Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”

*

Toate neamurile au ignorat învăţărurile iniţiale, în favoarea cultului propriilor lor strămoşi. Iniţierile în „raţiunea originală”, adică în fărâma de dumnezeire care există în fiecare dintre noi, şi în „natura înnăscută, (care) este temelia vieţii” [1], în condiţiile în care „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă”[2], ca şi subtilităţile metafizice ale „adâncului” („poarta către noianul de taine”[3], în care se regăseşte Creaţia, adică „obârşia Cerului şi a Pământului”[4]) şi ale „mai adâncului”, adică subtilităţile mai subtile decât subtilul şi, prin urmare, compatibile cu revelaţia („Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[5]), deveneau inaccesibile spiritului devastat de civilizaţie şi care, tocmai de aceea, se lăsa ademenit de poveşti simple, manipulante, în care „mânia” strămoşului iniţial provoca spaime şi judecăţi înspăimântătoare, bieţii oameni fiind deturnaţi de la „raţiunea iniţială”, a reperelor „non-acţiune – acţiune perfectă”, conform căreia „fiinţa se naşte din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[6], pentru a se abandona eresurilor. Este încă prea devreme să încercăm descifrarea elementelor metafizice ale datului iniţial, în condiţiile în care Datina, ultimul vestigiu al cărţii sfinte iniţiale, din care se trag toate celelalte, supravieţuieşte la români într-un conţinut degenerat şi care nu însemna memorie iniţiatică, ci „reguli”, statornicite prin oralitatea cântecului şi prin dansurile ritualice care, împreună, năşteau „misterele”. Prin urmare, mă văd obligat să-l însoţesc pe Augustin, în căutările sale de strămoşi ai neamurilor, care trebuiau nu doar demitizaţi, ci şi stigmatizaţi prin inventarea satanismului ca apocalipsă a memoriei universale.

*

În Egipt, cuceritorul din Argos, Apis, şi soţia lui, Isis, care muriseră în timpul vânzării lui Iacob, de către fraţii lui, aveau ridicate, în vecinătatea sarcofagului („soros”, în greacă), două statui, ambele personaje sculptate cu câte un deget dus la buze, de parcă ar fi invitat la tăcere. Sarcofagul şi numele coceritorului (Soros-Apis) dau numele „stăpânului zeilor” egipteni, deci al dinastiei creată de cuceritorul din Argos, sarcofagul lui Apis devenind Serapis. E pilduitoare această mărturie, pe care Augustin o prelua de la Varron, împreună cu legenda Taurului Apis, care nu fusese, de fapt, decât taurul sacrificat de urmaşul său la tron, Argus, şi încredinţat drept hrană mulţimii. În vremurile acelea, Soarele răsărea încă din constelaţia Taurului, mutându-se în Berbec abia spre sfârşitul vieţii lui Moise (nepotul lui Iacob), când sacrificiul simbolic al constelaţiei Taurului în cinstea Soarelui încetează, fiind înlocuit cu unul mult mai economicos, cel al mielului de Paşti.

*

În timpul lui Moise, rege al Egiptului era Ptolemeu, fratele lui, Atlas fiind un mare astronom, ulterior zeificat „cu cerul pe umeri”, deşi Augustin înclina să creadă că legenda deriva din existenţa muntelui Atlas, care ar fi determinat „această ficţiune a unui punct de sprijin pentru cer”[7], grecii fiind urzitorii puzderiilor de metafore mitice, încă din vremea primului rege atenian, Cecrops, „superstiţiile grecilor transformând oamenii morţi în zei”[8]. Nu o făceau numai grecii, dar Augustin, aflat în dispută cu platonicienii, identifica un panteon de oameni care, după moartea lor, aveau să fie consideraţi zei: soţia regelui Criasus, Melantomice; Iasus, fiul celui de-al şaptelea rege, Triopas; al nouălea rege, Sthelenas; în vremurile acestea ar trăit şi Mercur, fiul lui Atlas – astronomul Egiptului, dar şi Maia, fata lui, care avea să dea numele primăverii, în mitologia slavă, Maia fiind numele lunii în care începea anul nou pe atunci, mai. Şi aşa mai departe.

