1866: Principatele Române atacă Austria!

O știre, vehiculată de publicația oficială „Wiener Abendpost”, în vara anului 1866, despre o iminentă invazie românească în Bucovina și în Ardeal, a produs panică printre oficialitățile cernăuțene, iar întâmplarea a fost descrisă și contrazisă, cu mult spirit, într-un stil pamfletard care parcă-l vestea pe inegalabilul foiletonist Mihail Teliman, de un corespondent din Siret al „Albinei”. Autorul nu și-a semnat materialul (am mai întâlnit și altele), dar mie mi se pare, judecând după stil, că textul care urmează, însoțit de o anexă probatorie, ar însemna una dintre primele lucrări ale lui Alexandru Chibici-Revneanu, cunoscutul prieten al lui Mihai Eminescu. Tocmai de aceea, pentru că poate fi vorba de recuperarea, în timp, a unui autor bucovinean total necunoscut în Bucovina, redau pafletul integral, împreună cu anexa, deși însăși întâmplarea narată este și ea inedită și interesantă.

Pericol și mântuire

Siret, 16/28 iulie 1866

Am scăpat, domnule, am scăpat, deși numai ca prin urechea acului, de un mare pericol, de cel mai mare, de cel mai înfiorător și neașteptat, de o catastrofă cotropitoare! Mulțămind, cu umilință, tuturor celor ce au binevoit și s-au îndurat de a ne apăra și a ne mântui, cât de nedemni ne și simţim de atâta osteneală și-ndurare, dăm laudă lui Dumnezeu și astă știre liniștitoare cititorilor „Albinei” și fraţilor români din toate părţile ca, împreună cu noi, să cânte un „Te Deum”!

Și ce cuvânt mai avem de a o face! Vai, domnule, ce pericol ne amenința și ce frică am mai tras! Nici astăzi încă nu ne-am vânturat de ea, încât îmi tremură mâna, scriind acestea. Dar nici că era glumă! Biata Bucovină, câte le mai pățim noi, adică acei care am mai rămas, am mai scăpat, până acum măcar, de foamete, tifos, holeră, care flageluri încă tot bântuie țara, acoperind-o cu vălul doliului și giulgiul morţii; ei, bine, așa, flămânziți, speriați, spăimânțați, să ne mai vedem amenințați și de un al patrulea pericol, mai necunoscut, mai puternic decât toate celelalte, că de acesta nu mai era scăpare pentru nimeni și că el nu venea numai pe un timp… Vai, vai, îți zic, domnule, încă și acum mă prind fiori și nici știu cum voi putea ajunge la capăt. Nu-ți pară cumva șagă, domnule, care te afli liniștit în Viena, păzit chiar de două armate, una mai mare decât alta, și acum mai umbrit încă și de scutul puternic al stării de asediu, nu-ți pară glumă, zic, a ști cineva cum am pățit-o noi, acum vreo trei săptămâni întregi (spre sfârșitul lui iulie 1866 – n. n.), în gura tunului, cum aș zice, adică față cu cel mai crud din duşmani, care stă gata, ba nu stă, ci se prea mişcă, merge, vine repede, grăbește, aleargă, ca să năvălească cât mai curând asupra-ne și să ne cotropească!

Fie cu iertare, stimate domnule, dar aș fi voit să te văd pe dumneata în locul nostru, de nu ți-ar fi cam slăbit inima, cât de tare ți-ar și fi dat-o Dumnezeu, când ai fi simţit, ai fi știut, ai fi văzut cu ochii dumitale aceea ce au văzut domnii pretor cutare și cutare, unul și altul, și al treilea ș.m.d., și domnii cesaro-regeștii supra-pădurari cutare și cutare, adică spânzurându-ți asupra capului, aninată numai de un fir de păr, sabia lui, nu a lui Damocles, că acela e mort, ci a lui Carol I, care e viu! Și, apoi, nu o singură sabie, ci mii și miide săbii, căci acest modern Damocles sau, mai a bine zicând, Ginghis-Han român nu se mulțumește cu una, ci a tras multe, multe asupra-ne, și-apoi mai zic unii că acele săbii, fiind el de viță prusacă, ar mai fi poate, ca și puștile prusești, cu „ac” sau cu-o altă diavolie sau cel puţin „ghintuite”. Prin urmare și consecință – urmare și consecință, și legătura logică, cum vezi bine, domnule, și tocmai pe atâta în vorbele acestea, ca și-n faptele pe care ți le spun – prin urmare, zic, în una din zilele trecute ale uneia din săptămânile trecute, un „domnișor” de-ai noştri, dintre cei mai ageri la ochi, a văzut, deodată, și a văzut bine, pentru că mai avea și ochean, încât putea chiar număra, a văzut, dar, de pe un deal de la Tărășeni, ân depărtare de 2 mile – că omul, cuminte, nu se vâra de tot aproape de pericol – cum veneau, în „mers repede”, spre fruntaria Mihăileni, 8.000 de ostaşi români!

