George Finiş, pe Calea Cântecului

M-a luat prin surprindere şi mi-a strâns sufletul în menghină neaşteptata veste că George Finiş a plecat pe Calea Cântecului, lăsându-ne nouă în dar Primăvara. El însuşi era Primăvară şi poate că ar fi trebuit să mai aştepte, timp de câteva zeci de primăveri, până când ne vom lepăda de toate măştile şi, mai ales, de cele ale vanităţii, ca să respirăm cântecul cu adevărat şi să ne mântuim cu puritatea melosului care veghează asupra spiritualităţii mileniilor neamului nostru. George înţelege ce spun, pentru că era împătimit şi de istorie, istoria fiind pentru noi brazda din care răsare, creşte şi înfloreşte Cântecul.

Îi ştiu parcursul acesta pământesc încă din tinereţea noastră, când descopeream în muzica lui George Finiş un alean, un „dorurile mă omoară, / dar nu prea le bag în seamă” şi râdeam împreună, uneori, pe seama acestei atât de exact descrise exponenţialităţi bucovinene. Noi, îmi place să cred, eram altfel, aveam crezul nostru şi, fiecare în felul său, ne-am depăşit condiţia, deşi familia, şi pentru unul, şi pentru celălalt, însemna şi condiţie existenţială, şi împlinire, şi fericire. I-am trăit cu nesaţ fiecare nouă apariţie discografică, pentru că în discul de vinilin intervenea taina şi tăinuirea, intervenea arcana misterioasă a repoziţionării artistului în universul de dincolo de vremelnicie.

Despre George Finiş nu pot vorbi la trecut, pentru că el există şi va exista de-a pururi. E suficient să ridicăm privirile şi, dacă vreţi, sufletele spre Calea Cântecului şi îl vom reîntâlni ori de câte ori vom avea nevoie de el sau de Primăvară. Pentru că şi cântecul neamului nostru înseamnă o necontenită renaştere şi primenire; pentru că şi cântecul neamului nostru este primăvară, dar o primăvară care se poate auzi numai cu sufletul.

Este drept că, în ultimii ani, şi Gheorghe Finiş suferea, dar suferea pentru soarta cântecului, pe care o şubrezise şi statalitatea, dar o şubreziseră şi o bună parte dintre noi, cei care am uitat adevărul şi sensul închinărilor. Trupul, care l-a trădat acum, nu avea cusururi, dar sufletul lui George Finiş căuta şi tot căuta lecuirile care să îi aducă amăgirile care dau putere de viaţă: speranţele. Speranţele în ce? Nu mai avea decât certitudinea dragostei familiei sale şi a dragostei pruncuţului care urmează să vină în familia lui, dar care pruncuţ îşi va zări şi cunoaşte bunicul doar pe Calea Cântecului.

Ştiu suferinţa celor care înseamnă sufletul lui George Finiş, dar ei, şi mai ales fata şi nepoţii, au datoria să-şi şteargă lacrimile şi să păstreze neprihănită Calea Cântecului, pe care, în dimineaţa zilei de 17 aprilie 2021, a păşit George Finiş pentru a rămâne un veşnic biruitor.

George Finiş

La revedere, George Finiş, din universul nemuritor al cântecelor tale!

Satele maestrului coregraf Costinel Leonte

1430, iulie 7: „Jurju Jumătate, cu fraţii săi, cu jupânul Şteful şi cu jupânul Mândrul… şi cu a lor bunăvoie au împărţit ocinile părintelui lor, Ioan Jumătate… Iar partea Mândrului: Balinţii pe Siret şi cu tătarii ce sunt în acele curţi, şi Mândreşti”[1].

1488, martie 12, Suceava: Ștefan Voievod întărește „sfintei Mitropolii de la Suceava, care este consacrată sfântului martir Gheorghe… satul Vlădenii, așezat pe Siret, cu moară”[2].

1489, martie 14: Ştefan cel Mare plăteşte 350 zloţi tătăreşti pentru satul Vlădenii pe Siret, pe care-l dăruieşte, cu întăritură şi împuternicire pentru „sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ… unde este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[3].

1492, martie 17: În faţa Divanului lui Ştefan cel Mare apar nepoţii lui Ion Jumetate, „Mărina, fiica lui Giurgiu Jumetate şi cu copiii săi, şi cu vara ei, Mărinca, fiica lui Mândrea, şi nepotul ei de frate, Silea, şi sora lui, Donea, fiii Fedcăi, şi verii lor, Şteful şi sora lui, Mărina, fiii Maruşcăi, fiica lui Şteful Jumetate” şi împart, în bună înţelegere, o parte dintre moşiile rămase după bunicul lor, Ion Jumetate, „satele anume: Mândreşti, pe Siret, unde au fost Balinţii… Şi s-au cuvenit Marincăi, fiica lui Mândrea, şi nepoţilor ei de frate, Silea şi surorile lui, Donea, în partea lor, satul anume Mândreşti pe Siret”[4].

1586, februarie 26, Iași: Petru Șchiopu dăruiește mănăstirii Sucevița „un sat anume Măndreștii pe Sirete și cu mori pe Sirete și cu mlaștini, care acel sat, anume Măndreștii pe Sirete, și cu mori pe Sirete și cu mlaștini, a fost dreaptă moșie părintelui și rugăroriului nostru Gheorghie, episcop de Rădăuți, de la strămoșul sfinției sale, Petru Hudici dvornic, și a arătat sfinția sa și uricul moșilor săi, înaintea noastră, ce l-au avut de la bătrânul Ștefan Voievod, dar au avut și alți boieri urice pe acel sat, dar demult au ieșit din mâinile lor și au îmblat din mână în mână și, de câte ori s-au judecat pentru a-l lura, nimeni n-a fost în stare să-l câștige, ci tot a fost așa cui l-au dat domnii, de aceea m-am sfătuit domnia mea cu boierii noștri și cu sfatul nostru și am miluit mai sus zisa sfântă mănăstire Sucevița”[5]. În notița de la subsol, Teodor Balan preciza că, în „1582, august 6, Iași: Petru Vodă întărește mănăstirii Sucevița satul Măndrești, care fusese al lui Petru Hudici și acum e stăpânit de membrii familiei Movilă”[6].