*

În vremea aceasta, a abundenţei de superstiţii diverse, Moise vorbea, odată cu încredinţarea legilor lui, despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”: „Primus homo de terra, terrenus; secundus homo de coelo, coelestis”. Prin conceptul „omului pământesc” şi al „omului ceresc” se comitea primul atentat la OM (se scria AUM, dar se pronuţa OM), seminţiile însuşindu-şi atributele Sinelui Universal. „Omul ceresc”, cum îl numea Moise, diferenţiindu-l de „omul pământesc”, era deja abandonat, la mai toate neamurile, în favoarea cultului străbunilor proprii, iar odată cu abandonarea lui OM („omul ceresc” al lui Moise) se abandonau şi valorile datinii: „Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”[9]. Bucuria avea să fie înlocuită, în religii, cu suferinţa, cu ispăşirea şi cu purgatoriul. Încă nu se vorbea de iad, iar tânguirea subconştientă din colindele românilor, „OI, ler, OI, ler!” (OI însemnând vocativul de la OM) e aidoma colbului uitării peste sipetul unei străvechi moşteniri a întregului neam omenesc, pentru că:

*

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[10].

„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[11].

*

„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”[12].

*

„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[13].

„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[14].

*

„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”[15].

„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”[16].

*

„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor”[17].

„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”[18].

„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”[19].

*

„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca UNU INDIVIZIBIL”[20].

 *

„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”[21].

*

Moise, iniţiator de geniu al deja istoricizatei lumi pământeşti, înţelesese că „armonia universală” nu mai însemna nimic şi că seminţiile, ca să poată dura în timp, au nevoie de reguli intransigente, de „porunci” care să fie urmate fără crâcnire, pentru a contracara degenerescenţele criminale ale istoricizării. A avut nevoie de timp, până a se decide să-l spulbere pe OM şi să legitimeze „omul pământesc”, deci de vietatea care nu putea fi înfrânată decât cu ameninţările cereşti ale veşniciei. Şi astfel, „omul pământesc” încetează să-şi mai simtă sufletul plin de „omul ceresc”, cel care „nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”, iar o pământenime care se bucură de libertate cosmică nu putea fi condusă şi exploatată. În fond, asta înseamnă istoricizare: nu o „făptuire stilistică” (termenul aparţine lui Blaga), ci o osificare în resemnarea de a fi robit şi exploatat.

„Două iubiri au făcut două cetăţi”

Manuscris al Sfântului Augustin

*

Traducând şi publicând, în franceză şi latină, opera primului filosof al culturii din istoria omenirii, Sfântul Augustin, L. Moreau folosea ca moto un fragment din Cartea XIV, exponenţial nu doar pentru opera lui Augustin, ci şi pentru însăşi concepţia  care fundamentează religiile lumii, „cetatea pământească” (Paradesha), simbolizată de pătrat, şi „cetatea cerească” sau „sfântă”, simbolizată de romb: „Două iubiri au făcut două cetăți; pământească, iubirea de sine, până la disprețul de Dumnezeu; cerească, iubirea de Dumnezeu, chiar şi până la disprețul de sine”[1] („Fecerunt itaque Civitates duas amores duo; terrenam scilicet amor sui usque ad contemptum Dei: coelestem vero amor Dei usque ad contemptum sui”). Dacă vreţi, aceste două cetăţi marchează şi două lumi paralele, pe care Augustin, cu inteligenţa lui rafinată, deşi părtinitoare, încerca să le armonizeze şi chiar să le suprapună: platonicismul şi creştinismul. Cetate este un fel de a spune, pentru că, definind locaţii spirituale, cuvântul se referă la comunităţi, inclusiv la întreaga comunitate pământească, cu extensie cerească în inefabil (existent în fiecare făptură) şi, mai ales, în manevrarea naivităţii temătorilor de timp, scop etern şi justificator al tuturor religiilor lumii. Şi mai există o dublă semnificaţie semantică, despre care v-am mai vorbit: cetatea „pământească” reprezintă religiile istorice, care se bazau pe „cultul unor oameni morţi”, iar cetatea „cerească” face trimitere spre Spiritul Universal, legătura cu Dumnezeu fiind asigurată de dubla natură a Fiului, pământească, dar şi cerească. Despre Fiul Cerului se legendase mult în religiile orientale, dar Iisus nu este Fiul legitimat de Confucius, ci mult mai mult, martiriul, ca asumare a păcatelor omenirii, conferiindu-i Fiului şi atributele Tatălui – iar de aici, iconografia ulterioară, în care chipul lui Iisus, copil în braţele Fecioarei sau matur, se suprapune peste suprapunerea de romb şi pătrat, care, unind cele două „cetăţi”, concretizează simbolistica „stea în opt colţuri” ca simbol al sfinţeniei cerului, multimilenară şi pe vremea începuturilor creştinismului. Iar primul templu solar, muntele, simbolizat ca templu de o stea în şapte colţuri, prin suprapunerea triunghiului (iniţierea în munte) peste pătrat (cetatea pământească, Paradesha) avea să devină simbolul bisericii creştine, toate profeţiile anterioare pronunţându-se, cică pentru a „înţelege numărul şapte ca semnificaţie a desăvârşirii Bisericii universale” („agnoscentibus numerum septenarium, quo est universae Ecclesia significata perfectio”)[2].