Fuga, iute, la Cernăuţi, să dea știre unde se cuvine, și bine a făcut, n-ai ce zice! Dar mai iată că și un alt „domn”, tot dintre acei mai ageri la minte, mai fin la simțuri și tot cu ochi de vultur – sau poate și de altă pasăre, care are darul unic de a vedea când nu mai vede nimeni ceva – care vede, la Suceava, tot cam pe atunci, tot lucrul, și încă de ar fi numai lucru, cum zic, ci chiar oameni, și încă oameni români – cum se știe, neamul cel mai rău și mai urât și mai dușman decât toate neamurile noi și vechi – înarmati, îmbrăcaţi și formați chiar în batalioane, și tot în număr de vreo 8.000! Mulțămită lui Dumnezeu că, la Suceava, e telegraf, acesta e deprins a aduce, de multe ori, cum o știm cu toţii, și de cele fripte nu se mai sfiește nici acum și-și face datoria, cu toată iuțeala dorită!

Ajungând astă știre la Cernăuţi și fiind alăturată cu cea de mai sus, îndată și fără pic de greutate s-a adeverit și s-a constatat aceea ce și dumneaa ai fi silit a recunoaște, că acele două sume, adunate împreună, fac numărul foarte însemnat de șaiprezece mii (16.000) dușmani; prea destul pentru noi, ba încă și de prisos! Iată, dar, că s-a încurcat treaba și mai rău și firește că și groaza tot mai rău ne prinde! Și cum să nu ne prindă groaza și toate bolile, dacă încă și alți „domni”, precum chiar și domnul nostru de aici, și cel din Câmpulung ș.m.d. tot de acestea au visat, voi să zic au văzut sau au auzit unul de la un țăran, căruia i-a spus-o un alt țăran, care o auzise dincolo, în Moldova, de la un preut ș.c.l., ș.c.l., ia, destul că, după toate aceste știri sigure și rapoarte exacte și întemeiate, s-a lămurit, s-a limpezit și s-a adeverit, mai presus de toată îndoiala, că și pe la Dorna a ajuns o mare parte a armatei române, unde s-a apucat a lucra și un drum spre Tranlilvania și că, pe toată lungimea marginii noastre spre Moldova, de la Țureni și până la Dorna, e înșirată oaste română, stând gata de a intra în Bucovina și așteptând, pentru efectuarea acestei invazii și năvăliri, numai sosirea principelui domnitor!…

Așa se crede pe la noi, la Cernăuţi adică, și de către unul și altul dintre cei care știu, totdeuna, mai mult „decât oamenîi de rând” și chiar poate că și aici, în Siret, deși suntem depărtați numai o palmă de loc de la Mihăileni, unde fusesem și eu, tocmai în acele zile memorabile, fără să fi văzut, acolo, cea mai mică mişcare. Se crezură, dar, acele basme și se crezură foarte serios și lung de către unii, cu toate că o cunoaștere superficială măcar a poziției, a împrejurărilor și a guvernului sau, pe cât se poate judeca și de aici, ar fi putut feri peorișicine de o amăgire atât de grea și împiedica o mistificare atât de colosală. Ne-am sfii și astăzi încă a crede că a fost cu putință o asemenea rătăcire, dacă nu am fi fost, împreunî cu toată lumea, martori la toate ce s-au petrecut, dacă nu am fi văzut cum, de aici, din vecinătatea cea mai apropiată, s-a transportat visteria vămii din Sinăuți. la Cernăuţi, dacă nu am fi aflat că toți românii de dincolo fiind priviţi, în astă parte, de dușmani, vreo 5-6 boieri moldoveni, prea cunoscuţi, atât aici, cât și-n Moldova, și veniţi, mai deunăzi, pentru iarmarocul de Sfântul Petru, la Cernăuţi, fură îndată chemați la prezidiul înaltului nostru guvern, întrebaţi de scopul venirii lor, care, deși se arăta foarte firesc și pașnic, totuşi nu-i putu feri de a fi siliţi a părăsi, îndată, pe „cale prescrisa” sau „legată”, orașul și țara. Tot așa, se știu și se văzu cum se făcură, din partea autorităţilor, toate pregătirile, deși de tot insuficiente, spre întâmpinarea invaziei închipuite sau, mai bine zicând, spre a putea evita măcar unele dintre consecințele ei și a avea, pentru tot cazul și orice trebuință (de pildă, pentru escortarea visteriilor), o mână de oameni înarmaţi. S-a adus, dar, în pripă, de prin Galiția, din depărtare de 20-30 mile, câți jandarmi se putură afla, se concentrară toți păzitorii financiari și se aduseră chiar patru tunuri de la Leopol, cu cai de naimală, pentru mare grabă!

