Lagărul de la Târgu-Jiu

*

„La Târgu-Jiu, ordonase fostul mareşal Antonescu, în februarie 1941, să se înfiinţeze un lagăr, unul din multele lagăre cu care era presărată ţara, în care urmau să fie depuşi toţi acei care luptau contra războiului şi a regimului antonescian. Astfel, în ziua de 15 februarie 1941, îşi deschide porţile lagărul de la Târgu-Jiu. În gândul acelor care-l înfiinţaseră se încuibase ideea de a forma, din acest lagăr, un mormânt al patrioţilor antifascişti. Pentru aceasta, îi trebuiau fostului Mareşal Antonescu oameni „de treabă”, oameni de încredere. Călăii au fost găsiţi din prima zi. Se pare că erau născuţi pentru această meserie, predestinaţi spre a se încălzi cu sângele celor nevinovaţi. Ei sunt: Colonelul Gheorghe Zlătescu şi locotenent în rezervă Grigore trepăduş, învăţător.

*

Colonelul Zlătescu, în cariera sa militară, de 35 de ani, a dezonorat pe omul din el, a călcat în picioare tot ce firea a ţinut să deosebească pe om de animal, slugarnic şi laş cu toţi cei tari, brută de ultimă speţă cu cei mici şi săraci. Sadic în născociri de torturi, dornic să vadă suferinţă şi cât mai mult sânge curgând, venal şi corupt. După chipul şi asemănarea lui era şi celălalt călău, Grigore Trepăduş, om, dacă i se poate spune aşa, lipsit de suflet, lacom în a născoci mijloace de tortură, mulţumit să înfometeze pe cei mulţi şi săraci, satisfăcut numai atunci când vedea oamenii chinuindu-se, fiară cu chip de om, Grigore Trepăduş era executantul fidel al celor mai ticăloase ordine date de Zlătescu. Cu astfel de oameni, la conducerea unui lagăr, gândul lui Antonescu nu numai că se realiza, dar ei l-au depăşit, căci cei ce intrau în lagărul de la Târgu-Jiu mergeau sigur spre o exterminare fizică. În acest scop, Zlătescu şi Trepăduş întrebuinţau sisteme diferite, şi anume: începând cu lipsa unei hrane substanţiale, cu tratamentul brutal, cu spolierea de tot avutul celor care au fost deportaţi în Transnistria, prin întrebuinţarea internaţilor la munci grele, chiar şi a bolnavilor şi a infirmilor, prin confiscarea alimentelor şi medicamentelor, pe care familiile le trimiteau internaţilor…

*

În ce priveşte hrana insuficientă şi nehrănitoare, sunt impresionante depoziţiile martorilor Ilie Cristea, care, de multe ori, a fost obligat să mănânce ierburi, pe care le aduna de pe lângă gard, ale lui Scarlat Calimachi, Matei Socor, ale ziariştilor străini Kaludis Vandori şi Gustav Weiner. Dacă prin hrana insuficientă Zlătescu vedea că nu-şi poate atinge ţelul – exterminarea internaţilor – el a recurs la mijloace care coboară pe om în rândul animalelor, la răul tratament pe care îl aplica internaţilor, pedepsindu-i pentru un gest sau vini imaginare. Pedepsele pe care le dădea Zlătescu nu erau inventate la întâmplare, ci făceau parte dintr-un sistem diabolic conceput, urmărind exterminarea cu orice preţ. Astfel, între pedepsele preferate de Zlătescu şi Trepăduş erau, întâi, regimul lipsit complet de hrană, pe timp de zece zile, introducând pe internaţi în carcere, unde rămâneau zile întregi, legarea de pomi, în felul răstignirii, unde rămâneau ţinuţi o zi şi o noapte, nepermiţând nimănui să se apropie de ei, să le astâmpere cel puţin setea; trimiterea bolnavilor la lucru în Valea Jiului, fără a ţine seama de certificatele medicale. La linia ferată Bumbeşti-Livezeni, care se construieşte pe valea Jiului, sute şi mii de internaţi au lucrat, luni de-a rândul, în picioarele goale, în plină iarnă, cu mâinile slăbite de munca istovitoare…

