ZICĂLAŞII: Concertul “Chindiile”
Dacă doriţi să vizionaţi concertul, faceţi click pe fotografie
sau pe imaginea din dreapta, sus, a paginii.
Colindele și falsurile culte care le-au înlocuit
*
Am mai scris despre confuzia voită care se face între colinde, adică între cântecele ritualice lunare maiale ale Datinii, și vifleimurile și cântecele de stea, născocite și impuse, abia în veacul XX, de către biserica ortodoxă. Marea majoritate a așa-ziselor „colinde religioase”, impuse de biserică prin stimularea parvenitismului tradițional (erau încredințate epitropilor, ca să provoace orgoliul celorlalți gospodari) sunt creații culte, adoptate, încetul cu încetul, de popor.
*
Nu sunt împotriva vifleimurilor și a cântecelor de stea – fiind create de compozitori de prestigiu, sunt foarte frumoase – dar îmi displace atât de mult nătângia folcloriștilor, care le „culeg” de prin școlile generale, falsificând partiturile originale, încât mă bate gândul să le propun „Zicălașilor” un concert de 18 vifleimuri și cântece de stea după partiturile originale, care erau semnate de George Cucu, Timotei Popovici, Achim Stoia, D. G. Kiriac, I. Chirescu, I. Brătian, V. Popovici sau A. Rische, la 1887.
*
*
Dacă tot este să renunțăm la identitatea noastră spirituală ancestrală, măcar să o facem conștienți și cu respect pentru compozitorii care au falsificat Datina, pentru gloria Bisericii Credinței Adevărate (nimic nu se întemeiază pe minciună, dar asta-i altă poveste).
*
Cum autenticul pe care îl promovează „Zicălașii” este doar tolerat, nu și sprijinit de autorități, vom vedea în care din timpul nostru liber vom putea repeta și, apoi, promova melosul creștin cult al cântecelor de stea și al vifleimurilor, care trec, în ochii ignoranților, drept colinde.
*
1945: Lagărele din Transnistria (I)
*
„S-au adunat probe zdoritoare contra acelora ce au înființat lagăre pentru evreii din Transnistria și pentru cei deportați din țară, precum și contra celor ce au avut comanda lagărelor, au făcut fapte odioase și schingiuiri și omoruri prin înfometare, lipsă de igienă și frig. Între acuyații care au devenit spaima internaților și care se mândreau cu acest titlu este locotenent-colonel Ion C. Murgescu. Acuzatul, maior de jandarmi pe acea vreme, a făcut parte din echipa de comandanți de lagăre de internare, pregătită, la Pitești, în luna mai 1942. De la Pitești, acuzatul a plecat peste Nistru, fiind numit comandant al Regiunii a II-a Internare, având în subordine lagărele de la Vapniarca, Smerinca și Slivina. Reședința sa era, însă, Vapniarca, împrejurare ce i-a înlesnit amestecul în conducerea directă a lagărului în așa măsură că și ofițerii, căpitan în rezervă Alexandru Stoleru, care avea formal comanda lagărului, a rămas numai cu conducerea pazei, conducerea şi administraţia fiind încredinţate lui Teofil Comniceanu, director civil al lagărului. Teofil Comniceanu funcţionează până la 1 august 1942, dată de la care Murgescu ia oficial conducerea lagărului.