În urma acestor pregătiri oficiale și foarte serioase, frica de care suferi, până atunci, numai lumea oficială, vrând, nevrând, se împărtăşi și unei părți a publicului, a aceluia anume din fire plecat mai mult spre voinicie, şi îndemna pe mai mulţi de a-și strânge catrafusele și a gândi la fugă, pe care unii din cei mai spăimântoși și prudenți o și executară, cum am auzit pe aici. Astă perplexitate ținu mai multe zile și, de mirare, întrecu, la unii, chiar spaima firească, pe care o inspira holera. Din aceasta se vede cât de superfluă mai era și astă nouă emoție, provocată chiar fără umbra unui temei.

Ajungând trebile la acest punct, se vede că, în fine, se cercară și chipuri mai potrivite spre a afla adevărul adevărat și a recunoaște că toată frica, spaima, pericolul cel înfiorător și înverșunarea, așteptate cu atâta siguranță, nu erau decât niște iscodiri și produse ale imaginației unor spirite prea zeloase, ai căror ochi, sufletești sau fizici, erau atât de tulburaţi și păinjeniți, încât, din 80 de grăniceri români, veniţi spre a schimba pe alţii, la fruntaria Mihăileni, ei făcură 8.000! Tot astfel, se reduse numărul ostaşilor invadatori și pe la celelalte puncte de margine. Se publică, dar, din partea guvernului, următoarea proclamație, pe care ți-o alăturez aici, domnule, ca să mă justific înaintea cititorilor „Albinei”, care, poate că altminteri s-ar îndoi de adevărul și de seriozitatea acestui raport, necrezând posibil ca o nălucire de ist fel, o mistificare atât de grandioasă să fi putut prinde loc și a se susţine săptămâni întregi! Și nouă aceasta ne pare o enigmă dinte cele mai încurcate, a cărei dezlegare și explicare nimerită și îndestulătoare ar merita, desigur, premiul cel mai rar și preţios, și va face, desigur, cea mai mare onoare agerimii și sinceritatății ziarului oficios „Wiener Abendpost”, către care ne adresăm, dar, acum cu respectul cuvenit, cum se-nțelege, poftindu-l însă să facă bine a fi ceva mai lămurit, mai puţin scump la vorbă și mai adânc în explicarea și cercetarea cauzelor unei întâmplări atât de extraordinare și glumețe. Până atunci, până ce vor vorbi cei „inspiraţi și inițiați”, noi, care suntem niște oameni simpli și, ca atare, cu ochii noştri nu vedem decât numai ziua şi cu urechile noastre nu auzim cum crește și iarba, facultăți de care se bucură numai cei „chemați”, vom tăcea și nu ne vom încerca și osteni a căuta, și din parte-ne, explicație pentru acea enigmă, cum ne-ar și fi asta cu putință acum, unde, abia scăpaţi și mântuiţi de pericol, încă ne tremură sufletul și ne-am liniștit numai atât, ca să mulțămim cerului că ne-a mai lăsat zile!

Încheind, tot ne mai vedem îndatorați de a aduce un omagiu adevărului și de a observa că, dacă proclamația alăturată spune că acele știri despre invazie, iscodită de nu știu cine, ar fi răspândit prin țară frică și îngrijorare, apoi aceste cuvinte doar nu voiesc a zice alta decât că, după pilda celor din Cernăuţi, așa și-n unele curii ale țării, spre margine anume, unele și alte persoane și, dintre locuitorii particulari, poate vreo câțiva israileni, ar fi prins acea frică, de vreme ce, altminteri, a domnit și domnește, între toată poporațiunea noastră, cea mai deplină liniște și că toate știrile, din toate părţile țării, nu pomenesc că oriunde, afară de excepțiile amintite, spiritele ar pătimi de o tulburare sau agitare mai mare și neobișnuită.