*

Ca să poată explica, în modul cel mai persuasiv cu putinţă, superioritatea creştinismului faţă de toate religiile anterioare, pe care, de altfel, creştinismul le şi absoarbe, încetul cu încetul, Augustin face prima istorie religioasă a omenirii, doldora de mărturii despre „datul” iniţial, pe care noi îl numim Datină, dar şi despre degenerescenţele acelui dat într-o autocraţie sacră pământească, în care „oameni morţi” din patrimoniul fiecărui neam confiscau atribute ale lui Unu, deci ale Sinelui Universal, iar religiile în care populaţii diferite practicau cultul propriilor lor străbuni nu puteau fi reunite într-o mare religie universală („apostolus”) şi singura adevărată (ortodoxă), fără deposedarea populaţiilor de memoria şi cultul străbunilor proprii, chiar dacă „oameni morţi” diferiţi simbolizau aceleaşi atribute ale lui Unu. Biserica „universală şi adevărată” avea nevoie de contopirea străbunilor diferiţi ai neamurilor diferite într-un panteon de străbuni comuni, ai tuturor şi ai niciunuia, iar cultul străbunilor, pe care evreii i-au păstrat şi încă îi mai păstrează în memorie cu atâta înţelepciune, putea deveni şi trebuia să devină, datorită originii lui Iisus, singurul cult al „unor oameni morţi” impus şi acceptat „universal şi cu adevărat” (catolic şi ortodox), în detrimentul celorlalte depozite de memorie, păstrate de cultul străbunilor celorlalte neamuri. Aşa se face faptul că Odin (Tatăl Nostru, pentru civilizaţia polară), identic cu Anu-Yahve (Tatăl Nostru, la semiţi), vestit drept „Tatăl Nostru” de către însuşi Iisus Hristos, avea să fie transformat în „Stăpânul Zeilor” (în „Ave Maria” încă i se mai zice Fecioarei „mama tuturor zeilor”!), Dumnezeu („Domini Dei”), în vreme ce fiii Tatălui Ceresc aveau să fie îmbrânciţi, şi faptic şi în plan figurativ, spre statutul de „robi”, inclusiv ai „Stăpânului Zeilor”, proaspăt prădat de identitatea astrală de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”.

*

Augustin, dorind să demonstreze inferioritatea religiilor anterioare, toate bazate pe acelaşi universal cult al strămoşilor, al „oamenilor morţi”, izbuteşte, în baza cărţilor vechi, multe dintre ele dispărute, să facă adevărate genealogii ale strămoşilor diverselor populaţii din arealul cunoscut al vremii lui Abraham, până în vremea sa, genealogii păstrate, de altfel, şi în mitologiile vechi, care nu sunt tot una cu Datina, ci degenerescenţe premeditate ale Datinii, folosite de regii-şamani, care, după moarte, vor deveni zei. Precum, de pildă, regişorul din Argos, Apis, care, încercând o cucerire, avea să moară în Egipt, fiind transformat în zeu, datorită totemului de pe corăbiile sale (capul de taur alb cu pete negre) şi datorită statutului de căpetenie biruitoare: „În aceste vremuri, Apis, regele din Argos, a trecut cu corăbiile în Egipt şi, după moarte, a fost făcut acolo Serapis, zeul principal al tuturor zeilor egipteni” („His temporibus rex Argivorum Apis navibus transvectus in Aegyptum, cum ibi mortuus fuisset, factus est Sérapis omnium maximus Aegyptorum deus”)[3]. Adică Soros-Apis, adică Sarcofagul lui Apis. Fiul lui a fost Argus.