*
Lagărul Vapniacra avea, în luna august 1942, 101-126 internaţi, la 16 septembrie 1942, numărul se ridică la 150 persoane, pentru ca a doua zi, în 17 septembrie 1942, numărul internaţilor să fie de 1.135 persoane. Creşterea numărului internaţilor se datoreşte sosirii a aproximativ 1.000 persoane, internaţi şi condamnaţi politici, care sosiseră, la 16 septembrie, din ţară, trimişi de la lagărul din Târgu-Jiu, închisoarea Lugoj şi unii, ridicaţi din libertate. La sosirea noilor veniţi, Murgescu le-a arătat cimitirul din apropierea lagărului, spunându-le că e bine să cunoască locul din timp, că au venit „în lagărul morţii”, de unde vor ieşi „în patru labe” sau „în cârji” (vezi declaraţiile martorilor F. Mendelovici, E. Vinea, N. Sonenstein, D. Friederich, I. Goldenberg, A. Solomonovici etc.)…
*
Internaţii, care erau cazaţi în trei pavilioane ruinate, murdare, fără uşi, geamuri şi paturi, ar fi avut suficiente motive să creadă în profeţiile lui Murgescu. Dar, la aceasta, s-a adăugat contribuţia bestială a lui Murgescu, prin hrănirea continuă cu mazăre furajeră şi împiedicarea, prin măsurile luate, ca ei să-şi poată procura alimente din afară, prin mijloace proprii. Internaţii su făcut, în repetate rânduri, reclamaţii, erând schimbarea hranei, care ducea la devitaminizarea organismului, în cel mai bun caz, lacă nu la intoxicare şi moarte. Această mazăre furajeră, cunoscută în ştiinţa botanică sub numele de „Latyrus Sativus”, se cultivă, în unele ţinuturi ale Uniunii Sovietice, dar numai ca plantă de nutreţ. Fenomenul de intoxicare „Latyrus”, latirismul, era cunoscut în lumea medicală din Uniunea Sovietică şi de populaţia locală, ea având ca urmare parapareza spastică, deranjamente indigeste, balonarea excesivă, greaţă şi dureri în regiunea flancului drept şi starea generală proastă. În 27 decembrie 1942, apare primul caz de parapareză spastică, la un internat din grupul celor veniţi în lagăr în 16 septembrie 1942, în zilele şi săptămânile următoare cazurile se înmulţesc în aşa fel, încât au fost atinşi de această boală aproximativ 611 de internaţi. Deşi acuzatul I. Murgescu a fost înştiinţat, prin rapoarte medicale, de pericolul ce ameninţă pe internaţi, el a refuzat categoric să schimbe hrana, iar pentru a-şi atinge cât mai repede scopul urmărit, adică exterminarea, împiedică introducerea în lagăr a medicamentelor şi a îmbrăcămintei necesare bolnavilor. Tot atât de crud s-a arătat acuzatul I. Murgescu şi în ce priveşte îngreunarea posibilităţilor de alimentare cu apă a lagărului…
*
Viţos, abuziv, venal şi lipsit de omenie, iată cum apare acuzatul I. Mugescu, din declaraţiile martorilor ascultaţi până acum… Carcera şi bătaia pe spatele gol erau pedepsele preferate ale lui Murgescu. Cu femeile se purta aparent binevoitor, dar numai pentru a le face să-i cedeze, iar atunci când întâmpina rezistenţa lor, devenea furios şi dădea frâu liber pornirilor lui bestiale, inventându-le tot felul de vini, pentru a le putea pedepsi şi umili. Cu toate că acuzatul I. Murgescu făcuse din lagăr şi un mijloc de a-şi crea venituri mari, prin tot felul de procedee necinstite, totuşi jafurile şi maltratările nu i-ar fi reuşit pe deplin, dacă nu ar fi avut cozi de topor printre internaţii din care a făcut unelte servile, pentru a stoarce şi mai mult de la cei internaţi.