Ce mai voiește să zică și fraza că, „afară de zgomotele răspândite cu scop înadins, de a insufla frică” ș.m.d. iarăși o vor putea explica mai bine numai organele competente; noi nu avem agerimea de a străbate sensul adânc al acestor cuvinte misterioase. Atâta agerime însă avem, atâta cunoștință a lucrurilor și a împrejurărilor, a oamenilor și a poporului de la noi, ca să putem încredința cum că „măsurile care se vor introduce, spre susținerea siguranței și liniștii în țară” desigur își vor ajunge scopul pe deplin, deoarece acestea nu sunt, nu au fost și nu vor fi tulburate și periclitate nicid cum; bunul simț și loialitatea cunoscută a poporului nostru, ai cărui fii, mai deunăzi, încă cu atâta vitejie, și-au vărsat sângele, și-au jertfit viața pe toți câmpii războiului, drept dovadă a acestei loialităţi, ne sunt cea mai bună garanţie pentru aceasta.

ANEXA:

Înștiințare

Vuiete, răspândite mult pe aici, despre o invazie dușmană din partea Moldovei, spre care scop ar fi pornit oaste numeroasă spre marginile noastre, au produs în țară frică și îngrijorare. Cesaro-regescul prezidiu al țării se vede, dar, spre liniștirea publicului, îndemnat a face cunoscut, prin aceasta, cum că, după informațiile dobândite, acele vuiete s-au dovedit de neîntemeiate. Strângerea de recruţi și voluntari, urmată în principatele învecinate, exercitarea („deren Einübungen und Marsclibewegungen”!) a dat loc (!) de a se lua, dincoace, la marginile țării, măsuri de precauțiune; afară însă de vorbele răspândite „cu scop de a îngrozi” (?), alt cuvânt pentru a presupune o invazie dușmană nu există. Organele publice au primit ordinul de a veghea, cu cea mai mare atenţie și activitate, și se introduc, totodată, spre menținerea siguranței și liniștii publice, toate măsurile necesare, spre executarea cărora ne întemeiem și pe sprijinul și conlucrarea tuturor locuitorilor.

De la c. r. prezidiu al guvernului. Cernăuţi 26 iulie 1866 (Albina, Anul I, 1866, Nr. 50, pp. 3, 4)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Nov 25

Vă plac copiii mei?

Nimic din câte am făcut sau voi mai face în viață nu contează cât ei. Știu asta, pentru că niciodată clipitele nu vor egala veșnicia. Exist pentru ei, respir prin ei. Deja suntem opt drăgușani, doi bucovineni și șase ardeleni. Iar urmașii urmașilor mei tot ardeleni vor fi. Cumva regret, cumva mă bucur. Lujere de flori, în Bucovina ei nu ar fi avut nici o șansă. Altminteri, toți trăiesc Bucovina, toți încearcă să o slujească, după puterile lor. Pentru că așa i-am crescut, să simtă în Bucovina o adevărată întoarcere în părinți.

Cronici sentimentale No Comments Nov 25

„Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi?”

Hora Unirii, la Cernăuți

În primăvara anului 1912, o delegație de studenți gimnaziali și universitari din Cernăuți plecase spre Iași, ca să participe la un adevărat ansamblu de manifestări culturale, organizate de Nicolae Iorga. Printre profesori se aflau Ion Grămadă, cel ce s-a jertfit pentru Neam și Țară, la Cireșoaia, în 22 august 1917, și Dimitrie Marmeliuc, rănit la Mărășești și decorat de însuși Regele României, în primăvara aceluiași an, dar și autor, alături de Iancu Nistor, al Proclamației Unirii din 28 noiembrie 1918. Trecând, de la Ițcani, la Burdujeni, tinerii bucovineni s-au entuziasmat de frumusețea gării din Regat, construită și iluminată tot de austrieci, apoi au privit contrariați lina desfășurare a satelor moldoveneși: Plopenii, cu bordeie, fără anexe gospodărești, pierdute printre pâlcuri singuratice de pomi neroditori, Vereștii… La Verești, un gimnazist naiv, care nu și-a mai putut răbda sufletului, l-a întrebat pe Ion Grămadă:

– Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi, domnule profesor?

