni, pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc, mai întâi, pe departe, gândurile bătrânilor, ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă, însă, că aceştia vor s-o dea, atunci se duc, cu toate rudeniile mirelui, în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel:

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri, au dat peste ţara în care locuim noi, acum, şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei.

Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea, voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit, cu osteneală şi sudoare, din pustietăţi”.

Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui.

Părinţii răspund, la început, că, în casa lor, n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în ur­mele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc.

Peţitorii răspund „Nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşele, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

Dacă părinţii tăgăduiesc, din nou, că un astfel de vânat s-ar fi arătat, vreodată, la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câinii de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor.

Când o văd, peţitorii spun, îndată, că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi, înaintea lor, logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund, îndată, fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului, fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă, se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape, prin această legătură, mai multe neamuri boiereşti, fără de voia domnului.

Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună, în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează, în casă, în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora.

După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pen­tru nuntă, din care pricină, ziua aceasta este numită, îndeobşte, ziua cernutului.

Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi ori nu sunt mai depărate, una, de alta, decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de Joi, în amândouă casele, şi ţine până sâmbătă.

Duminica se strâng toate rudeniile mirelui, ca să aducă mireasa, şi trimit, înainte, colăcari, ca să vestească sosirea mirelui.

Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc, în cale, şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru, colăcarii folosesc, de obicei, cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceş­tia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc, îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia.

Odată ajunşi acolo, îi în­treabă ce caută. Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând, ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pa­hare cu vin şi, îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt, cu câţiva oaspeţi ai miresei.

Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă.

Dacă aceia care îl însoţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa mi­resei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ.

Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire, printr-unul dintr-înşii, care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodo­bii cu o cunună de flori, împletită meşteşugit.

Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu, cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bisericească. În mijlocul bisericii, se aşterne un covor, pe care stă, la dreapta, mirele, iar la stânga, mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun, sub amândouă tălpile, galbeni, iar la oamenii de rând, lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în pi­cioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţi­nând două luminări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta, preotul rosteşte rugăciunea, obişnuită la cununie, şi le schimbă, de trei ori, inelele.

După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii, la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme, rudele împrăştie, printre cei din jur, bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate, prin asemenea pilde, că se roagă lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă, pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede.

Preotul dă, la urmă, celor doi cununaţi să guste, de trei ori, pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă, la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce, de trei ori în zadar, să apuce din îmbucătură.

După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care, la urmă, când mireasa e dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete, deasupra capu­lui mirilor.

În vremea aceasta, mănâncă şi beau, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş, fript cu pene, cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau, după aceea, bucătarului bacşiş şi se ridică, cu toţii, de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşează în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte, cu glas tare, foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită, ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate în­tr-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte pă­rinţilor miresei, în numele ei, pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri, primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea, în numele lor, şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă, le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte „paharul căii albe” –  lăsându-i, apoi, să plece din casa lor.

Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig, de-a curmezişul, în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei, dându-le fie un cal, fie un alt dar, pe care îl are la îndemână.

Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte.

Când ajung la casa mirelui –  după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin –, pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte, cu multă luare-aminte, ca, a doua zi, pă­rinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte „dru­mul cel mare”, fiindcă, acum, părinţii pot să aibă parte –  după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ru­şine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fie­căruia, pe un taler, cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă nu­mai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii.

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară, din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună, a doua zi, prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc, pentru ea, cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă, în locul cailor, pe părinţii ei şi-i silesc, cu bătaia, să-şi ducă, înapoi, acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Ni­mănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru, pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani, cu oamenii aceia sărmani, dar nu şi printre boieri, care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se în­soare cu alta”[5].

O mărturisire a nunţii la fel de exhaustivă, însoţită şi de descrierea portului miresei, şi de textele cântecelor ritualice din timpul săvârşirii petrecerii, localizată în satele dintre Prut şi Siret, în actuala regiune Cernăuţi, a fost făcută, în 1882, de către cantorul din Magala, George Tămăiagă, sucevean de origine.

Alois Ziegler: Miri din Pojorâta 1876 – Colecţia Vasile Ursache

Miri din Pojorâta, în anul 1876 (Colecţia Vasile Ursachi)

„Miresele (din zona Cernăuţilor) vin la cununie îmbrăcate în ilice. Poartă pe cap o cunună făcută din barbanoc, înfrumuseţată cu feliurite flori de târg artificioase sau şi cu alte flori naturale, ba unele şi cu mirtă. Această cunună o aşează pe gâţa (cocul) făcută din păr propriu şi împodobită cu păuni şi cu gherdane şi-i slobozită cam pe ochi, spre simbol de întristăciune că iese din mijlocul tinerilor.

La gât, salbă, chiar împrumutată. Pe sub ilic, zobon (anteriu) şi încinsă peste zobon cu brâu colorat, ales de dânsele şi unele şi de târg. În mâini ţine o năframă, pre care i-o întinde mirelui la „Isaia dănţuieşte” spre a nu da mâna goală unul cu altul. Această năframă a purtat-o şi înainte de cununie, acasă, şi în tot decursul nunţii, şi cu care a primit paharul ori de la cine a închinat cu ea, spre închipuire că să-i meargă toate în plin. În picioare, poartă mireasa botine în pantofle”[6].

„Sâmbătă spre seară, după ce s-au pornit vătăjeii prin sat la chemat la nuntă, se adună vornicesele (druştele) miresei şi alte fete şi încep a o înfrumuseţa pe mireasă, făcându-i, mai întâi, cunună de feliurite flori, care cunună are s-o aibă, Duminecă, la cununie. În timpul acesta, vătăjeii, gătind de poftit, vin înapoi la mireasă şi, când apune soarele, vin şi peţitorii (starostele) mirelui într-acolo, însoţiţi de mire şi de tatăl mirelui, de schimbă inelele şi darurile, şi anume:

Mireasa închină întâi tatălui mirelui o năframă subţire de pânză de casă, cusută toată cu flori de mătase de feliurite culori.