1637, iunie 30: În fața divanului lui Vasilie voievod vin marele spătar Gligorașco Ureche „și cu cneagina Voruntăreasă și cu toți verii lui Neagoe postelnic: Gligorie Arbure, și Niculai Grumază, și Avram din Lucăciani, și Toader Gherman, și Isac Cocoran, Gheorghie și cu toți verii lor, și s-au pârât, de față, înaintea noastră, cu rugătorii noștri Venedict, fost episcop de Roman, și cu Selivestru, egumen, și cu tot soborul de la sfânta mănăstire ce se numește Sucevița… pentru satul Măndrești, ce este pe Siret, în ținutul Sucevii, cu mori pe râul Siret, zicând boierul domniei mele, Ureche, mare spătar, cu acei oameni mai sus scriși, că le este lor acel sat dreaptă ocină și moștenire și le împresoară lor acel sat călugării fără nici o treabă. Iar rugătorii noştri călugări de la sfânta mănăstire Suceviţa astfel au răspuns înaintea noastră, că acel sat Măndreşti le este dreaptă danie şi miluire de la Petru voievod şi au arătat înaintea noastră şi uric de la Petru voievod, făcut cu mare blestem, astfel scriind în acel uric că a fost acel sat de moştenire lui Ghiorghie, fost arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, de la Dumitru Hudici fost comis; şi au arătat înaintea noastră şi uric de moştenire ce a avut Petru Hudici de la bătrânul Ştefan voievod. Iar boierul domniei mele, Ureche, mare spătar, şi cu acei oameni mai sus scrişi, ei au arătat înaintea noastră un alt act, de la Petru voievod şi de la Aron voievod, şi alte drese de la alţi domni. / Deci, domnia mea şi cu tot Sfatul nostru i-am judecat cu dreapta noastră judecată şi după legea ţării şi astfel am aflat eu ade­vărul, că nu are boierul domniei mele, Gligorie Ureche, mare spătar, şi Vorontăreasă, şi Gligorie Arbure, şi Nicolae Grumadză, şi Avram  şi cu Toader Gherman, şi Isac Cocoran, şi fratele lui, Gheorghe, şi cu alţi veri ai lor nici o treabă cu acel sat şi l-au luat fără drept şi acel dres ce au arătat înaintea noastră a fost făcut cu înşelăciune şi nedrept. Astfel ei au rămas înaintea noastră şi din toată legea ţării, iar rugătorii noştri călugări de la sfănta mănăstire Suceviţa, ei s-au îndreptat şi şi-au pus ferâie 24 de zloţi în visteria noastră. / Deci, de acum, înainte, să nu aibă mai mult a se pârî pentru această pâră niciodată, în veci. Deci, dacă se vor mai ivi în vreo vreme nişte drese la boierul domniei mele Ureche spătar sau la alţi veri ai lor, mai sus scrişi, pe acel sat Măndreşti, să nu se creadă şi să se rupă. Şi altul să nu se amestece. La Iaşi, în anul 7145 (1637) iunie 30 zile”[7].

1746, mai 5. „Manea din Vlădeni, moşie a mănăstirii Voroneţ, Vasile din Dumbrăvenii mitropoliei, Mardare din Bervoieşti (Brehueşti) şi Strachi de la mănăstirea Solca dau mărturie cu jurământ că poiana din satul Lipăeştii este a mănăstirii Solca”[8].

1774, 10 iunie: Recensământul lui Rumeanţev consemnează, în Ocolul Siretului, din Ţinutul Botoşani, la Mândreşti – Vlădeni, „Toată suma caselor: 19. Scădere rufeturile, însă 7: 2 popi, 5 scutelnici. Rămân birnici 12”, birnici fiind Maftei Moscul; Ioniţă Priparoc; Pricopie Parparoc; Simion Hârtie; Iftimi Hârtie; Mihălache Hârtie; Cucoranul; Vicol Mătcan; Pavel Demiian; Miron, cumnat lui; Dumitraşcu Oatul”, iar rufeturi: „Popa Ioniţă; Popa Grigoraş; Simion, morar, scutelnic al mănăstirii Suceviţii; Mihai, rus, tij (la fel); Toader, rus, tij (la fel); Alecsa, rus, tij (la fel); Tincul, rus, tij (la fel)”[9].

La Hrişcani (Hriţcani), „sătuc între Cucorăni şi Vlădeni”, recensământul consemna „Toată suma caselor: 16. Scădere rufeturile, însă 8: 1 popă, 1 dascăl, 2 ruptaşi, 2 ţigani, 2 scutelnici. Rămân birnici 8”, adică „Iacob, rus; Ion Burhălău; Iancul, rus; Apostu, crâşmar; Vasilache Sfeclă; Costandin, ungurian; Grigoraş Cioplintă; Ştefan Ciuntul”, la rufeturi fiind cuprinşi: „Popa Ilie; Ioniţă, dascăl; Grigore Ralia; Ursachi Sorocian, mazil; Vasile, ţigan; Niagul, ţigan; Ion, croitor, scutelnic al Paraschivii Gâlculesii; Neculai, crâşmar, tij (la fel)”[10].