*

Zlătescu se purta ca un zbir nu numai cu internaţii, dar şi cu soldaţii concentraţi la paza lagărului, nici soldaţilor nu le dădea o hrană mai bună, deşi aproape toţi erau oameni în vârstă şi cărora în plină iarnă le confisca cojoacele şi căciulile, punându-i să facă instrucţie numai în vestoane, încât mulţi din ei s-au îmbolnăvit şi unii au murit. Este cunoscut cazul unui soldat muribund, dus în spate de alţi doi, spre spitalul din Târgu-Jiu, unde, după şase ore, a murit. Colonelul Zlătescu, întrebat de ce nu a transportat pe acest soldat bolnav, la spital, cu căruţa, a răspuns: „Deoarece a trecut pragul lagărului, nu mai mă interesează, poate să moară sau să facă ce vrea”.

*

Al doilea acuzat, Grigore Trepăduş, se face vinovat de aceleaşi fapte criminale ca şi fostul său comandant, Colonelul Zlătescu[1]. Acuzatul Trepăduş Grigore era atotputernic asupra internaţilor care lucrau pe Valea Jiului, unde şi-a arătat toată ferocitatea şi toată sălbăticia. Aceleaşi mijloace, acelaşi sistem de înfometare, aceleaşi schingiuiri, cu deosebirea că întrecea, câteodată, chiar pe fostul său comandant…

*

Acuzatul, la interogatoriu, recunoaşte că a legat pe internatul Silberstein I. de pom şi că i-a aplicat pedeapsa cu bătaia şi interzicerea mâncării. Iar la muncile de pe Valea Jiului, Trepăduş era la largul lui, cu un bici, pe care îl avea în mână întotdeauna, ca un zbir gata să lovească oricând. Acuzatul Trepăduş Grigore era spaima internaţilor”[2].

1945: Judecarea primilor criminali de război (II)

*

Acuzarea celui de-al doilea lot de criminali de război, acuzați pentru monstruozitățile săvârșite în Cernăuți, iarăși amestecă tragedii reale cu propagandă persuasivă, stigmatizând la grămadă, fără a individualiza decisiv vinovățiile, deși probele nu lipseau. Dar așa se întâmplă, de regulă, în vremuri tulburi, când furiile răzbunătoare exacerbează patimile. „După ce primul guvernator al Bucovinei moare, la 30 august 1941, conducerea Bucovinei este încredințată generalului Calotescu Cornel. Generalul Calotescu Cornel, om lipsit de conștiință, complet aservit lui Antonescu, gata oricând să întreacă chiar gândul stăpânului său, corespundea perfect misiunii ce-i fusese încredințată. Colaboratorul său, șeful de cabinet Stere Marinescu, temperament violent, proceda cu patimă în toate actele sale, dar mai ales în prigoana împotriva evreilor…

*

În ce privește deportarea populației evreiești, din Bucovina, în Transnistria, acuzatul Calotescu Cornel recunoaște că, în septembrie 1941, a primit un ordin vag, „să se gândească la evacuarea evreilor din Bucovina și Basarabia în Transnistria”. S-a gândit și, la 10 octombrie 1941, dă ordinul nr. 37/41, cu instrucțiunile cuprinse în cinci anexe, prin care hotărăște înființarea ghetoului pentru populația evreiască din Cernăuți și măsurile pentru transportul ei în Transnistria. Pe baza acestui ordin începe operația de adunare și de evacuare a populației evreiești din Cernăuți, care s-a executat în două serii. Prima și cea mai importantă deportare a avut loc în noiembrie 1941, iar a doua, în iulie 1942. Pe baza acestui ordin, dat de acuzatul Calotescu Cornel, au fost trimiși, în luna noiembrie 1941, în Transnistria, 30.000 de evrei, iar în iulie 1942, 5.000. Tot pe baza ordinului dat de acuzatul Calotescu Cornel, a fost evacuată și populația evreiască din Dorohoi (vezi depoziția martorilor Cornel Barcan, Mihail Popescu și Solomon Z.)…