– Da, a răspuns neguros Grămadă, pentru ca, împreună cu frații noștri ardeleni, să-l ajutăm pe domnul Iorga să facă o țară mare și bogată pentru Neamul Românesc…

Studenții au râs pe sub tuleie și mustăți de naivitatea profesorului lor, care nu pricepea și pace că „noi, românii austrieci” suntem aristocrația românismului, care nu are nimic în comun cu „regățenii”.

Militariștii austrieci stabiliseră începerea războiului continental pentru primăvara anului 1914, dar cu Regatul României, nu cu Serbia drept țap ispășitor. Tocmai tocmiseră doi aventurieri basarabeni, pe Ilie Cătărău și pe Andrei Kirilow, care lucrau și pentru ruși, să comită o serie de atentate cu bombă, care să revolte opinia publică maghiară și austriacă. În septembrie 1913, Cătărău aruncase în aer statuia regelui Arpad de pe Tâmpa (și ce aflux de turiști maghiari din întreaga lume am fi avut astăzi, dacă n-o făcea!), iar în 10/23 februarie 1914, împreună cu Kirilow, Palatul Episcopiei de Hajdudorog, din Debrecen, cu o bombă trimisă din Cernăuți, prin poștă, după ce se cazaseră la hotelul „Imperial”, folosindu-se de pașapoartele ieșenilor Silviu Mandașescu, artist plastic, și Tudor Avram, negustor. Bomba a ucis cinci oameni, inclusiv pe vicarul Jaczkovics, bucovinean de origine, dar care trecuse de la ortodoxie la uniatism și, tocmai de aceea, la vestea morții lui, media bisericească ortodoxă triumfa satisfăcută, iritând și mai tare opinia publică maghiară, care, pe bună dreptate, se rostea mediatic: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi au trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”.

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow – “Gazeta ilustrată” nr. 12/1914

Dacă nu ar fi fost ezitările lui Frantz Ferdinand, care se afla în Bucovina, și dacă serviciile secrete românești nu s-ar fi mișcat cu rapiditate, identificându-i pe atentatori, călcându-le mereu pe urmă, dar cu premeditate întârzierii, ca să nu-i poată prinde și, astfel, responsabilitatea să creeze un echivoc ruso-austriac, alta ar fi fost tragica poveste a primului măcel planetar.

În vara anului 1914, când începe războiul, „noi, românii austrieci”, și ardeleni, și bucovineni, depunem jertfe de sânge importante pe cauza modelului de civilizație europeană, în care tocmai ne-am fost integrat. La asediul Lembergului, un proaspăt absolvent al Gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară din Udești, se umple de glorie și de răni. Abia în toamna anului 1916, lângă Săcele, când inamicul poartă uniforme românești, Zamfir Nicoară și camaradul lui, Dumitru Catană, aleg, între a trage în „frații noștri, românii” și a-și săpa singuri mormintele, nepăsarea de mai târziu a Neamului Românesc, fiind executați din ordinul colonelului Pop. Român austriac, român care, împreună cu regimentul lui de români austrieci, au tras de i-au spulberat pe bieții „regățeni”, înarmați și mai sărăntoc decât viața lor de fiecare zi. Printre ei, și fostul coleg de clase gimnaziale al lui Zamfir Nicoară, Silvestru Micuțariu, care, ca și Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu, care au sângerat, dar au scăpat cu viață, ca să îndure prigoana patriei comuniste de mai târziu, ca și Ion Grămadă, Ambrozie Micuțariu, Iustin Breabăn, Lascăr Luția, Dumitru Mihalaș, Vasile Popescu și Teodor Turturean, care au făcut sacrificiul suprem pentru Reîntregirea Neamului Românesc, trecuse în Regat ca să-și cinstească sângele strămoșesc. Alți bucovineni se oploșiseră prin administrație și prin biourile armatei, stârnind mânia lui Iorga, care-i apostrofa destul de mocnit, dar nicidecum potolit.

Vreme de doi, cât Bucovina a sângerat din toate rănile, Xenopol striga din răsputeri ca România să ocupe Bucovina, așa cum o invitau și rușii, și austriecii, pentru că nu avea valoare strategică, dar nu l-a auzit nimeni.