Satul Berehoeştii, cum se numea pe atunci Brehuieştii, avea: „Toată suma caselor: 62. Scădere rufeturile, însă 62: 3 popi, 2 diaconi, 57 panţiri”, panţiri fiind „Dumitru sin (fiu) popa Vasile; Ursul Radul; Pintelei Crihan; Grigori sin Dumitru Crihan; Andrei sin Crihan; Ion sin Tudosi; Ion zet (al) Tudosi; Maftei Crihan; Toader Robul; Toader, pescar; Ursul Robul; Petre, pescar; George Crihan; Ion sin ungurian; Vasile Crihan; Toader Ţiţeiu; Toader zet tutunarului; Andrei zet Băbuţii; Loghin sin Mănoiu; Ignat brat (frate) Loghin; Dumitraşcu brat Andrieş; Andrei brat Dumitraşcu; Costandin zet Bubuţeiu; Sava, ungurian; Costandin, rotar; Pavel, salahor; Ion zet Roşca; Ilie, salahor; Simion Roşca; Luchian, şelar; Vasile, şelar; Luchian sin Ilie; Gavril Clae; Ursul Găinuşcă; Vasile sin Ilincăi; Costandin Ghiuţă; Sandul Ghiuţă; Antohi sin Costandin; Lazor, salahor; Ion al Ştefanei; Vasile Strachină; Ursul sin Tălabă; Tudosi sin Tălabă; Chiriac sin Mihăilă; Vasile sin Mihăilă; Leonti sin Mihăilă; Darie sin Mihăilă; Pintelei nepot Mihăilă; Ion sin Mihăilă; Toader al Rodoaei; Ion al Rodoaei; Ion, morariul;  Andronic”, iar rufeturile fiind reprezentate de: Popa George; Popa Ion; Popa Vasile; Diaconul Gavril; Diaconul Sandul”[11].

1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului[12], satul Brehuieşti nu este menţionat, iar Mândreştii, trecuţi drept „Măndăreşti” aveau doar 2 ţărani.

1777, iunie 8: „Iordache Balş vistier confirmă lui Ioasaf, egumenul mănăstirii Putna, primirea scrisorii prin care îi face cunoscut că Spleny general i-a trimis o poruncă ca să se înţeleagă cu mănăstirea Moldoviţa, care e nemulţumită de moşia Iordăneşti, pentru care a dat în schimb moşia  Sălăgeni. Deoarece, când a primit moşiile Dumbrăveni şi Vlădeni, de la mănăstirea Putna, a arătat că vrea o moşie pentru care să primească în schimb moşia Sălăgeni a mănăstirii Moldoviţa, propune lui Ioasaf egumen să dea mănăstirii Moldoviţa o moşie din Cordon, la fel cu moşia Iordăneşti, şi egumenul Venedict va fi mulţumit. Cere să nu mai fie supărat, fiindcă nu răspunde pentru moşia Iordăneşti. În privinţa moşiei Stăuceni şi a altor părţi de moşie, ce se împresoară de cei din jur, îi re­comandă egumenului să se folosească de documentele pe care le-a pri­mit la facerea schimbului, după cum şi el procedează cu moşiile primite de la mănăstirea Putna. La ameninţarea lui Ioasaf cu întoarcerea schimbului făcut, îi răspunde că i-a dat moşii mai mari şi mai bune decât moşiile primite, pe care a construit acareturi şi a învestit bani, îi cere să-şi administreze cu rânduială moşiile, pentru a aduce folos mănăstirii şi să nu-l mai supere”[13].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani: De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani”[14].

1799, ianuarie 1, Peczeyszyn: „Tabel privind moşiile fondului bisericesc în Moldova, cu indicarea ţinutului şi suprafeţei fiecăreia” cuprinde şi „siliştile: Balinţi (Siminicea, numită şi Baleştii – n. n.), Mândreşti (moşie care cuprindea Bursucenii şi Corocăieştii – n. n.), Sarafineşti şi Miteşti… în ţinutul Botoşani”[15].

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, Alecu Balş moştenind „moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[16], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[17], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”. El lasă, „În partea fiului meu Alecu. // Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[18], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[19], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.

