Colindele pe care le vor fonoteca „Zicălașii”

*

E ciudat că, într-o cultură plină de mofturi, cum este cea română, filonul definitoriu al Datinii, colindele, a rămas total necercetat și, drept consecință, colindele s-au dărâmat într-o păguboasă confuzie, într-o pâclă cenușie, pe care nimic nu o mai poate spulbera, în ciuda faptului că, recent, cu doar un secol și ceva în urmă, atunci când, de fapt, se contura o cultură română, cărturarii acestui neam descifraseră, în reperele vremii lor, sacralitatea primordială a colindelor, protestând împotriva falsificării lor. Păcat, pentru că în vălmășagul confuz al „colindelor de Crăciun”, dominat de cântările bisericești, derivate din catavasiile Nașterii, și de contrafacerile culte, se pierde o mitologie ancestrală, care aparține tuturor neamurilor europene, dar pe care noi, românii, am păstrat-o intactă, deși subconștient, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când compilațiile biblice, săvârșite de protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici și, mai ales de acesta din urmă, încep să izgonească din memoria subconștientă a neamului „cântările satanice”, supunând anatemei călugărești lungul șir de străbuni și de strămoși ai neamului nostru și, prin ei, însăși identitatea noastră inconfundabilă, până atunci, despre care vorbeau la superlativ, începând din anul 1476, și cronicarii maghiari, și cronicarii poloni, dar pe care am chiar pierdut-o după aceea, pentru că, vorba lui Macarie ieromonah, din 1823, „podoaba şi fericirea unui Neam vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei”[1].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul… Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”, scria Teodor Roșu[2], în 1861, unul dintre primii apărători ai rădăcinilor noastre identitare, dar foarte curând după aceea îmbrâncit în nepăsare și uitare de capricioasa memorie culturală a românilor, care nu vor pricepe niciodată că, fără memorie identitară, nu existăm cu adevărat și nici nu ne putem bucura, din postura de moștenitori, de prestigiul uriaș al strămoșilor primordiali.

*

Dar încă din anul 1827, când protopopul Caransebeșului și asesorul consistorial Ioan Thomici publica un adevărat scenariu al contrafacerii[3], rescriind două catavasii drept scenariu pentru ritual popular al „Irozilor”, cu un „cântec de stea” drept preambul și cu intercalări de cântări despre povestea magilor și despre nașterea din „Vifleem”, colindele primordiale au primit o lovitură devastatoare, deși ritualurile primăverii, numită „zeița Maia”, în ancestralul european, după luna în care se desfășurau, au supraviețuit, mai ales în Bucovina, unde „malăncile”, fără mai nimic inițiatic în ele, încă mai supraviețuiesc, într-o stupidă coviețuire cu degenerescențele catavasiilor, cântecele de stea și vifleimurile. Și se întâmplă, în Bucovina, de multă vreme conviețuirea aceasta stranie a ritualurile solare primordiale, specifice lunii mai, cu cântările bisericești de Crăciun, care contracarau în Europa vestică, nu și în cea răsăriteană, cultul lui Mithra (legământ, în sanscrită), mutând aniversarea nașterii lui Iisus în decembrie, la presiunea intransigentului Chiril (ucigașul Ipaziei și ai ucenicilor școlii neoplatoniciene din Alexandria), în ciuda faptului că se știa că nașterea Mântuitorului s-a petrecut la începutul lunii aprilie.

*

Sub coordonarea Bisericii, cântările bisericești de Crăciun cunosc o rapidă și spectaculoasă evoluție și se substituie, curând, colindelor ancestrale. Partituri vechi ale cântecelor de stea și ale vifleimurile nu prea există, iar eu nu am găsit altele, cu excepția celor 40, amestecate cu colinde, din manuscrisele lui Voievidca, păstrate la Biblioteca Academiei Române. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde creștine sunt creații culte, publicate și impuse de Biserică, prin răspândirea lor, prin intermediul tipăriturilor Bibliotecii Religioasă-Morală și Muzicală din București, în rândurile enoriașilor tuturor bisericilor artodoxe din România. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde de Crăciun înseamnă creații culte, semnate de A. Rische (1880), Tiberiu Brediceanu, Al. Podoleanu, I. C. Brătian, D. G. Chiriac, George Cucu, V. Popovici, Achim Stoia, Timotei Popovici etc. Nimeni nu neagă frumusețea acestui patrimoniu cult, care, prin uzanță, a devenit popular. Și mai există, în cadrul acestor creații culte, și „colindele” sociale, săvârșite de la Ciprian Porumbescu încoace.