Socrul îi dă dar înapoi, pe talger, după putere, 1, 2, 3 – 5 ruble de pe timpul Mariei Teresiei, alţii şi galbeni şi cei mai săraci – sorcoveţi.

După ce mulţumeşte mireasa şi închină cu paharul la socru, dă apoi o năframă mirelui, care pune încă pe-atâtea, ba şi mai multe ruble, dacă e avut.

După mire, închină apoi starostele, care-i pun încă câte ceva, apoi se pun bucatele şi, mai ales, o găină întreagă friptă, pe care o împarte unul dintre staroşti între toţi câţi se află în casă, până şi la bucătăriţe, unde fac mult râs că găina a fost mai bătrână decât ele şi că trebuia să înceapă a o fierbe măcar cu vreo câteva zile înainte de începerea nunţii.

După ce s-au ospătat, se scoală şi încep şi cei din partea mirelui a cinsti la părinţii miresei din rachiul adus de dânşii, unde se silesc foarte, spre a nu întârzia.

Bând, apoi, câte două, trei rânduri de pahare, se scoală, apoi, mirele, tatăl mirelui şi cu toţi cei viniţi cu dânşii şi, mulţumind părinţilor miresei, îşi iau rămas bun dela mireasă şi dela toţi căsănii şi se duc, însoţiţi de musicanţii mirelui. Ajungând la mire, acasă, se trimit, apoi, schimburile dintr-amândouă părţile. Schimburile constau, ca şi pe la noi (la Suceava), din cămeşa mirelui, cămeşă de soacră, botinele miresei, şeluţul miresei ş.a.m.d.

În acest timp, pe când se trimit schimburile din amândouă părţile, se joacă de către vătăjei şi druşte şi alte neamuri mai aproape ale mirelui şi ale miresei, la mireasă.

Gătindu-se la mireasă cununa cea de mireasă, se aşează şi mireasa de către părinţi şi de către druşte la masă. Părinţii miresei încep a plânge, unde mireasa, de-abia mai putând de plâns (când e mirele de tot urât), ia paharul şi închină la părinţi şi anume: întâi, la tată, tatăl, luând paharul cu mâna învelită într-o basma, închină iarăşi la mireasă şi, prin plâns şi lacrimi, îi urează pâine şi sare, viaţă şi traiul cel mai bun cu viitorul ei soţ. Mireasa închină, apoi, la mumă-sa, aceasta îi urează iarăşi şi aşa închină mireasa, pe rând, la toţi, la fraţi, surori, unchi, mătuşe şi alte neamuri cari se află în casă.

Miri şi naşi, în 1950, la Pătrăuţii de Sus (Colecţia Dragoş Tochiţă)

După ce a închinat la toţi câţi se află în casă – afară de nuntaşi (tineretul) – pofteşte, apoi, vătăjelul miresei pre părinţii ei să-i pună cununa făcută pe cap şi s-o binecuvânteze. Părinţii, luând cununa din mâna druştelor, o ţin cu mâna deasupra capului miresei, atât tata, cât şi mama, şi, binecuvântând-o şi urându-i iarăşi, i-o aşează pe cap, plângând în hohote din amândouă părţile.

Tinerii nuntaşi ce stau la masă împrejurul miresei intonează, în acest timp, „Cântecul miresei”, pe când mireasa, părinţii şi druştele de-abia mai pot vorbi de plâns. Melodia cântecului este foarte frumoasă şi atât de pătrunzătoare încât şi inima cea mai cerbicioasă n-ar fi în stare de a se reţine din plâns”[7].

Oraţiile de nuntă, din care doar două-trei contrafăcute (conteporaneizare, descriere a ritualului bisericesc), păstrează teme vechi, inclusiv o temă de colind maial (descântecul brazilor, care se vor transforma în cupe de închinat), iar cantorul George Tămăiagă le desfăşoară pe scenariul desfăşurării nunţii, cu o dezarmantă fidelitate:

„Acesta-l cântă miresei, când ei pun cununa, Sâmbătă, sera, şi Duminică, dimineaţa: „Pe din jos de Ostriţa / Paşte boii bădiţa / Boii pasc, iar iarba creşte, / Mirele întinereşte, / El cu mâna flori adună / Mărioarei de cunună, / De cunună de-asmonie / S-o pornescă-n cununie, / Cunună de mirtă creaţă / Se i-o slobozim pe faţă, / Cunună de bărbănoc / În două cu busuioc / Să i-o punem de noroc, / Elenuţă îţi cântăm, / Mândră cunună-ţi gătăm / Şi pe cap că ţi-o punem, / Pe gene / Şi pe sprâncene, / Pe codiţa ochiului / Să fii dragă mirelui, / Mirelui şi socrului, / Soacrei şi cumnatelor, / Tuturor neamurilor / Cum ai fost părinţilor, / Cărora cu plecăciune / Li ceri astăzi iertăciune / Şi la acestă cunună / Îţi iei la ei ziua bună”.

Acesta-l cântă miresei, Duminică, dimineaţa, când îi pun cununa, înainte de a o porni la cununie: „Floricică de pe munţi, / Pe din jos de Rădăuţi, / Trec voinicei cu cai mulţi; / Toţi au trecut / Şi-au tăcut, / Numai calul mirelui / A trecut / Şi n-a tăcut, / El din frâu mi-a zurăit / Şi din grai el mi-a grăit: / Mândră, scumpă floricea! / Mireasă, stăpâna mea! / Ia ia-ţi roibul de zălog / Şi ţi-l paşte pe-un prilog, / Au prin secări / Până-n scări, / Sau prin oarză / Până-n scoarţă, / Ori prin grâie / Până-n brâie, / Ţi-l portă şi ţi-l hrăneşte, / Pentru mire ţi-l găteşte / Tot cu scoarţă narangie, / Să pornească-n cununie, / Se te ieie de soţie, / Precum ţi-a plăcut şi ţie, / Să fiţi doi soţiori iubiţi / Şi pe vecie uniţi!”.