1888: Răscoala din Dumbrăveni, Siminicea, Brehuieşti şi Corni. „În plasa Siretului, s-a observat, de mult, o mişcare printre săteni, după cum nu se bănuia pe-alocurea. Ni s-a spus, îndată după aplanarea mişcărilor din Valahia, că agenţi anume veniţi s-ar fi coborât la cutare staţiune de drum de fer, ar fi întâlnit săteni lucrând la câmp şi le-ar fi vorbit; apoi au intrat prin sate şi aşa mai departe. Subprefectul a fost imediat încunoştinţat a fi cu atenţiune şi prea vigilent, spre a descoperi cele ce se petrec, a raporta imediat prefecturii, trimiţând pe orice agenţi provocatori înaintea justiţiei. Răspunsurile sale au fost stereotipe, că nimic nu se petrece, că totul e în linişte. / Deodată, un număr de 30 locuitori, sunt acuma două luni, din cătunul Siminicea, comuna Dumbrăveni, s-au prezentat la redacţia noastră şi s-au plâns că ei, ca rezervişti, sunt urmăriţi pentru prestaţiune, în timp ce, după lege, făcând parte din războiul de la 1877 -78, sunt scutiţi. Mergând, împreună cu câţiva din ei, la prefectură, a fost uşor a-i convinge că pentru plata dărilor de care erau scutiţi pria lege ei nu sunt urmăriţi. Atunci plângerea lor a luat o alta fază; ei începură a cere pământuri (după cum le promisese Carol I, înainte de Războiul de Independenţă – n. n.). S-a cunoscut îndată că există o agitaţie şi, dându-li-se consilii (sfaturi – n. n.) prudente, locuitorii s-au retras. / Nu mult după aceasta, izbucneşte o altă mişcare, mai obiectivă; se semnalează, tot în această plasă, în comuna Brehuieştii. Prefectul, făcând dreptate locuitorilor, liniştea s-a restabilit. Erau vexaţiunile primarilor colectivişti, care exasperaseră pe săteni. / Vine, apoi, în o formă mai acută, mişcarea de la Corni, tot din această plasă. Mergând prefectul la faţa locului, cu o mai mare greutate decât la Siminicea şi la Brehuieşti a putut restabili liniştea. Sătenii, amestecând plângerea lor contra primarului cu acea de cerere pentru pământuri, au trebuit a se mărgini la cea dintâi, pentru ca dreptate să li se facă şi liniştea să se restabilească. Aci se semnalase ca instigator învăţătorul sătesc. / Despre toate aceste mişcări, subprefectul n-a ştiut nimic, n-a putut a le preîntâmpina şi nici a raporta ceva în privinţa agitărilor locuitorilor. Pe neaşteptate, când totul părea intrat în cea mai mare linişte, prefectura e încunoştinţată că locuitorii din Dumbrăveni s-au răsculat; au intrat în ograda arendaşului, i-au luat plugurile şi s-au dus pe câmp, să tragă brazde şi să-şi împartă pământul. Ordine severe au fost transmise şi de la centru, ca să se desfăşoare forţe suficiente, pentru ca mişcarea să se înăbuşe în germeni fiind. / Prefectul, păşind la faţa locului, în unire cu colonelul comandant al regimentului de dorobanţi, şi intrând în mijlocul sătenilor, ce erau adunaţi în număr ca la 600-700 locuitori din diferite cătune şi chiar comune, până şi din judeţul limitrof, Dorohoi, au început a se explica eu ei, spre a cunoaşte cauza acestei aglomerări. Din vorbele lor reieşea că vor pământuri, că la urmă se mulţumeau ca prefectul să le dea o declaraţiune, scrisă şi subscrisă de el, cum că li se vor da pământuri şi că arendaşul nu va pune plugurile sale să are, înainte de a li se împărţi lor pământuri. În zadar au fost toate consiliile date, toate declaraţiunile că guvernul e pe cale de a-i împroprietări pe moşiile Statului, dar că trebuieşte o lege şi după forme. / „Destul, de zece ani, ne purtaţi tot cu vorbe!, striga mulţimea. Nu mai putem aştepta”. / Într-aceste, prefectul e chemat la staţiunea Vereşti, spre a convorbi telegrafic cu primul ministru; sătenii nu-l lăsau să iasă din mijlocul lor. În fine, după multă greutate, deşi forţa armatei era la distanţă, prefectul a putut a se strecura printre ei, fără a face uz de ea. / Reîntors, ziua venea spre declinul său, liniştea trebuia restabilită înainte de sosirea nopţii. Se semnalase chiar că sosesc şi alţi locuitori, retardatarii ce-şi dăduseră întâlnire. / Colonelul Maca, în urma consiliilor şi a parlamentărilor date şi avute cu locuitorii, văzând că aceştia se obstinează şi nu vor a se împrăştia, se pune în fruntea regimentului său şi face somaţiuni repetate, faţă fiind procurorul şi judele instructor. După somaţiunile orale, urmează cele cu batere de tobă şi sunete de trompete; totuşi, rezerviştii mai cu deosebire încurajau pe ceilalţi la rezistenţă, spunându-le că n-au voie să dea focuri. Se dau salve de puşti, dar nici o mişcare. Atunci, colonelul Maca, având deja experienţa acestor răscoale din Valahia, unde operase spre calmarea lor, dă ordine artileriei călăreţe ca, în rând câte trei, să înainteze în mulţime, spre a se împrăştia. Întâia şarjă rămâne fără efect. La a doua şarjă, căpitanul Zamfirescu, care avea comanda artileriei, se pune în fruntea soldaţilor şi, prin o evoluţiune dibace, reuşeşte a împrăştia pe revoltanţi şi a-i dispersa în grupuri mai mari ori mai mici, după care, intervenind infanteria, îi asedie între puşti şi îi arestă. / Atunci se produse o panică între locuitori, încep cu toţii a fugi, sar gardurile, se ascund pria ogrăzi, case şi atenanse, şi din totalul număr se arestează vreo 120 locuitori (Eroi ai Independenţei, dar ce contează – n. n.). / Imediat, liniştea a fost restabilită, fără ca o picătură de sânge să se fi vărsat, fără ca o zgârietură să se fi produs. Trebuie să recunoaştem că acest rezultat fericit nu-l datorăm decât tactului şi prudenţei prefectului, decât experienţei şi energiei colonelului Maca, decât curajului şi abilităţii căpitanului Zamfirescu. Cea mai mică imprudenţă comisă, cât de puţină impacienţă de s-ar fi arătat, ar fi avut de rezultat sute de cadavre, lăsate pe străzile satului Dumbrăveni. Mulţumită acestora, nici un exces s-a produs, nici o iritaţiune nu s-a manifestat. Păstrând cu toţii un sânge rece, o pacienţă şi o prudenţă demne de toată lauda, am putea vedea că cea mai impunătoare răscoală s-a putut potoli în un mod atât de fericit, precum pe aiurea nu s-a întâmplat. / De acum, începe rolul justiţiei. Între cei arestaţi au figurat şi doi cetăţeni din Botoşani: arhitectul comunei, dl C. Argenti, şi un fost comisar al colectiviştilor (mişcare aparent reformistă, încropită de boierii Ion Câmpineanu, Prinţul Dimitrie Ghica etc. – n. n.), dl G. Petrescu. Nu intrăm în a discuta culpabilitatea ori inocenţa a nici-unuia; afacerea fiind pendinte la justiţie, presa trebuie să păzească o strictă rezervă, spre a nu se influenţa cursul justiţiei în nici un mod. Atâta ştim, că în timp ce redactorii Sentinelei reclamau pe aceşti doi preveniţi ca reporterii ziarului lor, declaraţiunile inculpaţilor erau că se duseseră la vânat, în satul Dumbrăveni. / Instrucţiunea fiind absolut secretă, nimic n-a putut transpira, dar în urma interogatoriului judele instructor i-a depus pe ambii în arestul preventiv al judeţului. Rolul însă de arhitect al comune şi acel de reporter de ziare ni se par cu totul incompatibile, atât zicem şi trecem înainte. / Mulţi din cei arestaţi au fost eliberaţi. Ceea ce reiese din declaraţiunile sătenilor, făcute chiar la arestarea lor, e că primarii, perceptorii şi unii învăţători chiar i-au trimis la Dumbrăveni pe oameni, ca să ceară pământuri. Mai mult, sosind prefectul în Dumbrăveni, se spune că chiar vătăjeii i-au strâns, zicându-le că a venit prefectul să le împartă pământuri; că, odată acolo adunaţi, s-au găsit alţii care, punându-se în frunte, i-au reţinut şi au vorbit în numele lor, fără ca ei să fi ştiut ceva şi fără să fi venit cu un scop de revolte. Despre toate s-a raportat ministerului. / Astăzi, liniştea e complet stabilită şi ne mirăm că unele ziare din Capitală dau ştirea că, din surse oficiale, sătenii s-au răsculat a doua oară la Dumbrăveni. Acesta fiind purul adevăr în răscoala sătenilor de la Dumbrăveni, îl aşternem aci, spre a împrăştia orice alte relaţiuni inexacte, exagerate ori de rea credinţă făcute. Ne abţinem de la orice comentarii; dorim însă ca autorii revoltei să fie descoperiţi. Justiţia are suficiente elemente de a putea pune mâna pe firul conspiraţiunii surde ce agită ţara şi să ne dea liniştea la care avem dreptul de a pretinde. Trecută şi această ocaziune, fără a se reprima răul în chiar sorgintea lui, ne putem aştepta la mari calamităţi. Atâta zicem şi încheiem pentru astă-dată”[20].