*

Texte străvechi, care deslușesc viziunile alegorice ale cultului solar ancestral, inclusiv cu parcursul Soarelui prin constelații zodiacale, s-au păstrat, încărcate, la întâmplare, în căruța cu vechituri a culegătorilor de folclor, dar melodiile nu le mai putem identifica. În afară de reperul Voievidca, nu prea avem cum încerca deslușirea sau măcar întrezărirea contururilor melodice străvechi și, tocmai de aceea, fonotecările pe care le vor face „Zicălașii”, spre sfârșitul lunii, se vor face printr-un concert filmat, dar fără prezența publicului. Întâi vrem să auzim, să înțelegem și abia apoi să propunem dezbaterii nedumeririle noastre.

Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti

*

Printre cărţile liturgice ale secolului al XVIII-lea se numără, ca şi în veacurile anterioare, şi catavasierele cu „trebuincioase cântări”, în care se află şi rădăcinile cântărilor bisericeşti, cunoscute sub numele de  cântece de stea şi vifleimuri, iar mai târziu, după anihilarea colindelor străvechi, drept „colinde de Crăciun”. Eu am luat ca reper „Catavasiariu cu multe preste tot anul trebuincioase cântări”, de Dimitrie Râmniceanul, cu precizarea că nu există diferenţe importante între cărţile de cântări mai vechi şi aceasta, pe care am preferat-o pentru scrierea lizibilă, care îmi îngăduie să descifrez mai uşor buchiile. Temele creştine pe care le caut se găsesc, alături de alte cântări bisericeşti, în „Catavasii la naşterea Domnului nostru Isus Hristos” (ortodoxia avea să scrie „Iisus” cu doi de „i”, pentru a se diferenţia de catolici şi de protestanţi, mult mai târziu), iar textele acestor cântări sunt traduse, în marea lor majoritate, din cărţile bisericeşti greceşti sau slavone, melodiile originale fiind în totalitate bizantine (există şi partituri, în cărţi distincte, unele greceşti, cu notaţia bizantină din bucle, altele slavone, cu note asemănătoare celor de azi, dar rombice – ca la tabulariile catolice, şi fără delimitarea măsurilor).

*

Ca simple traduceri din greacă, deşi s-au cântat, vreme de veacuri, în bisericile româneşti, imnurile şi odele acestea nu au căpătat caracter popular, adică nu au trecut dincolo de zidurile bisericilor, până ce nu au fost rescrise în metrică populară băştinaşă. Sunt, totuşi, şi formule stihuite care s-au răspândit imediat, precum „Lăudaţi / şi cântaţi / şi vă bucuraţi” sau „Mila Domnului să fie / De aici, până-n vecie”, deşi astfel de stihuiri nu înseamnă creaţii româneşti, ci doar traduceri fruste. Nici măcar adaptări, precum cele din secolul al XIX-lea, inclusiv din literatura europeană cultă, care căpătau, prin adaptări, o specificitate românească. Dar nu închinările şi condiţiile concretizării de metafizic au prins la poporul român, ci adaptările de epic, două la număr, care, în catavasiile Naşterii Domnului sunt sumare, dar amplificate, ulterior, prin versificări călugăreşti, precum cele făcute de protopopii ardeleni Ioan Tincovici şi, mai ales, Ioan Thomici, despre care v-am vorbit. Doar câteva scurte propoziţii aveau să se transforme, ulterior, în „colinde creştine”, şi anume: „Tatăl bine a voit. Cuvântul trup s-a făcut şi Fecioara a născut pe Dumnezeu Împărat. Steaua vesteşte. Filosofii se închină. Păstorii se minunează. Şi făptura se bucură”, iar mai sus, „Păstorii pe cel născut slăvesc. Filosofii daruri aduc stăpânului; îngerii cântă”, pentru că „astăzi Hristos în Vifleem se naşte din fecioară; astăzi cel fără de început se începe”. Partea cu răscumpărarea „blestemului Evei”, prin Fecioara Maria, nu a interesat pe români, aşa cum nu i-a interesat nici alegoria despre Iona, din acelaşi grup de catavasii ale Naşterii. Ei s-au mulţumit doar cu un epic duios şi tocmai aici e diferenţa uriaşă dintre colindele Datinii şi „colindele creştine”: colindele ancestrale sunt doar alegorii, adesea greu de descifrat şi, aparent, cu ruperi de logică, pe când cântecele de stea şi vifleimurile sunt limpezi şi pe înţelesul tuturor, adesea înnobilate de o tradiţională duioşie care transformă într-un profund metafizic aglomerarea de diminutive, de genul „mititel, / înfăţăşel / în scutec de bumbăcel”, care consacră şi dezvăluie o dragoste adevărată şi de cosmică dimensiune.

*

*

Există şi un „Catavasier grecesc şi românesc”, tipărit la Şcheii Braşovului, în onoarea împăratului Francisc I, care-mi aminteşte de spusele amare ale cărturarului ardelean Dr. Grigore Silaş, care, după ce îndemna „să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, preciza, cu luciditate şi curaj, că „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[1]. Catavasierul acesta începe cu „Troparul Naşterii”, în greceşte, în partea de sus a paginilor, dar cu buchii chirilice, şi în româneşte, în partea de jos, apoi continuă cu „Catavasii la Naşterea Domnului nostru Isus Hristos”, în greceşte şi tot cu buchii, cale de 50 de pagini, după care urmează traducerile în româneşte.