În 1916, când România intră în război, fruntașii Bucovinei, în frunte cu Dori Popovici, declarau, la Câmpulung Moldovenesc, în fața unui arhiduce austriac, aflat în inspecție, că dacă românii vor îndrăzni să intre în Bucovina, ei, împreună cu gospodarii bucovineni, îi vor goni cu bâtele. La Caransebeș, episcopul Miron Cristea era și mai vitejos, declarând că, dacă românii ajung în episcopia lui, le va sparge capetele cu cârja episcopală. Nicolae Iorga, aflând toate acestea, a pariat că, atunci când românii vor intra în Bucovina și în Ardeal, „pentru că vom intra”, primii care vor ieși să îi salute vor fi ăștia, alde Dori Popovici și Miron Cristea. Și așa avea să se întâmple, Dori Popovici fiind uns, împreună cu Petru Groza, ministru secretar de stat în Guvernul Unirii, iar Miron Cristea – Patriarh.

România ieșea umilită din război, după pacea de la București, din 9 mai 1918. Pierduse, într-un an și jumătate de lupte pe un singur front, mai mult decât Austria, în patru ani de bătălii acerbe, pe fronturi deschise în toată Europa. Rămăsese o frântură de țară, fără poalele Carpaților, fără Dobrogea și fără bucata de țară cuprinsă între Piatra Neamț și Mamornița, pe care o datora… Bucovinei, drept despăgubire de război. Numai că bunul Dumnezeu nu uitase de noi, „sărăntocii regățeni”, mai ales că regimente românești, așa decimate cum erau, au mărșăluit grăbite spre Chișinău, spre Cernăuți și spre… Budapesta. În Bucovina au intrat, mai întâi, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, grănicerii maiorului Anton Ionescu, care au ocupat Suceava, apoi, peste câteva zile, din ordinul generalului Coandă, tatăl savantului, și armata condusă de generalul Zadik, dar numai „pentru menținerea ordinii”, cum glăsuiau proclamațiile lui, în condițiile în care milițiile ucrainene încercau să ia în primire biata țărișoară, care, din pricina proclamării independenței Poloniei, pierduse orice legătura cu Austria. Fruntașii bucovineni ezitau, neștiind ce să facă, până ce i-a convocat Sextil Pușcariu în casa lui Isidor Boda, la un sfat al înțelepților ardeleni. Aveau nevoie, urgent, de un lider bucovinean, cu priză la masele românești din Bucovina, așa că au trimis după Iancu Flondor, care își vedea de ale lui, la moșia din Storojineț. Toți au optat pentru unirea românilor din Bucovina, din Ardeal și din ținuturile Ungariei într-un singur stat, sub suzeranitatea Austriei, dar curând au constatat că nu se mai poate și, atunci, având de ales între două rele, au ales răul cel mai mic: unirea cu Regatul României

Regatul României i-a trimis la Cernăuți pe agenții săi din secțiunea de propagandă a serviciilor secrete ale armatei, Ion Nistor și George Tofan, dar și pe combatanții bucovineni care au supraviețuit războiului, printre care și pe Dimitrie Marmeliuc, cel care a scris, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1918, Proclamația Unirii, pe care Ion Nistor doar a corectat-o. A doua zi, când George Tofan i-a înmânat textul proclamației lui Flondor, ca să-l parcurgă, înainte de a-l declama în sala sinodală a Palatului Mitropolitan, Flondor a cam dat din colț în colț, așa că Tofan i-a pus pistolul în coaste, lăsându-l să aleagă între o falsă glorie istorică și moarte. Și a ales pripit, după cum avea să mărturisească, în 1924, când și-a tras un glonț în cap, cu regretul de a fi acceptat și promovat unirea. Flondor își iubea ca nimeni altul compatrioții lui bucovineni, iubea românismul, dar nu și statalitatea regală din România. Îl înțeleg, nu-l condamn.

În fine, pentru că așa a vrut bunul Dumnezeu, s-a făcut România Mare. Dar nu până în 1 decembrie 1918, așa cum se știe, pentru că în Ardeal, deși românii ocupaseră și Budapesta, luptele au continuat până pe la jumătatea anului 1920, „Monitorul Oficial” fiind, în tot acest timp, număr de număr, plin de nume de eroi ai ultimelor zile. Maghiarii, deși pierduseră războiul, nu erau un popor cu spirit de înfrânți, iar noi, românii, deși am învins, prin voia soartei, nu aveam și nu avem un spirit de învingători.