1888: „Școalele rurale suplinite, din județul Botoșani, se scot în concurs pe data de 1 septembrie, și anume: școalele comunelor Brehuiești-Bursuceni, Brehuiești-Mândrești”[21].

1898: „Brehueşti, comună rurală, situată în centrul plasei Siretul, județul Boto­şani, de o parte şi de alta a râului Siret. Comuna se compune din sa­tele Brehueşti, Bursuceni, Corocăeşti, Hancea, Hriţcani, Huţani, Mândreşti şi Vlădeni. Are o su­prafaţă de 7.635 hectare şi o populație de 1.358 familii sau 5.374 suflete, din care 1.503 contribuabili. Locuitorii sunt români şi ruşi; sunt şi câteva familii de evrei şi nemţi. Pământul e de calitate bună, variind în pământ negru vegetal şi nisipos, mai cu seamă pe luncile Siretului. Întinderea locurilor cultivate, în 1890, a fost 3.078 hectare. Are 989 hectare pădure, care parte se exploatează sistematic. Sunt situate parte pe dealuri, parte pe şesul Siretului. Numărul vitelor e de 1.964 boi şi vaci, 385 cai, 624 porci, 3.445 oi; 218 stupi, care au produs 218 kg ceară şi 880 kg miere. Comuna e udată prin mijloc de râul Siretul şi mai de multe pâraie, gârle şi vărsături din Siret. Sunt 3 iazuri şi mai multe bălţi, toate ape bogate în peşte. Sunt 2 mori de apă, la iazuri, şi 2 mori de aburi. Sunt în comună 1 carieră de piatră şi 2 de nisip sau prund pentru şosele. Brehueşti e străbătută de şo­seaua naţională ce merge pe şesul din stânga Siretului şi de calea judeţeană Botoşani-Burdujeni, pietruite şi în bună stare. Bugetul comunei are, la ve­nituri, 14.066 lei și 53 bani şi, la cheltuieli, 14.022, lei și 30 bani. Are 7 biserici, deservite de 5 preoţi şi 12 cântăreţi, şi 4 şcoli, cu 3 învăţători, 1 învăţă­toare, 177 şcolari şi 13 şcolă­riţe. Legenda spune că, în vechime, cea mai mare parte din terito­riul comunei era acoperit cu pă­dure şi că, în locul satelor de astăzi, erau schituri de călugări şi de călugăriţe. / Brehueşti, sat aşezat pe coastă de deal şi parte pe vale, în par­tea de est a comunei Brehueşti, pasa Siretul, județul Botoşani. Are o suprafaţă de 1.658 hectare şi o populaţie de 418 familii sau 1.350 suflete, din care 400 con­tribuabili. Pământul este ocupat parte cu semănături şi parte cu pă­dure. Are 1 iaz şi 1 moară de apă, 1 carieră de piatră pentru fântâni şi case şi 1 carieră pentru prund de şosele. Aci este reşedinţa comunei Brehueşti. Este o biserică, făcută de lo­cuitori, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi şi 1 şcoală mixtă, cu 1 învăţător şi 40 şcolari. Sunt 470 vite cornute, 50 cai mari şi mici, 1.128 oi, 1.000 mascuri şi 60 stupi cu albine. În sat sunt 6 meseriaşi, 2 comer­cianţi; 2 cârciumi”[22].