Acesta-l cântă când duc mireasa la cununie (spre biserică) şi de la cununie, înapoi, spre casa părinţilor ei: „Floricică dintre munţi, / Copilă din doi părinţi, / De ce rău mi-te măriţi, / Au n-ai milă la părinţi? / Nu ştii tu, mândruţă lele, / Că miluţa de la nene / E ca fagurul de miere? / Şi mila de la măicuţă / E ca mursa din stecluţă, / Şi miluţa de la fraţi / E ca umbra de sub brazi, / Şi miluţa de surori / E ca mirosul de flori; / Iar mila de la bărbat / Ca umbra de păr uscat: / Când te pui să te umbreşti, / Mai tare te dogoreşti! / Şi mila cea de la soacră / E ca poama cea mai acră, / Ce se coace şi se coace / Şi dulce nu se mai face! / Şi mila de la cumnate / E ca pelinu-n bucate, / Iar mila de la streini / E numai ciulini şi spini, / Care floare-n ea porneşte, / Când gândeşti că înfloreşte, / Ea atunci se vestejeşte, / Şi când aştepţi se rodească, / Spinii cresc s-o năduşească!”.

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor lui, până la biserică: „Frunzuliţă, frunză creaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândră zi s-a mai ivit, / Mândru soare-a răsărit, / Nu ştim soare-a răsărit, / Au mirele a-nflorit, / Că frumos mai e gătit / Cu cuşmuţă brumărie, / Cu cunună argintie. / L-am gătit la mănăstire / Şi i-am dat numele mire! / L-am gătit la cununie, / Ca să-şi capete soţie! / Şi soţie, şi nevastă, / De noi să se despărţescă! / Şi nevastă, şi femeie, / Ziua bună să şi-o ieie / De la strat cu busuioc, / De la ficiorii din joc, / De la strat cu tămâiţe, / De la mândrele fetiţe”.

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor, spre biserică, şi de la biserică – după cununie – înapoi, spre casă: „Floricică de pe munţi, / Sus, pe deal la Rădăuţi, / Lângă-o fântână adâncă, / Mai mulţi cai beau şi mănâncă, / Toţi mănâncă, toţi nechează / Şi la culcat se aşează, / Numai calul mirelui, / Cel ca pana corbului, / Nici nu bea, nici nu mănâncă, / Pe picioare se usucă. / Nu ştim: fânu-i rogozos / Ori mirele nu-i voios; / Nu ştim: apa-i ruginoasă / Ori mireasa nu-i frumoasă. / Fânu-i bun, nu-i rogozos, / Şi mirele-i prea voios, / Ca un trandafir frumos! / Apa-i dulce şi gustoasă / Şi mireasa-i prea frumoasă! / Apa-i lină, curgătoare / Şi mireasa-i mândră floare, / Pare că-i ruptă din soare! / Amândoi se potrivesc, / Ca doi porumbi se lovesc! / Amândoi îs ca doi sori / Pe cer senin, fără nori!”.

Acesta-l cântă mirelui, când îl aşează la masă, după sosirea de la cununie, la casa părinţilor lui: „Legăna-s-ar, / Clătina-s-ar, / Legăna-s-ar brazii-n munţi, / Să se roage vântului, / Vântului, / Pământului, / Se le cruţe vârfurile, / Vârfurile, / Ramurile, / Şi să-i bată la trupină / Şi mai jos, la rădăcină, / Să mi-i scotă din pământ, / Din pământ, / Din negrul lut, / La pământ să mi-i oboare, / Să mi-i treacă prin ovăz / Şi să-i scoată-n jos, la şes, / Să mi-i facă trei pătrare, / Să-i despice-n mici bucăţi, / Să-i împartă în trei părţi / Şi să-i ducă la trei târguri, / La trei târguri, la trei meşteri, / Ca să-i facă săhănele, / Săhănele, / Păhărele / De cinstit, de ospătat, / Mirelui de închinat, / De-nchinat nănaşilor, / Naşilor, nuntaşilor, / Tuturor slujbaşilor / Şi nouă, vătajilor!”.

Acesta-l cântă miresei, mergând la cununia spre biserică, iar o bucată, după cununie, întorcându-se înapoi: „Frunzuliţă de sub gheaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândru soare-a răsărit, / Mândră lună s-a ivit, / Nu ştiu, luna s-a ivit / Ori soarele-a răsărit / Sau mireasa s-a gătit / Şi frumos s-a-mpodobit / Cu cunună de argint, / La biserică s-a pornit, / La biserică c-a ajuns / Şi căpetând un răspuns / În biserică c-a intrat / Şi la cununie a stat”.

Astălaltă bucată o cântă atât mirelui, cât şi miresei, întorcându-se de la cununie: „Busuioc verde-n psaltire, / Noi am fost la mănăstire, / Ce-am văzut ni-a părut bine: / Două cununiţe-n masă / Şi-a treia-n cap la mireasă, / Un sfeşnic cu lumânare / Şi-un lăiceriu sub piciore, / Două lumânări la spate / Şi pe masă-o sântă carte! / Pe carte, două inele / Şi-o cruciţă printre ele; / Pe cruce, două cununi / Şi-o carte de rugăciuni, / Din carte popa cânta / Şi din gură întreba / De-şi sunt dragi soţii ori ba, / Apoi inelul luând, / Cruce mirelui făcând, / Inelele le schimbară / Şi cununile luară / Şi pe cap le aşezară / La mire şi la mireasă / Ce şedeau lâng-acea masă! / Păhar cu pâine şi miere / Le-a dat la toţi în vedere, / Ca să aibă trai dulcuţ / Ca mierea din păhăruţ, / Masa c-au încunjurat / Şi „Isaia” li-a cântat / Şi pe veci mi i-a jurat”.