*

Când Abraham părăsea ţinuturile chaldeenilor, rege al asirienilor devenea Ninus, fiul lui Belo (Bélus, în franceză) sau Bel, care era un alt nume al lui „Enlil al Muntelui”[4], numele real al lui Ninus fiind „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[5] sau Nin-harsagga, fiul lui Enki (deci, nepotul lui Enlil), cum era numit  în cele şase tablete ale celei mai vechi scrieri pământene, „Locust Charm”. Acest Ningirsu, conform scrierilor lui Salustius, a ocupat o treime din Asia, cu excepţia Indiei, ajungând până în graniţele Libiei[6]. În acest timp s-a durat „prima Roma”, cum o numeşte Augustin, adică cetatea care înveşniceşte numele Marelui Păstor Enlil, numit şi Bel, cetatea Babylon, Ninus, conducător al „capetelor negre”, deci al pelasgilor migraţi spre răsărit, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”[7]. În traducere, Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu”[8], cu trimitere directă la BaBi, adică la cuplul inţial de strămoşi din Carpaţi ai „capetelor negre” (pelasgi), Ba-ul Anu şi Bi-ua Cula. Pentru că, aşa cum v-am mai spus, asirienii foloseau formulele BaBa pentru strămoşi, iar când făceau referire la Adam şi Eva ai seminţiei lor, foloseau formula Babi, căreia îi alăturau şi numele obştii lui Anu, Lu-Anu – legendara Luana din Carpaţi, BaBiLuAnu fiind noua ţară asiatică a pelasgilor, „durată de Dumnezeu”, adică Babilonia. Lui Ninus, i-au urmat la guvernare fiul său, Ninyas, apoi nepotul Ninus şi incestuoasa regină Semiramidis.

*

În vremea „fiului promis” Isaac, asirienii erau conduşi de Xerxes, supranumit Baleus, ca şi Enlil, în amintirea „strămoşului legiuitor” Anu, căruia i se prelua gloria stabilirii „dat-ului” iniţial de reguli, deci de Datină, trimiterile la întâiul legiuitor şi la întâiul conducător, făcându-se chiar şi de primul legiuitor adevărat al omenirii, „Hammurapi, puternic împărat, împăratul Babilonului, regele cele patru colţuri ale lumii, fondatorul ţării”[9], care scria, în preambulul codului său de legi, despre o altă glorie a sa, construirea canalelor de irigaţii: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad”[10].

*

Interesant este că în spaţiul chaldeic exista încă şi un „Tată Ceresc” („Anu-Yahve”, cum îi ziceau evreii, închinând cerul autorităţii primului legiuitor al omenirii), dar şi un Dumnezeu („Domini Dei”), deci un „stăpân al zeilor”, impus de ritualicul „festival de Anul Nou”, care a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[11], respectiv „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[12], această dublă substituire, prin care Marele Păstor ia locul lui Anu, iar regele-şaman Ninus se substituie Marelui Păstor, deci conducătorului unor generaţii, sintetizând, de fapt cultul zeilor strămoşi, care crea o genealogie „cerească”, prin care se legitima liderul pământesc, singurul care făcea legătura între cele două „cetăţi” din motoul ediţiei franceze a cărţii lui Augustin. Fără îndoială, pentru fiecare neam strămoşii acelui neam sunt de neînlocuit, nu doar importanţi. Ninus sau Ningirsu a durat cinci cetăţi, înclusiv pe cea a Babilonului (Babilonia, în textul latin şi în cele sanscrite) şi a creat un imperiu, întărit cu un ordin călugăresc cult şi convingător, cel al chaldeenilor, care avea să lase viitorimii şi primele texte scrise („Locust Charm” – prima carte a Creaţiei, inscripţiile de la Gudea, lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, „Crearea Soarelui şi a Lunii” etc.). Abraham a plecat din ţinutul „primei Roma”, cu familia şi cu oile lui, încercând să imagineze o credinţă a gintei lui, în care şi Ningirsu, stăpânul zeilor, dar şi „Anum, Zeul Soare”, cum formulau primele variante semitice[13], să sugereze „chipul şi înfăţişarea” noii zeităţi. Şi, printr-un interesant capriciu al istoriei, prin care Europa, care dăduse prima concepţie astrală a omenirii, avea să-şi defrişeze violent rădăcinile, satanizând strămoşii tuturor naţiunilor europene, iar Abraham, bietul păstor, avea să ducă pe tălpi colbul puternicei civilizaţii a vremii sale, adevărata năruire a Turnului din Babilon fiind asta, a spulberării de memorie, în favoarea miturilor care, vorba lui Polybios, transformă omul, din cea mai inteligentă vietate, în cea mai lesnicios şi manevrat spre plata benevolă a birului pe prostie, numit jertfă sau danie.