„Vlădeni, sat în partea de nord a comunei Breguești, plasa Siretul, jud. Botoșani, cu o suprafață de 1.002 hectare și o populație de 1.145 suflete”[23].

Din acelaşi Mare Dicţionar Geografic al României, se mai poate afla că pârâul Axinte îşi are izvorul „pe moşia Mândreşti, comuna Brehueşti, plasa Siretul, judeţul Botoşani, din care iese Pârâul Popii” (p. 152), care „izvorăște de la Fântâna lui Axinte și se varsă în iazul Vlădeni, moșia cu același nume” (V, p. 54), iar un alt pârâu, Boghianul, „izvorăşte din valea satului Corocăeşti, judeţul Botoşani, comuna Brehueşti” (p. 504), apoi se îndreaptă spre Fântânele; pârâiaşul Olarul, care izvorăşte de lângă Călineşti, „se varsă în pârâul Bahna, comuna Brehueşti” (IV, p. 558); o „baltă, pe moşia Brehueşti, comuna Brehueşti” se numea „Boireasca” şi era „formată din izvoare” (p. 508); dealul Baisa se află „în partea de est a comunei Brehueşti, judeţul Botoşani” şi că o parte a pădurii, care începe în vestul comunei Curteşti, se află  „pe moşia Brehueşti, comuna Brehueşti” (p. 203).

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din comuna Brehueşti lipseau de la domicilii: „Gavriline Grigore, fiul lui Manoli şi al Mariei, Ungureanu Ioan, fiul lui Gheorghe şi al Victoriei, Ştefănescu Titus, fiul lui Alexandru şi al Eugeniei, Ferariu Gheorghe, fiul lui Anton şi al Ecaterinei, Munteanu Costache, fiul lui Enache şi al Raveicăi, Burăh Calman, fiul lui Avram şi al Ghitlei, Romaşcanu Grigore, fiul lui Sava şi al Elisabetei, Teodor Costache, fiul lui Dumitru şi al Savetei, Fruct Iţic, fiul lui Avram şi al Haiei, Ferariu Andrei, fiul lui Ioan şi al Elenei, Garici Vasile, fiul lui Costache şi al Profirei”[24].

1913: „Vlădeni. Doisprezece kilometri sunt, de la Dumbrăveni, trecând şi podul de fier de peste Siret, ajungi în Vlădeni, după ce sui dealul Huţanilor, ce trece prin satul Huţani. Când am plecat din Dumbrăveni, la Vlădeni, cât pe ce să mă prindă o ploaie grozavă, când suisem dealul şi mă coboram în Vlădeni. În faţa casei prima­rului se vede biserica neterminată şi ca­re nu se va termina curând, cum am înţeles, căci zidirea s-a crăpat în vreo do­uă locuri, chiar la timpul construirii, şi bani mai trebuiesc adunaţi, ca să se dreagă ce s-a greşit. După ce a stat ploaia, pe o şosea frumoasă ne-am pre­umblat până la iazul Brehuieşti, situat chiar la marginea satului Vlădeni, iar celălalt capăt al iazului e satul Brehuieşti, situat pe deal. / Vlădenii sunt aşezaţi pe coastă de deal, înclinată spre răsărit, şi, de asemenea, e sat bine îngrijit. Am admirat mult, în curtea unui gospodar, un lucru nemaivă­zut prin satele noastre: o poiată de pă­sări cu trei odăi, cu uşi în regulă, pe unde intră un om, iar încăperile, pe dinlăuntru îngrijite şi văruite de mai multe ori, de rămâneai încremenit, văzând aşa gospodărie. Cum se mătură odăile locuite de oameni, aşa se grijesc şi cele ale pă­sărilor. / Din Vlădeni, am plecat spre Botoşani, şoseaua ce duce prin dealul Vlădenilor coboară, la vale, mai întâi, şi apoi urcă, la deal, spre pădurea Mândreştilor, stră­bate această pădure, coborând şi, când ieşi din ea, te uiţi la Botoşani, cum te uiţi în oraşul Iaşi, de pe dealul Gălăţii sau al Cetăţuii. Şoseaua e minunat de bună; şi e o plăcere să călătoreşti pe ea, mai ales după o ploaie, care face să nu mai fie praf / Hulubeiu Valeriu”[25].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 99 pp. 146, 149

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 34, p. 56

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 108, p. 215

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. VII, Cernăuți 1934, p. 37

[6] Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, XIX, pp. 175-179

[7] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova I, Volumul XXIV (1637/1638), Bucureşti 1998, doc 130, pp. 123-125

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 813, p. 268

[9] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 192

[10] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 194

[11] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 193 şi 194

[12] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[13] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1267, pp. 422, 423

[14] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[15] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 1565, p. 510

[16] Vereşti.

[17] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[18] Vereşti.