*
Din primul moment al venirii în lagărul de la Valpniarca, acuzatul Beniamin Finkelstein a căutat să se apropie de comandantul maior Murgescu. La început, i-a reparat maşina, de câteva ori. Apoi a continuat prin a face legătura dintre Murgescu şi femeile din lagăr, de care acesta vroia să se apropie, trimiţându-le, prin Finkeltein, coşuri cu alimente, băuturi, ziare. În această misiune a reuşit în aşa fel încât a devenit omul de încredere al maiorului Murgescu. Era văzut, seara, scoţând din lagăr şi ducând la comandant pe acele femei care se pretau. Spre deosebire de eilalţi internaţi, avea un regim aparte, se plimba liber prin Valpniarca, având hrană bună, iar într-un timp, şi cameră aparte… Prin informaţiile pe care le dădea asupra vieţii din lagăr, a provocat, atât din partea acuzatului Murgescu, cât şi, ulterior, din partea căpitanilor Buradescu, Popovici şi Christodor, iar mai târziu, la Tribdei şi Crivoi-Ozero, din partea maiorului Ambruş, măsuri împotriva internaţilor, a căror soartă nu voia să o împărtăşească. A sprijinit direct pe maiorul Murgescu în faptele prin care acesta a lipsit internaţii de mijloacele materiale (bani, pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente), care le-ar fi ajutat să suporte mai uşor regimul de înfometare, frigul şi boala…
*
În fine, denunţând comitetul de conducere, format din internaţi, pentru apărarea lor, şi afirmând că e compus din comunişti, care trebuiesc suprimaţi, a provocat dizolvarea acestui comitet, închiderea cantinei şi ospătăriei pentru cei nevoiaşi, oprirea cumpărăturilor de alimente – măsuri neomenoase, care au contribuit la înfometarea internaţilor (vezi declaraţiile martorilor A. Nachtigal, Raşela Topper, Burileanu, Emanoil Weinstein-Vinea, căpitanul de jandarmi Timofte Ioan, precum şi cuprinsul dosarelor anexe)…
„Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”
*
În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”[1], în care „sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat… În celelalte patru luni, acolo tot frig e”[2], frig confirmat şi de inzi: „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”[3], se confruntau decisiv cu timpul şi cu vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”[4], lumina biruind, după săvârşirea anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor (Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi se naşte din nou, ca un fir de iarbă”[5]), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre, din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor, şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie, maica zeilor din cer”[6], chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[7], pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”[8].
*
Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[9]. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor.
*
Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina „Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu, căruia i se zicea şi „Dros” (Cerb) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unui mesager în ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata, de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”[10].
*
[1] Herodot, Istorii, II, V, X, p. 31
[2] Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321
[3] Vendidad, Fagard 1, verset 3, p. 3
[4] Hesiod, Teogonia, p. 6
[5] De la Kathak la Wedas – Katha-Upanishad, Cartea I, 1, p. 26
[6] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30
[7] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
[8] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, London, 1891, p. 10
[9] Churchward,, pp. 29, 30
[10] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 22
Ziua Scrisului Bucovinean. Cronica lui Gabi Sandu.
*
Filmul cu concertul “Chindiile” al trupei “Zicălaşii” este gata, l-am şi văzut, dar undeva, în timpul interpretării, s-au încurcat vreo două partituri, aşa că nu-l putem slobozi în lume, până ce nu-l vizionează, cu partiturile în mână, şi unul dintre muzicienii noştri.
*
Realizatorul filmului, Nicolae Gabriel Sandu, de la Centrul Cultural “Bucovina”, mi-a trimis şi o cronică foto a “Zilei Scrisului Bucovinean”, pe care v-o arăt şi dumneavoastră aşa cum a fost realizată. Fără comentarii, doar cu fotografii, care, atunci când sunt făcute de Gabi Sandu, sunt cât se poate de grăitoare.
*
Reamintesc faptul că, la manifestarea menţionată, au fost premiate cărţile “Labirintul”, de Alexandru Toma, “Ştrumfii Kremlinului”, de Roman Istrati, şi “Cu cărţile pe faţă”, de Constantin Horbovanu, premiul de debut literar fiind dobândit de către tânăra cantautoare Anamaria Pasat. Diplomele au fost înmânate de vicepreşedintele CJ Suceava, domnul Gheorghe Niţă, manifestarea a fost moderată de Tiberiu Cosovan, iar despre cartea “Labirintul”, a lui Alexandru Toma, lansată cu acest prilej, a vorbit universitarul Mihai Iacobescu.
*
