Cu martirii Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga
*
Mi s-a spus, astăzi, că poetul-martir Dumitru Oniga ar fi murit. Prostii, un poet-martir nu moare niciodată, ci, atunci când osteneşte să-şi mai trăiască poemele, porneşte cătinel pe cale, şoptind abia auzit: “Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert!”. Aşa mă asigurase şi celălalt poet-martir al Sucevei, Vasile Pânzariu, după publicarea ultimei lui cărţi. Aşa îmi zâmbise şi Dumitru Oniga, în apartamentul lui din vecinătatea fostei închisori a Sucevei, când i-am dus exemplarele “drepturi de autor” ale uneia dintre cărţile lui. Nu mai ştiu care şi a câta, pentru că eu mi-am început drumul şi îndreptăţirea îngrijind şi publicând, mai întâi, cărţile martirilor Bucovinei, şi-abia după aceea şi pe ale mele.
*
Primele cărţi pe care le-am îngrijit. Drept datorie şi îndreptăţire la viaţă.
*
Mai îngăduie, suflet al meu,
Curând temniţa cărnii se va destrăma
Şi te vei elibera de întuneric şi chin,
Mai îngăduie puţin!
*
Până voi trece dincolo de fiinţă,
Mai am un legământ, o făgăduinţă,
Să sădesc în suflete o credinţă
Măcar
Cât un bob de muştar
Care să răstoarne munţii de ură,
Minciună, înşelătorie, impostură,
Să-i prefac în pulbere, în zgură.
*
Până când semnul îngerului o să mă cheme,
Mai îngăduie o vreme!
Cu ultima fărâmă de voinţă, de cutezanţă
Să aducem în cugete o speranţă
Pentru dreptate, libertate, bunăvoire,
Pentru un petic de cer, pentru izbăvire.
*
Până se va apropia clipa despărţirii
Ceva va veni în plicul nemărginirii
Să pot aprinde în inimi o scânteie de iubire,
Să ne putem apropia de dumnezeire
Cu sfânta ramură de măslin.
Mai îngăduie puţin!
*
Pe fundul paharului a mai rămas drojdie amară
Şi ştiu că nu mi-e îngăduit să mă eschivez,
Curând o să te eliberez,
Mai aşteaptă un ceas, o seară,
Suflet al meu, nepieritoare comoară!
*
(Cântece triste, Editura NordPress, 1996).
*
*
Născut la Stupca, în 14 august 1925, Dumitru Oniga, rănit de un glonte rătăcit, pe când privea, ca tânăr gimnazist, din Parcul Central al Sucevei, la o represiune armată, a fost arestat, în martie 1942, pentru apartenenţă presupusă la „Frăţiile de Cruce“, condamnat la trei ani de închisoare şi încarcerat la Cernăuţi. Nu era legionar, dar avea să devină, din spirit de solidaritate, un naţionalist temperat după arestările şi condamnările din 1944, din 1946 şi din 1958, soldate cu aproape 17 ani de detenţie politică. În timpul detenţiei la „Uniunea Scriitorilor din Aiud“, cum numea Petru Pandrea temniţa celor 45 de mari scriitori români, Dumitru Oniga avea să ucenicească în arta poetică pe lângă Radu Gyr, dar poemele lui aveau să fie încredinţate colilor de hârtie abia de prin 1990, când neştiutul poet bucovinean începe să publice în gazetele „Crai Nou“ din Suceava, „Solstiţiu“ din Satu Mare, „Tribuna Transilvaniei“ din Cluj-Napoca, „Ţara“ din Chişinău, „Plai Românesc“ din Timişoara etc.
*
În 1996, ziarul sucevean „NordPress“ al fraţilor Ioan, Vasile şi Gheorghe Iftode i-a publicat, ca şi lui Vasile Pânzariu, o primă carte, „Cântece triste“, iar de atunci cărţile lui apar cu ritmicitate pentru a rosti dragoste, libertate, credinţă într-o Bucovină din ce în ce mai încenuşată şi mai insensibilă.
*
O antologie de autor, apărută în 1998, „Novissima Tristia / 1948-1989“, o carte de sonete, „Iubiri“, apărută recent, un volum de memorialistică, pregătit pentru a fi încredinţat tiparului spre sfârşitul anului 2006, stabilesc coordonatele tulburătoare ale unei opere literare dedicată „Celor ce iubesc fără limite Libertatea“.
*
Dincolo de statutul său de martir, Dumitru Oniga înseamnă o neţărmurită dragoste pentru poezie, cuvântul potrivit durând lumea lui reală, în care a existat, există şi va exista mereu, poezia însemnând şi pentru Dumitru Oniga, în anii grei ai detenţiei, dar şi ai marginalizării de după aceea, zilnica înfăţişare a chipului Mântuitorilor, care numai ochilor iniţiaţi se desluşeşte.
*
Mit, credinţă, înrădăcinare, asta am simţit, mereu şi mereu, în poezia lui Dumitru Oniga, identificându-l, într-una dintre prefeţele cărţilor sale, drept ultimul poet iconar, iar definirea i-a făcut bine, bădiţa Mitruţ asumându-şi cu încântare acest statut pe deplin meritat.
*
*
Şi, totuşi, peste anii grei de zgură
Mă-ntorc iar la palatul de cristal
Acelaşi cavaler medieval
Să-ţi plec în faţă vechea mea armură.
*
Bat cu mânerul spadei în portal
Şi-aştept să se deschidă piatra sură
Ca să sărut pios, cu-aceeaşi gură,
Icoana ta crustată-n ideal.
*
Bătaia-n ziduri se prelinge mută,
Castelul mort răsună a pustie,
Prin parcul plin de spini şi de cucută
*
Doar luna-şi cerne colbul argintiu
Peste ruini, pe gloria pierdută.
Şi, totuşi, m-am întors. Dar prea târziu.
*
(Aiud, iulie 1954)
*
*
Prin ce hrisoave dragi şi-n ce trecut
Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun
Vibrezi adânc ca un colind străbun,
Te bucuri de Iisus cel nou născut?
*
(Aiud, decembrie 1952)