*

Pentru a evidenția întreaga tragedie a evreilor din Bucovina, care a fost cauzată de măsurile luate de acuzatul Calotescu Cornel, e destul să arătăm că, din întreaga Bucovină, au fost deportați 56.000 evrei, la care se mai adaugă 12.000 de deportați din Dorohoi. Din cei 56.000, s-au întors în Bucovina numai 6.000, iar în Dorohoi, jumătate din cei plecați.

*

Înființarea ghetoului și deportările au constituit o sursă uriașă de venituri ilicite pentru cei ce le-au ordonat și executat. Cel care a excelat, depășind orice fantezie în acest domeniu al jafului organizat și care a băgat în spaimă populația Cernăuțului a fost acuzatul Stere Marinescu. Stere Marinescu și-a întins antenele în lumea evreiască, lăsându-se să se creadă, la început, că, în schimbul unor sume mari de bani, ar fi dispus să îndulcească viața chinuită a evreilor din Cernăuți și, în special, să avizeze pentru desființarea portului „Steaua lui David” și mărirea timpului de circulație în oraș. Rând pe rând, au căzut în pânza de păianjen, întinsă cu măiestrie diabolică, diferiţi evrei, care credeau că, în schimbul unor sume de bani sau bijuterii, îşi vor putea uşura şi menţine viaţa. Astfel, martorii Klipper Nathan, Sumer Wolff şi Salo Schmidt au luat legătura cu acuzatul, la locuinţa acestuia din Bucureşti, strada Sabinelor, în toamna anului 1942. Martorul Klipper Nathan declară că i-a înmânat acuzatului, timp de şase luni, câte 500.000 lei, iar timp de două luni, câte 200.000 lei, de faţă fiind şi Salo Schmidt. În schimbul acestor sume de bani, acuzatul a lăsat să se înţeleagă că va uşura evreilor din Cernăuţi viaţa. Acelaşi sistem îl practica acuzatul şi cu fostul Preşedinte al Comunităţii din Cernăuţi, Otto Klipper, căruia i-a cerut să-i achiziţioneze diferite obiecte de valoare, arătându-i că înţelege „să i le plătească”.

*

Dar acuzatul Stere Marinescu şi-a arătat adevărata sa înfăţişare cu ocazia deportărilor din iulie 1942, pe care le-a condus personal. De data aceasta, se întocmeau liste de cei ce urmau să fie deportaţi, deoarece unele categorii trebuiau exceptate. Din declaraţiile martorilor se constată că Biroul II „evrei”, de pe lângă Guvernământul Bucovinei, condus de acuzat, devenise o bursă neagră a vieţilor evreieşti. În nopţile premergătoare fiecărei ridicări, acuzatul dădea ordin să se adune, în curtea chesturii, toţi funcţionarii Guvernământului, pentru a forma echipe ce urmau să execute ordinele de ridicare. Primul act al tragediei deportării, început în primele ore ale dimineţii, se încheia seara, când vagoanele, încărcate până la refuz şi închise ermetic, porneau spre Transnistria.