Cam asta e povestea reală a Reîntregirii Neamului Românesc (dacă doriți să știți mai mult și cu probe, citiți, din categoria „CĂRȚI”, „Bucovina și suferințele ei / 1914-1918), de care nu trebuie să ne dezicem, față de care nu trebuie să ne trufim. În fond, e atâta sânge din sângele nostru la temelia acestor încropiri ale istoriei. Ca român, nu doar că am obligația, ci chiar că îmi cântă sufletul de bucurie că ni s-a împlinit, chiar și vremelnic, destinul. Dar asta nu înseamnă că, pe minciună și pe fudulie patriotardă, trebuie să le înălțăm socluri ăstora, sărbătorgiilor, care s-au născut, trăiesc și vor muri propagandistic, supunându-ne unui interminabil calvar electoral.

Afişul unei foste “sărbători de porunceală”

ANECDOTE ISTORICE No Comments Nov 24

o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

e cerul nopții plin de promoroacă

și crengile pocnesc de-nfrigurare

și stele învață cum să tacă

la încă o întoarcere-n ninsoare

să poți și tu să le culegi cu palma

sau, dacă vrei, cu pleoapele, cu ochii,

și să te duci cu stelele de-a valma

în visele ce-ncerci să ți le-apropii

și să tot chiui peste miezul nopții

ca să îți fie râsul viguros

pecetea unei cosmice adopții

când se va naște iar Iisus Hristos

și când, purificându-se pământul,

o să-ți înfășuri sufletu-n omăt

ca să te-ajute, în sfârșit, cuvântul

să te dezveți de a privi-ndărăt,

o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

pe prispa clipei unic mesager

ce vestea dusă poate s-o-nțeleagă

și s-o trăiască liber: Ler, Oi, Ler!

Poezie de ion dragusanul No Comments Nov 24

Întoarcerea în viitor

Astăzi, la ora 15, m-am întâlnit cu Mihnea Blidariu și cu Andi, în casa fiului meu, un apartament în vila marcată cu X, de pe o stradă pitorească din cartierul Mărăști al minunatei așezări cu adevărat urbană, care este municipiul Cluj-Napoca. Mai devreme nu se putea, pentru că Andi a lucrat de noapte și a vrut să prindă câteva ore de somn. Și era obosit, nu glumă, pentru că și ieri, și astăzi, a repetat cu Toy Machines pentru concertul de la Oradea, trupa izbutind încă o piesă nouă, de care Andi este tare încântat. Acum puteam discuta, pentru că anterior, în două reprize scurte, discutasem și cu Președintele Consiliului Județean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, și, deci, știam pe ce ne putem baza, pentru că Gheorghe Flutur, cu calitățile și cu defectele sale, este, în primul rând, un om de cuvânt. Și ne-am întins la vorbe și calcule, Mihnea notând totul pe leptop, Andi făcând calculele pe telefon, iar eu, ca de obicei, făcând… mâncare. De data asta, am început cu o ciorbă de perișoare, ocazie cu care am aflat că și Mihnea Blidariu este un bun bucătar, deși, la perișoare, în loc de ouă, folosește puțină făină de grâu, Apoi, pentru că a venit vorba de o piesă rock, pe care o tot ascult și am și redistribuit-o, în ultima vreme, To dream is to see, și pentru că am întrebat de unde e trupa Dream Diggers, băieții au râs, s-au bucurat că mi-a plăcut, apoi m-au lămurit că trupa cu pricina înseamnă un nou proiect al lui Mihnea, așa că, ajuns acasă la fiică-mea, am mai ascultat încă o dată piesa, vizionând și inspiratul videoclip. Dumnezeule, câte spune și câte are de spus această nouă trupă rock!

Lucrăm, timp de mai bine de două ceasuri și jumătate, apoi „îmi hrănesc copiii” și, în cele din urmă, ieșim împreună în noapte. Ca să continuăm discuția la rece. În urma noastră, în casa lui Andi, au rămas convorbiri telefonice, dezbateri, controverse, iluminări și multă, multă Bucovină. În fond, pentru sufletul nostru, slujirea Bucovinei nu înseamnă decât o îndelung și stăruitor repetată întoarcere în viitor.

Cronici sentimentale No Comments Nov 23