Acesta-l cântă miresei, când vine mirele după ea şi, luându-o vorniceii (vătăjeii), de-afară, de la joc, dintre tinere, o bagă după masă, în casa părinţilor ei, şi, înhobotând-o, îi cântă tinerii cu toţii, feciorii şi fetele, ba şi unii însuraţi, care au voce frumoasă: „Mărioră, fătul meu, / Nu-ţi mai pare ţie rău / După portişorul tău: / Portişor de copiliţă / Călcând creşte tămâiţă, / Portişor de fată mare / Unde calci iarba înfloare! / Dar dacă se logodeşte / Unde calci se tupileşte! / Iară dacă se cunună / Unde calcă cade brumă! / Iară după măritat / Când calci iarba s-a uscat! / Când copilu-ţi ţiueşte / Iarba totă putrezeşte, / Unde calci, iarba nu creşte / Şi pământul nu rodeşte!”.

Acesta-l cântă când ia mirele mireasa de la părinţii ei: „Busuioc verde crengos, / Rămâi, taică, sănătos, / Dacă n-ai fost bucuros / De fiicuţa-ţi ast’ frumoasă / Ce se preumbla prin casă / Să-ţi diregă vin la masă! / Ce-ţi diregea cu dreapta / Şi-nchina la dumneata! / Şi-ti diregea cu stânga / Şi-ţi bucura inima! / Busuioc verde pe masă, / Rămâi, maică, sănătoasă, / Dacă n-ai fost bucuroasă / De fiicuţa-ţi ast’ voioasă / Să ţi-o vezi grijind prin casă, / Aşezând bucate-n masă / Ca o gazdă prea aleasă!”.

Acesta-l cântă, o bucată pe drum, ducând mireasa la socri, iar o bucată îl cântă în casa socrilor ei: „Foia verde de sulfină, / Plângi, fiică, şi suspină / Că mergi în casă streină / Und’ te-or mustra fără milă / Şi te-or certa fără vină! / Mergi la grinzi neînzestrate / Şi la blide nespălate, / La casă neîmbrăcată, / Ba-ncă şi nemăturată, / Şi-i mânca-n trei zile-o dată, / Neputând de supărată!”.

Acesta-l cântă după sosirea în casă: „Mărioră, fătul meu, / Desrădică-ţi horbutu / Şi-i vedea pre socru-tu / Că seamănă cu tată-tu! / El, de frumos, e frumos, / Numai nu-i aşa milos / Ca al tău tată duios! / Mărioară, draga mea, / Desrădică-ţi basmaua / Şi-i vede pe soacră-ta / Că seamănă cu maică-ta! / Ea parcă-i şi mai frumoasă, / Numai nu-i aşa miloasă / Ca măicuţa ta de-acasă! / Mărioră, mândra mea, / Desrădică-ţi florile / Şi vezi cumnăţelele / Că-s ca sorioarele, / Ba parcă-s şi mai frumoase, / Numai nu-s aşa miloase, / Nici la scârbă mângâioase / Ca surorile-ţi de-acasă! / Mărioră, scumpa mea, / Ia-n rădică-ţi păunii / Şi ţi-i vede cumnaţii / Că seamănă cu fraţii, / Ba chiar parcă-s mai frumoşi, / Numai nu-s aşa miloşi, / Nici la scârbe mângâioşi / Ca ai tăi fraţi preţioşi, / Că streinii-s tot streini, / Vorba lor e ghimp de spini! / Fii drăguţă, dar cuminte / Şi ascult-a lor cuvinte, / Că te-or iubi ca pre-a lor / Şi te-or cuprinde cu dor! / Fii mândruţă, fii frumoasă, / Bărbatului credincioasă / Şi-n lucruri sârguincioasă / Că-i fi a lor cea aleasă!”[8].

Obiceiurile de nuntă, în întreaga Bucovină, au rămas aceleaşi, cu excepţia pierderilor de ritualic (oraţii, momente ritualice).

Tineri însurăţei din Tereblecea[9]

„Nunta este unul dintre cel mai frumoase obiceiuri la români, având o serie de etape spectaculoase. Dintre toate obiceiurile tradiţionale, nunta a fost şi a rămas, în timpul de faţă, la Pătrăuţii de Sus, cel mai frumos şi important obicei.

Principalele momente la o nuntă, „poftitul la nuntă”, „luatul zestrei”, „iertăciunea”, „oraţia colacului”, „înhobotatul miresei”, „strânsul în pahar” etc. s-au păstrat şi se aplică şi acum la Pătrăuţii de Sus.

La organizarea nunţii au participat întotdeauna mai multe persoane. Oamenii de mai demult au înţeles, mai mult decât astăzi, că au răspundere pentru copii, că trebuie să le asigure un viitor, în acelaşi timp, munceau şi-i educau în spiritul bunului simţ, al înţelegerii, precum şi al credinţei în Dumnezeu. Părinţii, care aveau fete sau băieţi, se stăruiau ca fetele să se mărite la 20 de ani, iar flăcăii la 25 de ani. Flăcăii care treceau de 30 de ani se zicea „că-i însoară babele”, iar fetele care erau bătrâne erau o ruşine pentru părinţi.

În vederea căsătoriei, se folosea „stărostirea”, care se mai păstrează şi astăzi, numai nu aşa de tradiţional. Se alegea un bărbat mai deştept şi gospodar şi mergeau, în „stărostire”, la mireasă. Acolo, tinerilor le era oarecum „să se înţeleagă”. Ei se duceau într-o cameră aparte şi, dacă se plăceau, „se înţelegeau”. Tot atunci, se făcea şi vorba când să se facă „tocmeala nunţii”.