*

*

În 1823, dascălul Şcolii de muzică a Mitropoliei Bucureştilor, Macarie ieromonah, publica un „Irmologhion sau catavasieriu musicesc / care cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu”, ale Trodului şi ale Penticostariului, precum se cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu biserica cea mare / acum întâiaşi dată tipărit, în zilele Prea Luminatului nostru Domn / Ioan Sandul Sturza / întru întâiul an al domniei sale”, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin, iar cartea aceasta, pe lângă notaţiile muzicale, cuprinde şi repetate îndemnuri de a se cânta şi vorbi româneşte, în prefaţa „Cinstitului şi în Hristos iubit patriot cântăreţului român ce-i în Hristos îmbrăţişare”, care începe superb şi adevărat:

*

*

„Podoaba şi fericirea unui Neam, iubite (cititorule – n. n.), vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei.

*

Şi aceasta, iubitule, întocmai o am păţit noi, românii, neamul cel mai slăvit al Lumii, oarecând, cel mai iscusit şi mai înţelept întru ştiinţe, şi cel mai puternic şi nebiruit întru arme.

Că din nestatornicia şi prefacerile vremurilor şi a fericirilor, înşine, de bună voie, lăsându-ne ca să fim înfrânţi, întâi de la cele mai puternice, ne-am depărtat de la slovele cele strămoşeşti şi, nemaiavând pe ale noastre, prin încet, încet, fără a simţi, ne-am surpat în desăvârşita prostie şi ticăloşie.

*

Şi încă de atunci, în multe cursuri de ani, nu numai cu slovele celea chirilice ne-am slujit, ci şi cu cărţile, şi cu graiul lor ne-am întrebuinţat, precum până în ziua de astăzi încă se văd cărţile lor prin Bisericile noastre, rămase şi hrisoavele încă toate netălmăcite, a pururi protimisind pe cele străine şi totdeauna huliţi fiind de cei străini cu cel mai necinstit titlu, proşti, proşti, proşti…

Precum şi cu carte elinească şi cu psaltichia grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim şi carte cea elinească, şi psaltichia cea grecească, încât cei mai mulţi, după ce învaţă carte puţină elinească, se ruşinează a se arăta că sunt români şi, din cât pot, îşi tăgăduiesc şi Naţia, şi Neamul…

*

*

Aşadar, şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta „Heruvimii” şi altele româneşte, ci şi „Doamne, miluieşte!” de a zice pe limba lui.

Mulţi râvnitori, în vremi, s-au arătat cu râvnă ca să facă câte ceva spre folosul şi podoaba Neamului, în patriotica grăire, dar totdeauna au stătut piedicile atâtea, nu numai de la cei ce de-a pururi pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deştepţi din însăşi Neamul nostru, care, nesimţind ticăloşia (în înţelesul de neputinţă, slăbiciune, peste tot în acest text – n. n.) întru care se află prăpăstuiţi, totdeauna, se fac îndemnătorii acelora spre rău şi, dintr-acest fel de pricină, sporiri, limba noastră zace primejduindu-se în cele mai jalnice suspinuri”.

*

Mulţi şi din psalţii cei desăvârşiţi din Neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie ieromonah Cozianul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, şi Şerban protopsaltul Curţii Domneşti”.

*

Textul acesta strălucit, care milita pentru reîntoarcerea la „paza legilor strămoşeşti”, „la slovele cele strămoşeşti” şi la uzul limbii noastre, nu întrezărea, totuşi, în „legile strămoşeşti” altceva decât tradiţiile creştine ale românilor, care, pe atunci aveau o vechime de aproape un mileniu şi jumătate, tradiţii care, printr-o ciudată întâmplare a sorţii civilizaţiei europene, stigmatizau, drept „cântări satanice”, şi legile primordiale, şi pe strămoşii neamurilor europene, deci rădăcinile identitare. Dar şi în colindele creştine înregistra neamul nostru o întârziere, într-un fel benefică, pentru că, atunci când europenii pierduseră tradiţiile de Crăciun, noi abia le inventam şi, pentru că le mai avem, ne-ar putea fi astăzi de mare folos, cu condiţia să conştientizăm diferenţa dintre iniţierile primordiale şi iniţierile creştine.

În cartea ieromonahului Macarie se găsesc, puse sub portative profund bizantine (nu e nevoie să te pricepi la muzică pentru a te lămurii că vocalele îndelung gâlgâite identifică o astfel de muzică), catavasiile larg răspândite în vreme, doar ca stihuiri, prin tot felul de tipărituri bisericeşti.

*