[19] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[20] Epoca, Anul III, No. 841, miercuri 14/26 septembrie 1888, p. 2

[21] România Liberă, Nr. 3163, Anul XII, vineri 18/30 martie 1888, p. 1

[22] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. I, București 1898, pp. 643, 644

[23] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. V, București 1902, p. 769

[24] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[25] Opinia, Anul X, No. 1965, Iaşi, miercuri 21 august 1913, pp. 1, 2

Viziunile plastice ale lui Nicolae Crasi

În urmă cu nişte ani, într-una dintre zile însorite, pe la 10, m-a căutat arhitectul şi artistul plastic francez Radu Iatzko (Iaţco sau Iaţcu), originar din Ipoteştii Sucevei. „Hai, repede, să îţi arăt un pictor mare!”, m-a luat Radu pe nepregătite, dar decis şi ultimativ. Şi mi-a arătat, din ochi, maşina lui, de parcă ar fi vrut să îmi reamintească faptul că, în urmă cu vreo două decenii, după ce m-a vizitat acasă, încercând să mă atragă în nu mai ţin minte ce proiecte publicistice bucureştene şi, pentru că nu a izbutit, a plecat înciudat. A treia zi, am văzut, într-un ziar, fotografia maşinii lui, făcută praf într-un accident, şi titlul greoi, care făcea ştire că şoferul autoturismului s-a prăpădit.

L-am plâns pe Radu Iaţcu, vreme de vreo trei ani, l-am plâns pe bune, cu lacrimi scurse des şi fără voie pe obraz, când, pe neaşteptate, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu el, pe strada Grigore Ureche, din Zamca, şi i-am zis: „Spune-mi, te rog, că nu am o nălucire! Asigură-mă că văd doar ceea ce şi există, că eşti cu adevărat viu!”. Radu a râs, apoi mi-a povestit că împrumutase maşina unui văr şi că acesta, circulând cu mult prea mare viteză, a sfârşit prin vecinătatea fostei uzine electrice a Sucevei.

Radu Iaţcu e un şofer excelent, calm şi prevăzător, care a bătut Europa în lung şi în lat, căutându-şi destinul. Aşa a ajuns să facă, în Franţa, târziu pentru alţii, dar nu şi pentru el, Facultatea de Arhitectură şi să-şi găsească, apoi, un loc bine conturat în arhitectura vestică, “parafat” şi de ciocnirea unei cupe cu şampanie cu fostul preşedinte al Franţei.

Intrăm în Ipoteşti, în satul vechi, acolo unde, odinioară, îmi însoţeam bunicele sau părinţii la cel mai bun cojocar din zonă şi, deodată, printre splendidele case, în stil consacrat, de pe coastele de deal din Ipoteşti, am zărit casa pictorului, marcată vizibil, cu o insolită „carte de vizită”, o frescă impresionantă şi copleşitor de modernă în spaţialitatea ei.

Desen de Nicolae Crasi

Nicolae Crasi, un fel de Taras Bulba, cu falnice mustăţi zaporojene, cu priviri senine şi înveselitoare, cum numai la regretatul pictor Ion Grigore am mai aflat, trăieşte în lumea lui, o lume durată pe voinţa de a lăsa Ipoteştilor cât mai multe lucrări cu case vechi, reprezentate şi grafic, şi pictural, cu rol de tezaur de memorie, înfăşurat delicat în sufletul lui generos. Între timp, adică în clipele care-i mai rămân după trăirea mărturiilor şi după treburile gospodăreşti, Nicolae Crasi îşi exersează peniţa şi pensula ba cu reproducerea unor opere aparent imposibil de reprodus, ba cu opere proprii, năvalnice, dinamice şi ameţitoare. În casă, o singură lucrare (cred că o reproducere, aceiaşi cu cea de afară), lângă un felinar, de parcă nu ar fi casa unui pictor, şi nimic altceva, care să îi deconspire vocaţia:

Apoi vin lucrările originale, pe care Radu Iaţco le tot mută, de pe masa din centrul camerei, ca să le pot poza.  Nu intenţionez să decupez fotografiile, pentru că, spre deosebire de artiştii plastici, care au de prezentat opere, eu am de prezentat o stare, o realitate dumnezeiască, fremătătoare, care există dincolo de măruntoşenia fiecărei zile. Iar Nicolae Crasi ţopăie pe lângă noi, explicând ici şi colo, cu precipitarea unui cazac de odinioară, care intră în luptă, fără să fi apucat o duşcă de vodcă. Iar „duşca de votcă” a lui Nicolae Crasi este desăvârşirea: „Aici ar mai trebui pus ceva, dar încă nu văd cu sufletul ce anume!” sau „Grafica asta nu e terminată; dar nu crezi că aşa ar trebui să rămână?” şi aşa mai departe.

Desen de Nicolae Crasi

Opera lui Nicolae Crasi mă copleşeşte într-atât, încât decid, în vreme ce fotografiez, să-i vehiculez lucrările, câte doar şapte pe zi, cât mai mult timp, pe site-ul meu şi să scriu ceva şi pentru „Monitorul de Suceava”.

Arta lui Nicolae Crasi, bazată pe înrudiri tehnice de expresie diverse, e unică, are stil, adică o dezlănţuită desferecare de forme şi de culori, o ameţitoare cavalcadă de lumină străfulgerată (ce altceva este viaţa omului?). Mână sigură, desen exemplar, imaginaţie dinamică şi mistuitoare, dar şi o nostalgie a departelui (nu a depărtării) copleşitoare.

La vreo doi kilometri de Suceava, într-o casă de pe dealurile domoale ale Ipoteştilor, marcată cu o insolită carte de vizită (fresca despre care v-am vorbit), trăieşte Nicolae Crasi, un artist plastic înnăscut, despre existenţa căruia nu am ştiut nimic, până în această săptămână, când l-am însoţit pe vărul lui, Radu Iaţcu, doar ca să-mi arate „un artist mai mare” ca el. Fiind noi vechi, ba chiar străvechi prieteni, cunosc bine opera plastică a (mai nou) arhitectului francez Radu Iatzko, iar provocarea m-a făcut curios.