Părinţii mirelui îşi luau câteva rude şi 2-3 vecini şi, acolo, programau când va fi nunta, cine vor fi naşi, cine vor fi lăutari şi cum va fi „mersul nunţii”…

Joi până-n nuntă, mirele pleca după „zestre”, împreună cu câteva neveste mai agere, câţiva vornicei, druşte şi rudele cele mai apropiate, cu 2-3 căruţe. Când se apropiau de casa miresei, cântau astfel: „Bună seara de trei ori. / Bucuroşi sunteţi de noi? / De sunteţi bănuitori, / Noi suntem întorcători, / De ziceţi poftim, poftim, / Noi pe-atâţia mai venim, / Înainte suntem doi, / Oastea noastră-i înapoi”.

Alaiul era invitat la masă, cu care ocazie, soacrei i se cânta: „Bună seara, soacră mare, / Ştiu că-ai stat în aşteptare, / Noi de asta am venit, / Să ne dai ce-ai juruit, / Să dai floarea din fereastră / Şi a mirelui nevastă. / Ai lucrat un an şi-o vară / Şi-ai încărcat două cară, / Nu prea avem ţoluri de lână, / Că oile ni-s la stână, / Perinuţe nu prea avem, / Că noi gâşte nu ţinem, / Scorţăraşul cel de buci / De puzderie de-abia îl duci”.

Cu această ocazie, se fac şi o serie de glume ca de exemplu: „Casa veche, fără gard, / Cămeşoaie cu prohab, / În ogradă-un pădureţ / Şi-n casă un Macorteţ. / Un câine hition în lanţ, / Da’ vă ţineţi îngâmfaţi. / N-aveţi nici cenuşă-n vatră / Şi soacra-i disprigiurată”.

După aceea, alaiul se porneşte, cu „zestrea”, spre casa mirelui, cântând: „Haida, haida să mergem, / Că-i seara şi n-ajungem, / Că ni-i drumul cam cotit, / Ne temem de prăvălit!”.

Când ajung acasă, la mire, se cântă: „Ieşi afară, soacră mare, / Că-ţi aduc cheptănătoare, / Pe unde te-a cheptăna, / Şapte ani nu te-a mânca. / Ţi-o plăcea, nu ţi-o plăcea, / Tot cu dânsa-i rămânea! / Ieşi afară, până-n prag, / Şi-i vedea boii ce trag, / Ieşi afară, pân-la nuc, / Să vezi ce noră-ţi aduc!”.

Sâmbătă, până la nuntă, vătăjelul (vornicelul), cheamă la nuntă, din partea mirelui şi a miresei, cu cuvintele: „V-o poftit mirele şi mireasa / Şi nunii cei mari / Şi socrii cei mari / Şi vă poftesc şi eu, / Din partea mea, / Pe mâne, la nuntă, / Şi mâne, seara, la „pripoi”!”.

Duminica, dimineaţa, nunta începea la casa mirelui.

Îmbrăcămintea mirilor, vara, era mai simplă: Mireasa, cu cămaşă, catrinţă, bondiţă, hobotul pe spate şi ciubotele; Mirele, cu cămaşă, iţari, brâu, pieptar sau bondiţă cu dihori, ciubote de toval. Iarna, mirele avea cojoc scurt, cu prim, în loc de bondiţă.

Nevestele tinere, împreună cu „druştele”, aveau grijă să „gătească” mireasa. Aceasta, îmbrăcată pentru cununie, era aşezată pe un scaun, în faţa oglinzii. Nevestele o despleteau, o pieptănau, făcându-i câteva colţuri din păr, fixate pe frunte cu apă şi zahăr, îi aşezau pe creştet gâţa cu coroniţa. Basmalele erau puse pe umeri, ca să atârne pe spate, cu părul despletit, lăsat deasupra. Aceasta se chema „găteala miresei”. Nevestele îi cântau de jale şi mireasa plângea supărată.

Cel mai impresionant moment era acela când mirii, înainte de plecarea la cununie, îşi luau „iertăciunea” de la părinţi. După acest moment solemn, în faţa părinţilor, mirele era adus, cu alai, de vornici şi naşi, la casa miresei. Aici, mireasa, îngenunchind în faţa părinţilor, le săruta mâna, mulţumindu-le pentru tot ce au făcut pentru ea, rugându-i să o ierte pentru greşelile ei şi să nu o uite. Părinţii îi dădeau binecuvântarea. Acest obicei încă s-a păstrat, până în zilele noastre, la Pătrăuţii de Sus.

Un vornicel zice o oraţie. Am să redau o strofa din „iertăciune”: „Prea cinstiţi nuntaşi, staţi / Şi-un cuvânt de iertăciune ascultaţi! / C-aceşti fii aşteaptă de la Dumneavoastră, iertare / Şi de la Dumnezeu, Binecuvântare, / Că ei pieptul v-au supt / Şi mare bucurie v-au făcut, / Din somn dulce v-au sculat, / Şi poate v-aţi scăpat şi i-aţi blestemat, / Şi acum toate celea să le uitaţi, / Fiii să-i iertaţi, să-i binecuvântaţi / Cu pâine şi sare, / Cu darul Sfinţiei Sale!”.

După obţinerea „iertăciunii”, se scotea, şi se scoate şi în prezent „dansul afară” cântând: „De trei ori, pe lângă masă, / Să iasă răul din casă, / Să rămână binele, / Să trăiască tinerii!”.

După aceasta, se pornea la cununie, cântând: „Hai, mândră, la cununie, / Cât îi verde frunza-n vie! / De ce frunza s-a usca, / Mi-i chema şi eu n-oi vrea, / De ce frunza s-a zbârci, / Mi-i chema şi eu n-oi fi!”.

Cununia, la biserică, avea loc, şi are şi-n prezent loc, la prânz, după terminarea slujbei religioase. După cununie, tot alaiul nunţii se duce la casa mirelui. Nevestele cântă: „Când ne văd suind la deal, / Crapă duşmanii de-amar, / Or crăpa şi s-or desface / Şi nimica nu ne-or face, / Las’ să crape-n patru părţi, / Nu le faci voia la toţi! / Mână, bade, caii bine, / Nu te uita-n ochi la mine, / Mână, bade, caii tare, / S-ajungem în sat, cu soare, / Să se mire oamenii / Pentru ce-am trudit caii, / Pentru-o floare din fereastră, / Pentru-o tânără nevastă, / Pentru-o floare din grădină, / Pentru-o tânără copilă! / Şi-am călcat din leu în leu / Şi-am făcut pe cheful meu, / Şi-am călcat din salcie-n salcie / Şi-am făcut cum mie-mi place!”.