*

În acest interval, pe terenul sportiv „Macabi”, aveau loc scene înfiorătoare. Astfel, într-o zi, pe terenul amintit, o femeie, cu un sugaci în braţe, s-a urcat pe tribuna terenului, de unde acuzatul domina mulţimea chinuită de perspectiva deportării, şi l-a implorat să nu fie deportată, ţinându-se seama că are un copilaş mic. Acuzatul, cu brutalitatea-i cunoscută, a izbit femeia, care s-a rostogolit de pe tribună, scăpând jos copilul (vezi depoziţia martorului Tanenzapf Herman). Dar ura şi sadismul acuzatului Stere Marinescu nu se manifesta numai contra populaţiei evreieşti, ci şi contra funcţionarilor mai mici şi a soldaţilor. Pentru a ilustra această afirmaţie, e suficient să arătăm cele ce urmează:

*

„În ziua de 28 iulie 1942, doi jandarmi, însoţiţi de doi agenţi, bat la uşa familiei mele – în acea clipă, dinăuntru se aud ţipete îngrozitoare. Uşa nu se deschide. Jandarmul, forţând intrarea, în faţa lor găsesc patru cadavre şi o femeie bătrână, cu un copil mic, care plângea; familia se otrăvise. În faţa acestui spectacol îngrozitor, jandarmii s-au înduioşat, unul din ei a început să plângă. N-au mai vrut să execute deportarea celor rămaşi în viaţă. Un agent înştiinţează pe acuzatul Stere Marinescu de cele întâmplate şi, rugându-l ca cei doi supravieţuitori să nu mai fie deportaţi, acuzatul, cu bestialitatea-i cunoscută, se duce la faţa locului şi, văzând jandarmul plângând, îl întreabă „De ce plângi?”, la care jandarmul răspunde: „Domnule maior, am şi eu copii şi o mamă bătrână acasă!”. Acuzatul Stere Marinescu ordonă ca imediat să fie băgaţi la carceră, pe zece zile, atât jandarmul, cât şi agentul, pentru neexecutare de ordine, iar pe bătrâna şi copilaşul de 6 luni îi predă altei patrule, pentru a fi deportaţi” (vezi depoziţia Avram Herman).

*

Mergând pe acelaşi drum al urii şi crimei, acuzatul Stere Marinescu a călcat în picioare şi regulile Dreptului Internaţional, ridicând şi deportând sute de cetăţeni polonezi, care domiciliau în ţară şi care erau puşi sub protectoratul statului chilian. Nici invalizii de război nu erau cruţaţi de acelaşi Stere Marinescu, ci, indiferent de vârsta şi gradul lor de invaliditate, cu o plăcere sadică îi ridica, noaptea, din casă şi-i băga în convoaie de deportare, în convoaiele morţii (cazul Grosman). Nici pensionarii Azilului de Bătrâni n-au fost cruţaţi, nici bolnavii Spitalului Evreiesc n-au fost lăsaţi în paturile lor de suferinţă, ci au fost şi ei deportaţi. Până şi cei 66 de nebuni ai Azilului Evreiesc din Cernăuţi n-au scăpat de furia lui Stere Marinescu şi-au fost deportaţi şi, mai târziu, împuşcaţi într-o carieră de piatră din Transnistria.

*

Acuzatul Calotescu Cornel, întrebat de ce nu a luat măsuri contra colaboratorului său, acuzatul Stere Marinescu, când acesta dezlănţuia groaza şi jaful în populaţia Bucovinei, răspundea că nu ştia, fiind mereu plecat în vizite pe la mănăstirile Bucovinei. Din cele de mai sus, rezultă că acuzatul Calotescu Cornel, General de Divizie în rezervă, este culpabil şi răspunzător pentru faptul că a ordonat înfiinţarea ghetoului din Cernăuţi, că a dat dispoziţii de strângerea şi evacuarea populaţiei evreieşti din Cernăuţi şi Dorohoi, şi, desigur, din tot restul Bucovinei; că, împreună cu acuzatul Stere Marinescu, locotenent-colonel în rezervă, primul a autorizat, iar al doilea a executat schingiuirile, cruzimile, tratamentele neumane şi jafurile sălbatice contra populaţiei din Bucovina şi Moldova de Nord, dar în special contra evreilor; că, din toate aceste cauze, şi-au găsit moartea peste 44.000 de suflete, pentru care acuzaţii trebuie să răspundă în faţa Tribunalului Poporului”[1].