Nicolae Crasi lucra, în grafică şi pictural, o mărturisire artistică a caselor vechi din satul lui natal, deja invadat de mătăhăloasele făloşenii arhitecturale şi ale sucevenilor cu bani, dar şi ale multora dintre ipoteşteni, dar, fotografiind lucrările lui Crasi, în ordinea întâmplătoare a dezvăluirii, am decis să redau starea de fapt fără decupaje şi în naturaleţea descoperirii unei opere temeinice.  Casa bunicilor lui Radu Iaţcu se afla, pe coasta dealului, ceva mai sus de casa familiei Crasi, iar Radu şi Nicolae au copilărit împreună. În arta lor, există o anume înrudire, cea a spaţialităţii, care m-a determinat să scriu, în rândurile anterioare, că artiştii plastici, cu care ar trebui să se mândrească Ipoteştii, sunt veri.

Au mai existat mărturii despre Suceava veche în opera lui Nicolae Crasi, dar nu am atras atenţia asupra lor, pentru că opera în sine contează mai mult şi decât mărturisirea. Opera lui Nicolae Crasi e atemporală, sfidează Timpul, în favoarea Căii, adică a făptuirilor stilistice, cum le numea Lucian Blaga, prin care fiinţa umană, dintotdeauna şi pentru totdeauna, îşi caută locul său în univers.

Cu aceste rânduri, închei scurta cronică asupra operei necunoscute a unui mare artist necunoscut, Nicolae Crasi din Ipoteşti, cu casa la doar 2 km de Suceava. Nicolae Crasi a avut o singură expoziţie personală, prin anii ’70, în fosta Galerie de Artă a Sucevei comuniste, devenită cârciumă în „democraţie”. O expoziţie fără vernisaj, dar o expoziţie personală. De atunci şi până astăzi, deşi lungi şiruri de culturnici rumegă din bugetul îndreptăţit pentru Cultură, nimeni nu a vrut să mai ştie nimic de artistul plastic Nicolae Crasi, de liniile lui sigure şi elegante, de coloritul impecabil şi, mai ales, de cosmicitatea dezlănţuită, în continuă mişcare, care îi caracterizează şi stilul, şi opera.

Desen de Nicolae Crasi

Nicolae Crasi are o ştiinţă a simbolurilor străvechi ireproşabilă, în care imaginaţia creatoare desăvârşeşte şi face inteligibile mesaje ancestrale, aparentele mesaje târzii creştine, inserate ici-colo, fiind, aşa cum sublinia Augustin, în „Civitas Dei”, doar trăiri cosmice, necesare ca repere. Nimic din simbolistica ancestrală nu lipseşte din grafica lui Nicolae Crasi, nici octogonul, în toate variantele astrale, nici triunghiul „celtic” (intuit, parcă, aidoma celui din anul 5.000 înainte de Hristos, descoperit, ulterior, de arheologul Constantin-Emil Ursu, la Baia), nici „paradesha”, nici dubla sfinţenie a omului sfânt – acestea din urmă, în desfăşurări aglomerate, ba chiar şi stilul primordial de naraţiune cosmică, în care fiecare om devine o cetate, aspirând spre ceruri şi mutându-şi străbuni în cer.  De aici, senzaţia de templu, de iluminare, în care oficiază sacerdotul, caracteristică operei lui Nicolae Crasi şi contactului iniţiat cu o astfel de operă narativă (naraţiunile mitului iniţial şi iniţiatic prin linii, în dispuneri dezvoltate, care valorificau, prin perimetre, cele două cruci, se rosteau în „limbajul ritmicităţii”, universal şi păstrat ca atare în toate culturile lumii).

Nicolae Crasi esenţializează, în puţine cuvinte rostite, ceea ce am spus eu mai sus, definind un crez artistic dezarmant: „Frumuseţea unui om o găseşti, întotdeauna, în sufletul lui, nu în aspectul lui fizic”. Nicolae Crasi a izbutit să-şi desluşească frumuseţea lăuntrului, înfăţişând-o tainelor, cumva boeme, cumva sacerdotale, în care îşi trăieşte însingurările.

Întâlnirea cu un mare artist înseamnă, întotdeauna, şansa altor desluşiri ale lăuntrului tău, pe care nu l-ai atins doar într-o anumită spaţialitate cu degetul. Arta plastică a lui Nicolae Crasi propune evadări în spaţialitate, spre rădăcina astrală a miturilor, ştiut fiind faptul că Arborele Vieţii are rădăcinile în cer şi crengile, cu frunze şi fructe, pe pământ. În opera lui Crasi poţi regăsi limbajul primordial al intrării în armonie şi, prin opera lui, poţi tinde spre metafizic, doar rupându-te din bicisnicia clipei şi îndurându-te să păşeşti îndrăzneţ peste punţile difuze ale vremuirii. Indiferent de viziunile propuse, pentru că Nicolae Crasi propune viziuni chiar şi atunci când trasează, din câteva linii, inefabilul unei case ţărăneşti, opera acestui mare artist neştiut tulbură, pentru că te postează, mereu şi mereu, la răscrucile existenţiale, ca să-ţi faci singur judecata de apoi, pricepând unde ai rătăcit cărările şi unde le vei mai rătăci. Întotdeauna, în viziunile plastice ale lui Nicolae Crasi există o cale, ba sferică, ba lineară, ba în frânturile treptelor, numai că el nu o alege pe nici una, preferând să se poziţioneze acolo de unde poţi privi şi înţelege (I. D.).

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi

Desen de Nicolae Crasi