Acest cântec l-au cântat şi-l cântă toate nevestele tinere şi bătrâne.

Ajungând la casa mirelui, tinerii miri aprind lumânările şi ascultă „oraţia colacului”, spusă de-un vornicel sau de-un bărbat mai isteţ, care o ştie: „Bună seara, socru mare, / Te cunoşti după-nsemnare, / Că eşti socru mare! / Că de n-ai fi, / Nu te-ai fuduli. / Ţine această ploscă umflată, / La şezut crăcănată, / Şi-o închină soacrei o dată!… / Socrii mari, ascultaţi, / Şi-n urechi vă băgaţi: / Când va da soarele, diseară, / Mare oaste vă-mpresoară, / Mulţi înalţi şi frumoşi, / Bine v-am găsit sănătoşi!” etc.

Înainte de a se aşeza la masă, un vornicel descoperea câteva farfurii de răcituri şi spunea: „Prea cinstiţi nuntaşi, / Poftiţi, gustaţi, / Boierii de casă, / Mi-au încredinţat această masă / Şi eu, trimis împărătesc, / Sunt pus să vă poftesc. / Poftim, gustaţi, / Din pâine, din sare, / Din masa Domniilor Sale!”.

Şi, după aceasta, toţi nuntaşii se aşezau la masă, servind tot felul de bucate, obişnuite de pe vremea aceea: zeamă cu tocmag (tăieţei), friptură, răcituri, găluşte (sarmale) cu crupe din boabe de porumb date la râşniţă şi plăcintă cu mac (ultimele două, specialităţi culinare rutene – n.n.). Plăcinta, tăiată felii, era pusă deasupra, pe sarmale.

Băutura stătea, tot timpul, pe masă. Erau sticle de 1 kg, de Monopol, pline cu rachiu, se punea şi mustul din fructe uscate. După aceasta, urma a se anunţa „Pahar Dulce”.

Luând, în mână, o farfurie cu 2-3 pahare cu băutură dulce, se închina, mai întâi, naşilor – „paharul de pocinog”, care aduce mult noroc. Cel care strângea în pahar şi strânge şi acum, striga: „Domnu’ nun Mare / Şi Doamnă nună Mare, / Poftim la „pahar dulce”, / Care-n pungă te-mpunge!”.

Cei doi naşi luau paharele, le-nchinau mirilor, cu urări de fericire, le dădeau apoi pe gât, scuturându-le, să nu rămână nici un strop şi, în liniştea ce se aşternea, anunţa darul, fie în bani, fie în natură. Vătăjelul anunţa şi el, cu glas tare, să audă toţi mesenii, care-i darul primit.

După naşi, urma la socri, la rude şi la ceilalţi nuntaşi.

Urma „legatul”. Aceasta se făcea, de către neveste tinere, cu ştergare frumoase, petrecute de-a curmezişul pieptului, prinse sub braţ, la naşi, starosti, bucătăreasă şi alţi gospodari care au dat ajutor deosebit la nuntă.

Iată şi un cuplet de „cântec la legători”: „Frunză verde de-arţăraş, / Bună seara, la nănaşi, / Nu te legăm de tâlhar, / Te legăm de nunuţ Mare. / Foaie verde tropoţică, / Mai avem o cumnăţică, / Foaie verde de salată, / Ne-a mai rămas o cumnată, / Săraca bucătăreasă, / Mult a fost friptă şi arsă!”.

Mai era, la noi, cândva, „Împărţirea Găinii”. Înainte de miezul nopţii, vătăşelul aducea, pe farfurii, o găină friptă, pe care o prezenta mirilor, spunându-le: „Luaţi şi gustaţi, ca să trăiţi fericiţi, în desfătare, liberi şi fără griji!”.

Mirele şi mireasa, după ce gustau din găină, o împărţeau cu naşii, cu socrii şi, din ce mai ajungea, gustau şi ceilalţi nuntaşi câte-o fărâmă.

După „Legat”, urma „îmbrăcatul Soacrei celei Mari”. Cu mare veselie, aceasta era adusă, pe sus, de nevestele tinere, în mijlocul casei şi îmbrăcată de druşte, peste hainele ce le purta, cu cămaşă, catrinţă şi tulpanul, primite în dar de la mireasă. Nevestele tinere îi cântau tot felul de cântece ticluite anume.

După îmbrăcatul soacrei celei mari, mireasa era aşezată pe un scaun, în mijlocul casei, înconjurată de nevestele care-i cântau cântece de jale, iar mireasa plângea de „sărea cămaşa de pe ea”. Îi desfăceau gâţa şi şlaierul (hobotul) şi-i împleteau părul în două cosiţe, pe care le aduna la ceafa, „în top”, urmând a fi îmbrobodită; în acest timp, druştele jucau hobotul deasupra capului miresei. După ce i se lua coroniţa, rămânând numai cercul uşor, numit, de acum, „cârpă”, semnul femeilor măritate, naşa aşeza basmaua pe capul miresei, iar nevestele îi cântau: „Ia ridică-ţi hobătu’, / Să te vadă socru-tu! / Ia ridică-ţi basmaua, / Să te vadă soacră-ta!”.

La „înhobotatul Miresei”, se cânta: „Ia-ţi, copilă, ziua bună / De la tată, de la mumă, / De la fraţi, de la surori, / De la grădina cu flori, / De la strat de busuioc, / De la feciorii din joc! / Iese luna din pomete, / Ilenuţa dintre fete, / Iese luna din brădăi, / Ionică dintre flăcăi!”.

A doua seară, avea loc petrecerea numită „uncrop”, unde se da băutură caldă şi se servea cu bucatele rămase din seara pripoiului (a treia seară după nuntă). La această petrecere, erau invitaţi rudele şi vecinii mai apropiaţi, naşii şi nevestele tinere. Spre dimineaţă, începea veselia cea mare, când lumea era prinsă în vârtejul jocului. Vătăjeii cântau: „Frunză verde de negară, / Să pornim cu danţu-afară, / C-o fost vremea mai demult, / Da’ noi nu ne-am priceput, / C-o fost vremea decuseară, / Da’ noi nu ne-am tras de seamă!”.

Alai de nuntă la Iordăneşti (Colecţia Dragoş Tochiţă)

Nunta a fost şi este unul din momentele principale în viaţa fiecărui om. Ca să fie bine organizată o nuntă, întotdeauna era nevoie de oameni, bărbaţi şi neveste isteţe. În toate timpurile, la Pătrăuţii de Sus au fost oameni deştepţi, isteţi, care au organizat aceste ceremonii la un înalt nivel. Sunt cunoscuţi, în sat, bărbaţi isteţi ca Grigore Tochiţă, tatăl autorului, Petre Bicieri, Ionică Amarghioalei, Vasilică Cucuruz, Gheorghe Opoaiţ, Gheorghe Nicoreac, Ilie Haraga,Ilie Şvabiuc. Neveste cântăreţe, Eudochia Tochiţă, mama autorului, Axenia Pojoga, Ana Grijincu, Saveta Pojoga, Casandra Bahnean, Ileana Bahnean, Marina Bicieri, Dumitru Tochiţă şi Ileana Didei”[10].

La nunţi, ca şi la hore sau strânsuri, repertoriul de cântece şi dansuri era cam acelaşi. „În afară de „Hora Mare” sau „Hora în Două Părţi”, cu care, la Oprişeni, începea orice petrecere, din repertoriul muzical-coregrafic al acestui sat au făcut parte (unele mai fac!) piesele coregrafice numite „Alunelul”, „Ardeleanca”, „Arcanaua”, „Arcanul”, „Bătrâneasca”, „Coasa”, „Coroghiasca”, „Căţeaua”, „Coromâsla”, „Coşarc”, „Cozacul”, „Frischmager”-ul, „Polca”, „Raţa”, „Româncuţa”, „Ruseasca” („Rusca”), „Sârba”, „Tropoţica” ş.a. Astăzi, în rare ocazii, în afară de hore şi sârbe, bărbaţii mai în vârstă mai execută „Ruseasca”, se prind în „Coroghească”, dansează „Coasa” ori „Raţa”. Deci, repertoriul muzical-coregrafic al satului, atât de bogat şi variat odinioară, devine tot mai sărac, piese coregrafice tradiţionale sunt executate mai mult de către artiştii amatori la festivaluri şi serbări naţionale sau pe scena căminului cultural.

Hora fetelor, pe toloacă, în Carapciu (Colecţia Dragoş Tochiţă)

Acompaniamentul muzical al pieselor coregrafice a fost asigurat, după tradiţie, la instrumente vechi, cum ar fi fluierul de metal fără dop, cavalul, tilinca, vioara (scripca),  ţambalul, trompeta, doba mare cu talger. Aceste instrumente au fost adaptate stilului local în execuţie şi interpretare. Deşi printre vestiţii fluierari ai satului s-au aflat Alexa Raducan, Dumitru Covalciuc, Constantin Ianciuc, Pavel Raducan, Ştefan Birău (al Margioalei) ş. a.; după fluier, caval sau tilincă se juca, mai demult, numai la clăci şi şezători.

Scripca şi ţambalul au fost instrumentele care n-au lipsit la nunţi şi cumetrii, ba chiar şi la strânsură. Şirul scripcarilor notorii l-au ilustrat Constantin Haisuc (Tinaş), Vasilică Muntean, Petrea Covalciuc. Au existat şi scripcari de mâna a doua, ca Meliton Bezuşcu (al lui Gheorghină) şi Lucuţa lui Ionos, aceştia cântând mai mult la şezători, precum şi la jocurile de băieţi. De ţambalagii, Oprişenii n-au dus lipsă, printre ei numindu-se Alexa Pucai, Grigoraş Muntean, Iulian Pucai, Leon, Toader şi Manole Muntean.

La nunţi mai vestite şi la hramuri, până la 1940, era angajată fanfara din Grămeşti. O fanfară, condusă de Arcadie Nimigean, a existat în sat, în anii 50-70 ai secolului trecut. Din ea mai făceau parte Nicolai Timoficiuc, Toader Semcu, Vasile Covalciuc, Ion Bileţchi (a Domnichii), Sandu Dvorschi, Gheorghe Bălan.

Astăzi, pe lângă căminul cultural, există o formaţie instrumentală, condusă de Maftei Nimigean, dar la nunţi şi alte petreceri sunt invitate, adeseori, orchestre din alte localităţi, care, prin neadaptare la repertoriul muzical-coregrafic local, poluează datina şi tradiţia oprişene”[11].

„Dacă nu erau nunţi sau hramuri în satele vecine şi chiar mai îndepărtate, tineretul îşi petrecea acest timp la horă. Se organiza hora numită „joc”, în deal, pe toloacă, la biserică, şi în ceea parte (pe malul stâng al Siretului Mic), în crucile drumului din faţa primăriei sau pe toloaca numita „La ţigani”.

Feciorii cei mai vrednici, mai în vârstă, angajau din timp muzicanţii (scripcarii), de obicei 2; unul cânta la vioară şi al doilea la cobză sau, tot cu vioara, ţinea „hangul”.

Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fetele, cu mamele lor, şi flăcăii se adunau, după masă, pe la orele 15, la joc. Flăcăii stăteau deoparte, iar fetele, cu mamele lor, de alta parte; gospodari erau mai puţini, aceştia stăteau în altă parte.

Flăcăii care au organizat jocul şi au plătit muzicanţii trebuiau să îşi recupereze cheltuiala şi, astfel, se organiza aşa-numitul „joc înainte”. Flăcăul care vroia să-şi danseze fata care îi place plătea o sumă de bani, după cum se înţelegeau, chema fata, prin stri­gare pe nume sau îi făcea numai semn, şi ei conduceau acest dans. Pentru fată era mare cinste „jucatul înainte”.

Întotdeauna, jocul începea cu hora. Se dansa hora într-o parte, hora în două părţi, hora lui Ionel. „Hora mare” se dansa numai la nunţi.

După cununie, pe toloacă, la biserică, se dansa hora mare. Aranjaţi toţi în dans, fiecare cu perechea lui, vătăjelul – cel care comandă: – hora la dreapta,  o dată roată, hora la stânga – o dată roată, hora la culme (unu, doi, trii, trii, trii – de trei ori). Se făceau, apoi, două cercuri, fetele la mijloc şi flăcăii în afară – flăcăii joacă la dreapta şi fetele la stân­ga, până ajunge fiecare la perechea lui. Hora se leagă prin mâinile flăcăilor, peste capul fetelor, formându-se un cerc – dansează odată roată; hora stă pe loc, bate iar la culme, se desprind din cerc şi fiecare pereche dansează 2-3 învârtituri şi strigă „O damă înainte!” şi, tot aşa, până ce fiecare flăcău dansează cu „toate damele” (indiferent de vârstă), până ajunge la perechea sa şi se termină hora. În hora aceasta, dansează toata lumea, tânăr şi bătrân. Această horă se mai dansează după strângerea „în pripoi”. Acest dans a dispărut după 1926, deoarece tinerii dansatori nu respectau comanda vătăjelului, zicând: „Doar n-om juca tătii babele!”.

La horă-n sat, se mai dansa „Sârbeasca”, „Cireşcaita”, un dans în formă de şirag, ţinându-se de braţ o fată, un flăcău. „Ardeleanca” se dansa cu comenzi, câte 4 în rând, un flăcău, o fată, formându-se mai multe rânduri, dansând după comanda unui flăcău…

În vechime, se dansau „Alunelul”, „Arcanul” , „Bătrâneasca”, „Coasa”, „Haiducul”, „Huţulca”, „Polobocul”, „Rusasca”, „Schnelpolka” şi „Cuza”. Arcanul, coasa, haiducul, polobocul şi rusasca se dansau numai de către flăcăi.

„Cuza”, un dans vechi, se dansa câte 4 în rând – 2 perechi – fetele la mijloc, flăcăii pe margini, cei mai destoinici în faţă, cei tineri în urmă. Cu timpul, au dispărut „Arde­leanca”, „Cuza”, „Haiducul”, „Huţulca” şi „Polobocul”. Bătrâneasca se dansa în ultimul timp, de către cei vârstnici, numai la nunţi”[12].

În fiecare sat românesc al regiunii Cernăuţi au existat, în trecutul apropiat, lăutari cu har, care au dat petrecerilor suflul acela străvechi, din care se întrupă identitatea unei comunităţi.

Nelipsit martor al petrecerilor românilor şi împătimit culegător de folclor, stăneşteanul Dragoş Tochiţă asociază numelui fiecărui sat de pe valea Sireţelului şi măcar unul, dacă nu câteva de lăutari demni de a fi încredinţaţi memoriei: „Cireş, unde erau regretaţii Silvestru şi Radu Opaiţ, ţambalistul Crăciun Ursulean şi acordeonistul Andrei Postatnic”; „Budineţ, unde erau extraordinarul conducător de jocuri Nicolae Sauciuc, zis Iencicoarei, şi Traian Putinţă”; „la Ciudei, Ilie Bândiu, Saveta Burlă, Costică Nicorici, Costică Motrescu”; „la Crasna, Costică Mitric zis „a lui Bursuc”, Zaharie Ursache zis „Frunzan”, regretatul Ilie Motrescu, vioristul Gheorghe Tochiţă, Ilie Istrati, Viorica Solcan”; „la Pătrăuţii de Jos, Nicolae Pavel, Zaharie Buta, Aurel Buta, mai târziu Costică Gavriloaie şi Radu Haraga”; „la Cupca, Nicuţă Timiş, Gheorghe Berezovschi, Viorel Timiş şi Vasile Ungurean, mai târziu Costică Alerguş”; „la Suceveni, Vasile Lupăşteanu, Iluţă Pascari”; „la Carapciu, Ileana Boicu”; „la Priscăreni. Elena Calancea”; „la Iordăneşti, Gheorghe Huşulei, Vasile şi Todirică Bostan, Florea Şapcă”; „la Ropcea, Mihai Florescu, Vasile Sciţca şi Victoria Costinean”[13].

[1] GUENON, RENE, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[2] BARSI DI LUCCA, NICOLO, 1633, Călători străini despre ţările române, V, p. 76

[3] DE LA CROIX, 1672, Călători străini despre ţările române, VII, p. 266

[4] WEISMANTEL, ERASMUS HEINRICH SCHNEIDER VON, 1712, Călători…, VIII, p. 359

[5] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, pp. 210-215

[6] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3/1882, p. 43

[7] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3, 1882, p. 44

[8] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, pp. 53-56

[9] CREŢU, ION, Tereblecea: un sat la margine de ţară, p. 243

[10] TOCHIŢĂ, DRAGOŞ, Pătrăuţii de Sus şi oamenii săi, pp, 119-129

[11] COVALCIUC, DUMITRU, Oprişeni, un sat la răspântiile istoriei, p. 88

[12] CIOBANU, PRELIPCEAN, SLĂNINĂ, Cupca, un sat din Bucovina, pp. 344, 345

[13] TOCHIŢĂ, DRAGOŞ, Alte obiceiuri folclorice de pe valea Siretului Mic, p. 8